Am vazut acum cateva luni docu scurtul asta. Il las aici pentru ca stiu ca o sa ma intorc la el. Iar si iar.
Am vazut acum cateva luni docu scurtul asta. Il las aici pentru ca stiu ca o sa ma intorc la el. Iar si iar.
In plin sezon probabil ca mi s-ar fi parut sufocant - si de la gradele din termometru, si de la inghesuiala hoardelor de turisti. La final de octombrie, insa, a fost… divin. Ce-i drept, intr-un noroc porcesc, am prins patru zile consecutive cu soare toata ziua, 24 de grade pe uscat si 21 in mare. Mara pe 1 noiembrie a facut baie in Marea Tireniana. Dar sa o luam cu inceputul…
Salerno a fost baza noastra. E un oras inghesuit si galagios, asa cum te-ai astepta in vecinatatea Napoli-ului. Dar curatel, chestie surprinzatoare. Luat in sine Salerno merita o zi, poate fi facut la pas si de neratat sunt catedrala unde sunt moastele Sf. Matei si graffiti-urile.
Planul de care ne-am tinut a fost sa mergem o zi in Positano si o alta in Amalfi. De fiecare data am mers pe apa pentru ca sa evitam inghesuiala din trafic. Mie mi-a placut mai mult la Positano, l-am gasit mai fotogenic. Fetelor le-a placut mai mult in Amalfi, poate din cauza desertului urias de sorbetto di limone ambalat intr-o lamaie uriasa… In Amalfi sunt moastele Sf. Andrei. Inghesuiala de sfinti pe coasta amalfitana deci.
A fost cu paste si pizza si pizza si paste. Si tot asa. Cu doza zilnica de gelato si un tiramisu pe care Mishu l-a declarat best ever. Mara a invatat surprinzator de repede cum sa se descurce de Halloween in Italia. Isi luase de acasa costum, la fata locului am investit intr-o galetusa portocalie si toata seara s-a fatait prin magazine cu copii de-ai locului zicand… dolcetto o scherzetto. La final a cerut un mojito non-alcoolic si a zis intelept: m-ati ajutat sa ma descurc, asa ca o sa impartim prada.
La trei saptamani distanta inca mai reusesc sa accesez senzatii din excursia noastra si inca putin si incepe decembrie, asa ca anul asta poate-poate reusesc sa evit… the November blues.
In mine nu trezeste acelasi mix de emotii precum edit-ul despre Turcia, dar ca tehnologie se simte avansul catorva ani, iar tehnicile autorului progreseaza inca.
Anul 3 de nordul Bulgariei. Peisajul nu s-a schimbat prea mult. Slava Cerului! In Shabla a inceput o mica operatiune de asfaltat & pus borduri, dar cam atat. A aparut si o agentie imobiliara cu mesaje in engleza, asta poate fi un semn rau pe termen lung. Vom fugi mereu de betoane si aglomeratie, dar poate mai tine un pic…
Am prins canicula si ploi zdravene cu frig. Am avut dureri de spate, motiv pentru care am vazut mai mult berze si waze-ul in fata ochiilor in masina - Pishteshtii din Deal sunt localitatea cea mai amuzanta prin care am trecut. Am prins o cazare unde nu prea puteai dormi, la Sibiu, din cauza de trafic rutier intens si ferestre nema izolate. Infrastructura rutiera romaneasca e varza (am ratat la mustata Valea Oltului inchisa, ar fi fost bomboana de pe coliva) si uneori nu gaseai un restaurant decent pe o raza de 50km, dar turul romanesc din vara asta a insemnat si nisaiva experiente faine. Las mai jos pentru cand voi avea nevoie de o reimprospatare a memoriei.
La Horezu maicutele inchisesera pravalia cu siropuri, naspa, dar am luat farfurii noi de lut din varf de deal, perfect.
Mara a invatat sa puna apa in fluierul ei pasare nou-nout, ca sa sune cu adevarat grozav. La Tg. Jiu am bifat operele in aer liber ale lui Brancusi si ditamai Jiul.
Am facut opriri la Pestera Bolii - nu are nicio legatura cu vreo boala, ci cu Bola, o familie de nobili maghiari care aveau in proprietate toata zona - si in Cheile Banitei - doar 250m de pereti de piatra, dar loc maxim instagramabil. Vara e o placere totala sa mergi cu picioarele prin apa de rau si, pe alocuri, sa-ti ajunga pana la genunchi.
