Cand am luat biletele de avion Mara inca isi facea somnul de dupa-amiaza, obicei la care intre timp a renuntat. Cu toate astea, intre agitatia de pe aeroport unde jucariile din duty free o inveselesc, dar controlul bagajelor o indispune, zborul in sine in care rontaie crantanele pe urcare si suge o acadea pe coborare ca sa sufere mai putin cu urechile si mersul cu taxiurile... ajunge la cazare fix ca sa inchida ochii si sa doarma nemiscata pentru 1 ora si jumatate.
Stiam ca am ales (iarasi!) o cazare la ultimul etaj al unei cladiri fara lift, dar uitasem ca manerul de la valiza e rupt. Mille grazie, Cristi! Ma indrept de coloana, dar ma cocosez la loc - suntem intr-o mansarda traversata de barne de lemn innegrite de timp si roase de carii. All in all e o cazare faina. Dar multa piatra, asa ca rece, asa ca dam drumul la caldura. Bucataria are cu adevarat de toate, iar din balconul mic, 2 pe 2, se vad o curte interioara, acoperisuri rosii, un brad si cerul albastru. O liniste in care diferentiezi intre 2 ciripituri de pasarele. Moment spart de injuraturile lipsite de originalitate ale unui roman care locuieste foarte aproape, posibil chiar in cladire cu noi, si care-si varsa of-ul pe partenera lui de viata la telefon cu accent moldovenesc. Cliseu, dar 100% real. Pana si un grafitti zice neaos - lumea viseaza.
Plin de romani. De toate soiurile. Silvie a fost acum 2 saptamani, Cristi vine fix cand noi ne intoarcem. In avion am zarit un coleg de munca, iar primii 2 "artisti" locali - un vanzator de baloane care targeteaza fara mila copiii punandu-le in mana cate un catelus si un adult care se prefacea ca e bebelus intr-un carut (stiu, suna sinistru, dar cei mici erau buluc acolo) erau conationali de-ai nostri cu ten masliniu. Si la prima inghetata bologneza ne-a servit tot o romanca. Asa ca - exceptand negrii, oblicii si pensionarii aranjati la 4 ace care lasa dare de parfum in urma lor - voi considera mereu ca ma intersectez cu potentiali conationali.
Rauri de oameni in zona pietonala din centru. Strada pietonala e un concept greu de inteles pentru Mara - ea se uita la culoarea semaforului si ne cere sa revenim pe trotuar. Restul oamenilor formeaza mici furnicare in jurul unor instrumentisti care-si dau recitalurile asteptand in schimb donatii si aplauze. Mult saxofon si chitara. Marei ii e foame. Bine, ea nu spune asta, dar Mishu se prinde dupa dispozitie. N-avem timp sa asteptam, dar nici nu nimerim usor ceva bun si la botul calului. Dupa cateva guri de foccacia si bagheta cu prosciutto - in sfarsit gasim o pizzerie care-si asteapta musterii cu patratelele gata facute si tinute calde. Brusc toata lumea se relaxeaza. Dupa, inevitabil, se pune problema primei inghetate.
Gelateria Gianni. E prima cu care ne intersectam, intrebarile raman pe mai tarziu. Incepe si numaratoarea cupelor - avem un concurs care sa-i insufle Marei dorinta de a incerca lucruri noi: fiecare noua cupa gustata se numara si cine are mai multe la final de excursie o sa fie castigator. Imi aduc aminte pe vremuri cand mergeam la mare si mancam in fiecare zi, tot sejurul, cu o pofta absoluta aceeasi inghetata de vanilie de la dozator. Mai aveau si de ciocolata, dar mie nu-mi placea. La Gianni avem de ales intre 20 de sortimente.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu