Miracle of Istanbul si Wolf in Winter

 

     Weekend cu docu sportive pentru mine. Sambata am vazut pe Netflix sub brandul Untold povestea finalei UCL din 2005, ramasa in istorie cu numele Miracle of Istanbul. Foarte bine montat si cu doua momente care-ti raman in cap: Rafa Benitez cunoscandu-se cu Owen si Gerard atunci cand a preluat-o pe Liverpool, efect imediat: plecarea lui Owen la Real Madrid, si pauza acelei finale cand Rafa a zis “Traore, shower” ca doua minute mai tarziu sa-l ceara inapoi de la dus pentru ca se accidentase un alt fundas. 

     Al doilea docu, duminica, pe Prime: Novak Djokovic - The Wolf in Winter. Omul care are cele mai multe Slam-uri, cele mai multe Masters-uri si cele mai multe saptamani ca lider ATP si pe care totusi lumea nu-l iubeste. Exagerez, desigur, dar Nole nu a fost la fel de iubit ca Federer sau Nadal. Agassi, care i-a fost antrenor la un moment dat, explica la un moment dat ca sarbul trebuie sa se conecteze la niste emotii negative ca sa dea ce e mai bun in el. Chestie intalnita si la alti sportivi de top. 

The Boy and the Heron

     Cinema, 30 decembrie, dupa-amiaza, cu inca vreo 15 spectatori in sala, fani Miyazaki dupa reactiile din timpul si de dupa vizionare.

     Miyazaki cu de toate. Cam asta ar fi definitia lui The Boy and the Heron. Pierderea, visarea, razboiul, intelepciunea, natura, fantasticul, lumea in lume, joaca cu spatiul si timpul, sensul. N-as zice ca imi place cel mai mult dintre filmele lui Miyazaki, dar din punct de vedere grafic e best so far (ca asa e cu tehnologia). Eu nu cred ca e ultimul film al regizorului japonez. Ma gandesc la el ca la Eastwood. Eastwood are 93 de ani si in The Mule (acum 5 ani) ducea regia si rolul principal. Si apropo de temele mari, eu zic ca se poate face o paralela faina intre Boy and the Heron si Interstellar-ul lui Nolan. 

L'ultima notte di Amore

 

     Tot din seria recuperarilor. Un thriller italienesc despre care am stiut ca o sa-mi placa de la primele cadre aeriene de peste Milano cu muzica aia care te baga intr-o stare. Cand trag linie, la final, L’ultima notte di Amore iese pe plus peste tot: poveste, filmari, actorie. Asa ca recomand. Am ramas cu un semn de intrebare pe ultimul cadru, dar sap acum online poate ma lamuresc. 

Un triomphe

 

     A doua recuperare la final de an: un frantuzesc cu priza la public despre dragostea de oameni si teatru. E cam imposibil sa nu-ti placa acest film pentru mesajul lui profund uman si pentru felul relativ discret in care stie sa-l livreze. Rezum Un triomphe intr-un cadru (trupa coboara din autocar, sunt toti goi pusca, beau sampanie si danseaza in jurul stalpului de care e arborat drapelul francez) si un (non-)sens:

Past Lives

 

     Una din recuperarile pe care mi le-am propus la acest final de an. Asteptari mari si… livreaza! Genul de film poetic, de vazut intr-o sala pustie sau cu un pahar de vin acasa. Matur, desi e un debut, inteligent meditativ, retinut, vizual carismatic. Il rezum intr-un cadru si un concept:

About Dry Grasses

 

     Al doilea din doua filme bifate de mine in cadrul les films des Cannes. Cu Nuri Bilge Ceylan am o relatie veche si speciala, care dateaza de la un dvd cu Uzak al carui afis mi s-a parut haituitor intr-un raft de pe Istiklal acum mai bine de 10 ani. Dar acest About Dry Grasses, care judecat formal are intreg ADN-ul regizorului, nu m-a atins aproape deloc.

     In primul rand vizual, unde nu am balit dupa nicio incadratura, n-am fost dat pe spate de nimic. Bine, mai putin portretele fotografice si pustoaica in slo mo in ninsoare. Alea sunt faine, dar tot e putin, au fost filme unde mi se parea ca turcul face mult mai multa poezie cu imaginile sale. In al doilea rand narativ. N-am prins foarte bine zona kurda a povestii, iar emotional nu prea am gasit de ce sa ma agat. N-am iesit nici cu o idee in cap dupa 3+ ore de vizionare.

     

     

Monster

      

     Les films des Cannes 14. Primul din cele doua pe care am vrut sa le vad: Monster, un japonez premiat pentru script la Cannes, in regia lui Kore-eda.

     Povestea e simpla, felul in care e spusa e foarte destept si nu e vorba doar de o parada de inteligenta, ceea ce n-ar fi de lepadat in sine, ci de o inteligenta pusa fix in slujba a ceea ce filmul vrea sa transmita. Parintele vede o frantura de realitate in ceea ce-l priveste pe copil, profesorul o alta, oamenii si institutiile functioneaza cu stereotipurile si valorile lor. Rezultatul? Uneori monstruos.

