Pe Andrei Gorzo il citeam cand eram in facultate, in fiecare vineri in Dilema (sau Dilema veche, nu mai stiu in ce epoca eram…). Iar cartea lui am descoperit-o in Carturestiul din mall-ul din Baneasa in timp ce omoram timpul pana la o vizionare “de gala”. Pentru mine hook-ul a fost pe relatia autor-tata si a micilor descoperiri pe care fiul le face in legatura cu tatal sau. Am trait o situatie oarecum similara si de aici o activare pronuntata a interesului meu.
Necitind Graham Greene pot spune ca jumatate de carte m-a interesat minim. Inteleg legatura psihologica si sensul ei pentru autor, dar neavand deloc repere, nu avea cum sa functioneze ca lumea pentru mine ca cititor. Partea cealalta in schimb am gasit-o fascinanta. Mai intai povestea arborelui genealogic, a bunicilor, a faptului in Romania comunista, undeva, cumva, cineva a trait asa. Apoi datele copilariei, schimbarile produse si impactul asupra copiilor, tot traseul familial, fabricarea unui dosar inainte de ‘89, felul in care functiona acea lume (si cat s-a mostenit pana in zilele noastre) si zbaterile celor de afara, plus caruselul nenun de dupa ‘90. Chiar si fara detalii complete, sau chiar mai bine fara ele ca imaginatia sa zburde si ea un pic.
Andrei Gorzo, Ce am invatat de la Graham Greene, o istorie de familie, Polirom, 2024