La Santa Marie Orlea domnul Nicu n-ar fi terminat cu legendele si istoria celei mai vechi biserici pictata la interior din tara, noroc cu Mara care i-a cerut detalii despre dinozauri. Si, uite asa, am ajuns si pe la Transylvania Dinosaur World. Era tarziu, era golas, plimbat, jucat, luat un tricou suvenir…
Simeria pentru Parcul Dendrologic a devenit un labirint cu urzici si tantari atunci cand ne-am bagat pe tot felul de poteci nemarcate. Ne-am cam bucurat sa revenim apoi la rutele batatorite si usor de recunoscut din pozele de pe net.
Apoi Biserica Sf. Nicolae din Densus, revazuta. Hmm… pentru mine s-a pierdut ceva din farmecul misterios al locului odata ce a redevenit o biserica ortodoxa “functionala”. De departe si din anumite unghiuri inca poti pacali in fotografie.
Am avut o baza la Hunedoara, chiar in buricul orasului, unde seara se repeta acelasi playlist cu Celine Dion, Smiley si Shakira la fantanile muzicale. Pe Mara nu a deranjat-o. Am luat si cate un suvenir pe cap de turist de la magazinul Corvinului. Si desigur… Castelul. Probabil cea mai vizitata si vizitabila destinatie din tot turul nostru.
Plus: Muzeul Aurului de la Brad, nu am poze cu foitele de aur, dar am cu cinematograful de vizavi, gazduit intr-o cladire care arata extraordinar. Mi-ar fi placut sa vad si interiorul. Alba Iulia pe ploaie si frig pentru Sala Unirii. Locul are feeling. Sibiu la pas si Gradina Zoologica.
Am uitat de Deva. Vizitat rude si urcat cu monorailul in Cetate. Simpatic, dar infiorator din cauza soarelui dogoritor.
Am ramas cu Oradea la datorii, dar ma gandesc deja ca s-ar pupa cu un city break.
Semnul prevestitor al aventurii de la Cluj+TIFF de anul acesta a fost ca n-a cazut Kit-Kat-ul. Eram la un vending machine pe Otopeni, am si imortalizat momentul, parca adulmecand ce va sa fie.
Trebuia sa fie al treilea film din AIFF pentru mine, dar lenea si Netflix au invins. Biletul a ramas nefolosit, filmul in schimb l-am vazut impartit in cateva reprize.
Un Linklater lejer si jucaus. Premiza simpatica, un nerd si o frumusete, niste twisturi pe care le vezi venind din avion si un final dulce de ti se strepezesc dintii. Nu tocmai ce te-ai astepta de la un film de festival, dar digerabil pentru Netflix.
Prima ocazie sa vad acest darling al criticilor si publicului deopotriva. Al doilea film la AIFF de anul asta pentru mine, tot la MTR, mai animat si mai aglomerat decat la Love Lies Bleeding.
Fix unde l-am asteptat. E smart, se incarca lent si te duce unde trebuie ca feeling. Singurul repros: nu m-a surprins nicaieri.
Un film facut de A24 vazut in cadrul AIFF la MTR intr-o sala 70% goala. Nu stiu daca e o slabiciune in promovarea festivalului, la mine vestea a ajuns foarte tarziu, fix cu o zi inainte sa inceapa, sau daca oamenii sunt din ce in ce mai greu de adus in sala de cinema.
Inapoi la film. Un romance intre doua gagici in care fiecare vine cu niste baggage dubios: Lou-Lou (Kirsten Stewart) are un tata (Ed Harris) interlop pe care federalii ar vrea sa puna mana, in timp ce Jackie (Katy O’Brien) e fugita de acasa si in drum spre visul de a castiga un concurs de bodybuilding din Las Vegas. Ce mi-a placut: look and feel-ul (mai putin excesele de pe coloana sonora) de final de anii ‘80 si interpretarile. Ce nu mi-a placut: finalul cu twistul sau fantasy sa-i zic.
De Paste+1Mai Tudor, Roxana si Stefan au ales sa viziteze Chisinaul. Pe principiul pana se scufunda Venetia, cuceresc rusii Republica Moldova… asa ca o vizita la Chisinau e mai urgenta. Radem, glumim si nu prea.
