Am alergat la propriu de la finalul de an scolar al Marei sa prind avionul de Cluj. Cand l-am vazut afisat cu o ora intarziere am avut timp sa respir si sa termin Dragonul de apa (vine o postare cat de curand) si sa ma uit la oamenii nemultumiti. In alt an as fi fost unul dintre ei. Am aterizat pana la urma cu o ora jumatate intarziere si am impartit masina catre hotel cu o tipa volubila care atunci cand mi-a auzit numele de familie a avut o reactie originala si candida: “Ce nume! N-am mai auzit! Zici ca e din Caragiale!” Am aflat apoi ca era ambasadoarea Romaniei in India. Namaste! Am impartit cu Remus o vorba lunga pe terasa hotelului si aia a fost. Tot aici.
A fost un an cu mai mult timp petrecut in chestii job related, deci cu mai putine filme, dar cam toate foarte bune. Sa le luam pe rand: vineri am vazut Cercul lui Andriuta, un slow burner care arata bine si livreaza ceea ce iti promite din start, mie mi-a adus aminte de Ceylan si al sau Once Upon a Time in Anatolia. Ok, ok, nu e chiar la nivelul ala, dar l-am gasit drept un urmas demn, cu iz rural moldovenesc.
Apoi am vazut Atlasul universului. Soft spot-ul pentru filmele cu si despre copii il am, story-ul e bun, foarte bun, iar pustiul din rolul principal la fel. O sa scriu despre un moment mic, poate trecut cu vederea de multi, dar care mie mi-a ramas in cap. Eroul nostru de 10 ani sta pe marginea drumului cand opreste in dreptul lui o masina, sofer + o doamna pe locul din dreapta. Acele secunde sunt construite cumva ambiguu, dar simti ca exista un pericol, nu vrei ca el sa se suie in masina. Si pustiul se uita la usa deschisa, e o mica pauza si zice: “nu, ca-l astept pe tata, trebuie sa apara in cateva minute”. Usa se inchide, masina pleaca, ca spectator rasufli usurat. Morala pentru mine: cei mici au radarul lor, au instinct, e important ca parinte sa intelegi asta.
Tot sambata am mers sa vad Dus-Intors, debutul lui Cristian Bota. De cand am vazut un moment de cearta tata-fiu in masina la Gopo-urile de acum vreo luna, mi-am zis ca vreau sa vad acest film. Am stat in primul rand, am stat la tot q&a-ul, am fost uimit de cat de multi oameni traiesc in relatii disfunctionale cu parintii lor. Mai tarziu am aflat ca a castigat un premiu ZFR. Regizorul a zis ca mai are niste demoni interiori de exorcizat, ii astept cu interes. Titieni probabil va fi nominalizat pe la diverse.
Duminica am pastrat traditia si de dimineata am mers sa vad filmul pe care publicul l-a votat drept cel mai placut. Unguresc, Feels like Home. Thriller care te tine bine de tot. Incepe clasic. Ma rog… vorba vine clasic: o tipa e rapita de unul. Urmeaza un proces de reeducare paradoxal, apoi filmul incepe sa te surprinda. Tipa e pusa sa joace un rol, si rapitorul ei joaca un rol. Incet-incet te prinzi ca filmul vrea sa zica mult mai mult si mai multe. E o metafora extrem de percutanta pentru Ungaria lui Viktor Orban si… pentru mai departe. Si mesajul nu e tocmai optimist.
Nu inchei fara sa spun ca am mancat fast food dupa multi, multi ani. In Cluj dupa 22:30 bucatariile sunt inchise, asa ca am ajuns cu Vasi sa ne indopam cu… mai bine vedeti pe bon ce si cum a fost in cazul meu. Si am trecut si pe la expozitia de fotografii cu femeia pe care toata lumea (copii, barbati, femei) o privea fara oprire - Marilyn Monroe.
