Chisinau: o poveste despre o vedere

 

     De Paste+1Mai Tudor, Roxana si Stefan au ales sa viziteze Chisinaul. Pe principiul pana se scufunda Venetia, cuceresc rusii Republica Moldova… asa ca o vizita la Chisinau e mai urgenta. Radem, glumim si nu prea.

     Din ce mi-a povestit la intoarcere, am retinut doua chestii: ca e plin de gropi, ca la noi la finalul anilor ‘90, si ca moldovenii, chiar si cei tineri, aleg sa vorbeasca in rusa intre ei. Deci Chisinau, tineri, rusa, da? Stiu ca multi tineri moldoveni au plecat din tara, dar chiar si asa… 

   Cu destule zile intarziere, cat sa fi ajuns cu postalionul, iaca si o vedere in cutia noastra postala. Cute! Dar si mai simpatica e povestea din spatele acestei vederi. Cumparata si scrisa in ultimul moment, pusa la cutia postala fara… adresa de destinatie. Tudor si-a dat seama a doua zi de lipsa, a dat mail la posta Moldovei. Le-a zis unde a lasat vederea, ce a scris in ea si i-a rugat pe moldoveni sa treaca ei adresa. Plus ca e foarte important sa ajunga, ca suntem prieteni din scoala generala si am colectie de vederi. Moldovenii n-au raspuns, Tudor a crezut ca e o cauza pierduta, asa ca s-a bucurat mai mult decat mine cand i-am scris c-am gasit-o in cutia postala.

     Deci traiasca posta Moldovei si bunul samaritean cu scrisul sau de mana! Fotografiile lui Tudor confirma povestea: cand a pus vederea in cutie lipsea adresa de destinatie, la sosire se vede ca e un alt scris de mana in care aceasta e completata.

P.S. Grecia ramane in continuare singura tara din lume din care “n-a ajuns vederea”.

Undeva in Vrancea

 

     Trei ore pe E85, pulsul sudului Moldovei, e viu, dar e haos. Apoi iesim de pe drumul principal. Si de pe cel secundar. Si la finalul unui mic drum desfundat sunt cateva case adunate. Suntem in Vizantea-Livezi. Nu-l stie lumea, nici hartile de pe telefon nu-s tocmai in tema. Fix cand parcam, o ploaie cu piatra fina ne ureaza bun venit. 

     Exploram casa la interior. Gazda ne suna pe telefonul fix, stie ca am ajuns pentru ca ne-a vazut masina parcata in curte pe camera. Suntem intr-un amestec de vechi, traditional si nou, tehnologic. Sobele pe lemne duduie deja, iar centrala pe peleti incinge extra caloriferele. Poze de demult langa senzori de temperatura. Obiecte decorative de alta data langa mobilier suedez livrat in cutii. In mod bizar combinatia functioneaza. Imaginea cu care vinzi locul asta, vorbesc din propria experienta de cumparator, e canapeaua din vestibul. Esti inconjurat de ferestre si muscate, e un loc sublim in care sa te pierzi citind o carte... 

     Gata cu visarea! S-a oprit piatra, asa ca iesim sa exploram si curtea. Sa tot fie 2500mp cu totul. In fata o gradina dichisita cu flori, in spate o magazie, un atelier de lucru, o gradina de legume, un foisor si, in mot de deal, o platforma de lemn cu o masa si doua scaune pentru savurat panorama. Ma bag sa tai niste lemne, Mishu se amuza copios, Mara ia o tranta pe iarba uda si decide brusc ca e mai bine in casa unde are niste wifi.

     A doua zi sunt in picioare la 7. Nu e pe vrute, e pe concert de pasarele, cu multe inalte si cel putin patru voci distincte, pitigoi si cotofene garantat pentru ca le-am ochit aseara in curte. Soba e calda inca, semn ca am cam exagerat aseara cu aruncatul lemnelor in ea. Consultam toate sursele si decidem sa mergem spre Lepsa. Prima oprire e la cascada Putna. Nu e nimeni sa ne ia cei doi ron taxa de intrare. Coboram printre ambalaje de croissante si copaci dezradacinati si ajungem la un tumult de apa care horcaie asa tare de nu ne mai auzim intre noi. Cascadele au o frumusete aparte. Putna nu face exceptie. O stanca uriasa desparte apa in doi curenti principali, fiecare cu destinul lui pana sa se reintalneasca linstit intr-un bazin natural despre care Mishu a citit ca are 12m adancime. 