Din ce mi-a povestit la intoarcere, am retinut doua chestii: ca e plin de gropi, ca la noi la finalul anilor ‘90, si ca moldovenii, chiar si cei tineri, aleg sa vorbeasca in rusa intre ei. Deci Chisinau, tineri, rusa, da? Stiu ca multi tineri moldoveni au plecat din tara, dar chiar si asa…
Cu destule zile intarziere, cat sa fi ajuns cu postalionul, iaca si o vedere in cutia noastra postala. Cute! Dar si mai simpatica e povestea din spatele acestei vederi. Cumparata si scrisa in ultimul moment, pusa la cutia postala fara… adresa de destinatie. Tudor si-a dat seama a doua zi de lipsa, a dat mail la posta Moldovei. Le-a zis unde a lasat vederea, ce a scris in ea si i-a rugat pe moldoveni sa treaca ei adresa. Plus ca e foarte important sa ajunga, ca suntem prieteni din scoala generala si am colectie de vederi. Moldovenii n-au raspuns, Tudor a crezut ca e o cauza pierduta, asa ca s-a bucurat mai mult decat mine cand i-am scris c-am gasit-o in cutia postala.
Deci traiasca posta Moldovei si bunul samaritean cu scrisul sau de mana! Fotografiile lui Tudor confirma povestea: cand a pus vederea in cutie lipsea adresa de destinatie, la sosire se vede ca e un alt scris de mana in care aceasta e completata.
P.S. Grecia ramane in continuare singura tara din lume din care “n-a ajuns vederea”.
Am asteptat, ca un intelept, sa treaca o vreme pana sa astern cateva ganduri despre Venetia, revizitata in 2024. Am vrut deci sa notez cateva amintiri proaspete, nu un jurnal la cald.
Planuisem acum cativa ani aceasta excursie. O raceala a Marei ne-a tinut insa acasa. In sertar am pastrat cuminte “planul”. Un A4 fata-verso cu informatii, task-uri si recompense gandite sa o motiveze pe Mara intr-un oras care nu e neaparat popular printre cei mici.
Pe de alta parte, Venetia este unul din locurile pe care le-am trait drept cele mai frumoase din lume. Pe blogul vechi notasem trei astfel de locuri: San Francisco, Istanbul si Venetia (si cumva toate trei au in comun apa :) Intre timp am citit si o carte senzationala despre oras si istoria lui scrisa de Jan Morris. Amintiri, frustrari si pofta, toate amestecate intr-un cocktail. Rezultatul? Pe masura.
E fascinant sa vezi Venetia trezindu-se dimineata devreme. La inceput nu e nimeni. Apoi apar oamenii care fac curatenie. Jos palaria pentru cum isi fac treaba, Venetia e un oras curat. Nu e bec, dar la ce indura zilnic din partea hoardelor de turisti, e aproape miraculos cat de ingrijit arata. Ce-i drept amenzile pentru lasat gunoiul aiurea ustura, iar obligatiile locatarilor umplu un A4 (reguli, zile, ore, locuri). Apoi ies cainii cu stapanii lor. E un spectacol in sine. Un brac se rasfata sarind la pieptul stapanului care-si asteapta capuccino-ul la coltul unei piatete. De la radio se aud stirile diminetii. Un “intra-n poseta” ridica piciorul in dreptul unei biserici vechi de 400 de ani. Se pi$a pe istorie la propriu! Un domn carunt si un catel la fel traverseaza un pod, iar eu imi trasez in cap o linie imaginara intre ei si statuia unui comandant de arme italian… sau poate poet. Urmeaza gondolierii. Sunt treji si galagiosi cand isi curata barcile de 600kg. Nu stiu daca o fac dintr-o impolitete oarecum specifica venetienilor sau daca vor sa trezeasca mai repede clientela. Nu trece mult si se deschide si la fructe si legume, incep sa forfoteasca parintii care-si duc copiii la scoala, vad pana si o fetita pe trotineta (e cvasi irational sa ai trotineta aici), iar in jurul liceelor se aduna roiuri de adolscenti cu piercing-uri si tatuaje care comenteaza cu voce prea tare. Oamenii de aici fac aceleasi lucruri pe care le fac oamenii de oriunde. Doar ca o fac intr-un decor unic si senzational. De care insa parca doar eu sunt constient. Pentru ei e ceva natural sa vina la lucru formand rauri umane si aglomerand Accademia. Eu as fotografia si as filma din fiecare unghi posibil podul acesta si ma decid sa merg contra curentului ca sa vad San Marco cumva de vizavi. Pana sa ma intorc inapoi, se face dimineata cu adevarat si incep sa apara turistii aia multi. Asiaticii sunt cei mai harnici, nu-i o surpriza. Incep sa tacane si rotitele trollerelor, un val nou vine, un val vechi pleaca. Venetia se scufunda apoi intr-o mare de turisti, asa ca las camera deoparte.