    Vrem in Cheile Tisitei, dar drumul e misiune imposibila cu Viespea noastra. Gropile sunt adanci si noroiul gros. N-am fi facut oricum un traseu, voiam sa aruncam doar o privire. Ne intoarcem in drumul principal si inaintam spre Manastirea Lepsa. Unde Mara gaseste zapada, iar Mishu mir. 

     La pizerria Mei Amici din Lepsa, recomandata de gazda noastra pentru proprietarul italian care face mancare ca-n peninsula, o doamna imi striga in timp ce ma uit prin geam ca restaurantul e inchis. Imi amintesc subit de mafiotul italian prins dupa tatuajele vazute de politie in filmuletele gastronomice de pe youtube. Italian cu restaurant la Lepsa? Clar! Incercam si la Dana 3, alta recomandare, de data asta pe peste. Telefon scos din functiune, iar la fata locului caini pusi pe scandal fara alte semne de viata. Nu sunt turisti, dar si cand ei apar nu prea au unde sa manance. Cerc vicios inchis, mergem inapoi acasa. Tarziu, dar mancam bun. 

     Prindem ultimele raze de soare pe platforma. Mara vaneaza alune de pe jos, Mishu le sparge, cand si cand continutul e comestibil. Sau asa cred eu. Mishu imi arata ca ce mancam vine de fapt din buzunarul ei. Dar ce e in buzunarul ei vine dintr-un cos de la bucatarie. Si de unde vin alunele din cos? Tot din gradina... Filosofia-mi e intrerupta de chestiuni practice: facem si noi focul in sobe? 

     A doua zi aceiasi pitigoi ma trezesc intr-o lumina angelica. Pe termen lung cred ca mi-ar deveni la fel de antipatici ca Zog. 

      Facem totul pe modul lenes, dar la 10 si un pic tot suntem iesiti pe usa. Azi dam din picioare. O luam spre Mesteacanu. Serpuim odata cu drumul asfaltat si, in urcare, intersectam una bucata car cu boi si una bucata masina de paine. Dar o si taiem prin niste livezi insorite unde ne oprim la picnicuri. Stiu de anul trecut de cand am facut o excursie pe munte cu Mara care e cheia succesului. “Pauze si gustarele, tati”. 

     Facem vreo trei kilometri si ajungem in punctul de belvedere de care ne-a vorbit gazda. O troita, un monument pentru eroii de razboi si o panorama peste dealuri cu paduri si livezi. Peste vreo doua luni o sa arate si mai bine, cand totul va fi verde plin. Cum stam noi si admiram peisajul, realizez ca suntem fix pe culoarul de zbor al unor albine, asa ca fundalul sonor intens e inclus la pachet. E asa de cald incat dupa-amiaza hoinarim iarasi pe coclauri. Maximul de aventura e cand tragem dupa noi un trunchi de copac ca sa-l facem pod si sa traversam raul.

     A mai trecut o noapte, dar afara peisajul s-a schimbat radical. Ninge cu niste fulgi grasi. Pana si paienjenii sunt luati prin surprindere. In trei zile in Vrancea am prins patru anotimpuri. Noi ne intoarcem acasa.   

Insemnari din Moldova

     Cura de verde si manastiri pe plaiuri moldave. Fara sa vrem, am nimerit odata cu Programul Paste in Bucovina trambitat peste tot de coana Udrea. Un pic de kitsch, niste mash-uri cat casa, cateva postere cu Traseul Oualelor Incondeiate si cam atat. Traseul e mai degraba al Oualelor cu surprize - drum in lucru cu o singura banda pentru cele doua sensuri sau drum care arata ca dupa bombardament. De-aia am si facut cale intoarsa din drumul spre Manastirea Probota... Personalul din pensiuni si restaurante e usor neindemanatic si rareori comunicativ. Ici-colo cate un om care stie sa iti spuna cate o istorie a locului si sa te intrebe de sanatate. In concluzie: multa gargara oficiala (pe care sunt sigur ca ministresa o va folosi la maxim), ceva continut si un strop de autenticitate.

     Multe berze. Cuiburi mari pe stalpii de tensiune. Cateva cuiburi la fiecare kilometru. Multi caini. Simpatici, iti apar cand nu te astepti, inclusiv pe sosea. Si foarte mici. Talie pitica. Nu-mi dau seama care e explicatia... le dau asa putina mancare incat doar cei cu stomacul mic isi duc mai departe mostenirea genetica? Moldova berzelor si a cainilor pitici. 

     Manastiri, bisericii, chilii, schituri. Modalitati traditionale de decorare, pictura exterioara, motive specifice, firide in care se picteaza sfinti, acoperisuri tip ciuperca a caror umbra pastreaza pictura. Maicutze, calugari. Vechime si istorie. Dar si un prezent care navaleste peste. La Putna e jale. Gipane negre inghesuite in parcare din care se dau jos ochelaristi (de soare) cu mandrel lor domnite. E ca la un asalt. In schimb la Patrauti suntem vizitatori unici. Dam o roata bisericii. Citim ca inauntru se afla singurul chip pictat al lui Stefan cu barba. Usa e inchisa. Aia e. Apare un domn care se grabeste sa bata toaca. Apoi ne deschide si ne povesteste istoria lacasului. Pictura e aproape innegrita. De la 1487. Il vedem si pe Stefan. O barba roscovana si mica.

     Apropo de Stefan. Asta e brandul local. E un amestec de istorie, mandrie si evalvie. Se declina in toate modurile posibile: Hotelul Arcasul, Gogoasa Infuriata a devenit Gogosica Vitejica, iar din cativa boscheti de pe un deal de la Putna iese un STEFAN de toata frumusetea care sa rivalizeze cu Hollywood sign-ul.

     Sucevita. Dau o poza, ma uit sa vad cum a iesit cand, prin fata mea, trece Base cu nevasta-sa. Ma uit imediat in jur. Marcaj flexibil. Un om la deschidere. Probabil ca deja m-a scanat si m-a inclus la categoria: no danger. In urma lor inca un om, tot civil, mai bine facut. Lumea incepe sa se anime. Se trage in poza cu "domnu' presedinte". Se fac schimburi de urari. Se strang maini. Lumea il momeste pentru o sedinta foto cu peretele de nord - cel mai bine pastrat - al manastirii. Se strang si mai multi oameni. Il iau la rand pentru poze. Ca la mare cu maimuta. Numai ca aici e gratis. Ma rog, aproape gratis. Base spera sa stranga voturi... Numar cati presedinti au luat 2 mandate consecutive. Inafara de Ilici cu '90 si '92... nu mai gasesc altul. La toamna pica. Sunt sigur. Ups & downs.

     Ca in Maramures anul trecut vad foarte multe case noi, abia construite, multe inca la rosu. Si aici sunt ditamai casoaiele, 2-3 etaje, cel putin 140 de metri amprenta la sol. Nu inteleg de unde megalomania asta. Mi-e greu sa cred ca toti au familii asa numeroase. Oricum inteleg de ce Dedeman e atat de optimist cu privire la vanzarile de la noi chiar si in perioada de criza. Sunt atatea case care trebuie puse la punct. Oamenii au tras pe afara la greu si cheltuie in tara. Dedeman e cel mai puternic advertiser in outdoor din Suceava.

     Cateva constatari despre sucevean: conduce o masina germana, cel mai probabil Audi, asculta cu placere Holograf (la radio Iasi, in restaurantul Latino, in masina la semafor), ia virajul de stanga foarte larg, atat de larg incat ai senzatia ca trage pe dreapta. Cand, de fapt, isi ia doar avant.

    Must have-ul absolut din Bucovina: Ciocanesti. O comuna pierduta din drumul principal, cu case speciale - zeci de modele populare pe peretii exteriori, cu un muzeu al Oualelor Incondeiate in care o doamna care sta in frig iti povesteste cu zambetul pe buze despre cum se fac minunile de maiestrie si rabdare, despre istorie si despre obiceiuri de demult. Si vezi si o poza cu o fata din Ciocanesti care castiga in 1905 un concurs de miss la Cernauti... Drept premiu avea parte de o plimbare in caleasca la Viena.

     Must have-ul absolut numarul doi: Manastirea Arbore. E mult mai putin vizitata, e acolo o doamna care iti povesteste cate-n luna si in stele, ai intreaga experienta bucovineana stransa la un loc si, daca ajungi intr-o dupa-amiaza cu soare, poti face o fotografie uimitoare.