        

    

     Good shit in my book.

Around the World in 80 Days

 

     Miniserie 8x1ora coprodusa de granzi nationali europeni (zdf, rai, france 2). Filmata si prin Romania zice-se, cativa actori episodici romani (i-am recunoscut pe Bindea, Catanescu si cred ca era Farcas barman in Vestul salbatic). Mara e fan Around the world… asa ca atunci cand am aflat ca o va difuza TVR2 daily de la 19.05 (.05!), mi-am pus reminder in telefon. 

     Traseul geografic al domnului Fogg e clasic, abordarea e pe buget mic (mai putin muzica semnata Hans Zimmer care imi imaginez ca a costat ceva), iar cheia e una… postmoderna/woke. E mult despre emancipare, rasism si o posibila relatie intre rase. Aventura e lasata in secundar. Umorul mai mult lipseste. In concluzie: Marei i-a placut, mie nu prea.

Indy 5

 

      Am fost in w-end sa-mi iau la revedere de la unul dintre eroii copilariei mele. 

     Nu i-am bagat in seama defectele (un mos care alearga si se bate ca el e mai aproape de Marvel, durata un pic excesiva, un Banderas care nu se vede), i-am apreciat toate trimiterile nostalgice si umorul old school gen “You’re German, Voller. Don’t try to be funny!” So long, Indy!

Haita de actiune

 

     Mai mult marketing, mai putin film, cu asta am iesit eu dupa vizionare...

     Haita de actiune urmeaza o reteta americana cunoscuta si apreciata comercial si la noi. Dupa mintea mea filmul nu are insa aceeasi identitate neaosa precum Teambuilding. Adicatelea ca spectator recunosti usor ce consumi, ceea ce e important pentru ca faciliteaza tocmai consumul, dar nu simti ca e din lumea ta, ceea ce ii scade din atractivitate. Asadar: un politist wannabe, interpretat modest de Matei Dima, colegul sau nou, la ei negru sau asiatic, la noi rom, interpretat de Vlad Brumaru, o colega sexy, posibil love interest (chestie nedusa pana la capat) pentru cel nou, Antonia insasi, au de rezolvat un caz care nu prea conteaza decat ca pretext pentru niscaiva actiune si cat mai mult umor. Actiunea cat de cat a iesit, umorul mai putin. Masina merge pe doua roti, se impart pumni si picioare in mai multe reprize, doar cu suntetul pe actiune mi s-a parut o buba. In schimb rimele porcoase sunt din zona adolescentina si nu suna credibil in gura unor adulti, alte faze sunt rasuflate de-a binelea, Anca Dinicu cu Alex Bogdan livreaza, dar in rest se simte deficitul mare pe actorie. Si ecranul se tot umple cu chestii care... vand la public: o manea (musai, nu?), o pereche de sani extra large (pe bune?), vedete, cat mai multe vedete, unele mai vechi, altele mai noi. Integrarea lui Garcea mi-a placut, mi s-a parut gandita si lucrata ok.

  

Amsterdam

 

     Daca lasam la o parte toate tinichelele stranse de coada lui David O. Russell, Amsterdam e un film de vazut. 

     Distributia e grozava si absolut interminabila. Interpretarea lui Christian Bale e din alta liga. Ca de obicei. E drept ca De Niro e ceva rau aici, dar cam asa e de multi ani incoace... Potriveala tematica cu vremurile - despre afaceri, razboi si dictatura impreuna - e si ea binevenita. Combinatia de mystery si comedy, care uneori nu iese, aici functioneaza binisor. Look & feel pretios. Plus nota obisnuita de ciudatenie cu care David O. Russell ne-a obisnuit si care mi-a placut. 

 

     Se gaseste pe Disney+.

The Swimmers

 

     Am citit recent ca Sara Mardini risca o pedeapsa de multi ani dupa gratii in Grecia unde a ajutat (autoritatile elene folosesc alte verbe) refugiatii sa traverseze marea. La fel cum o facuse si ea cu ani in urma alaturi de sora ei, Yusra Mardini. Le cunoasteam povestea din articolele din preajma Olimpiadei de la Rio, dar intre timp a aparut The Swimmers.

     Filmul bifeaza toate momentele cheie din calatoria  surorilor Mardini. Plecarea din Siria unde razboiul devenea o realitate, traversarea catre Lesbos si incredibilul efort de a inota pe langa barca, ruta prin Balcani, sosirea in Germania si drumul fiecareia dintre surori: Sara inapoi catre Lesbos pentru a-i ajuta pe cei ca ele, Yusra catre Rio unde a reprezentat echipa olimpica a refugiatilor si a castigat o serie de 100m fluture.

     E cel mai important ca povestea lor a ajuns sa fie ecranizata pentru ca asa va ajunge la milioane de oameni. Unora le va da speranta, altora le va deschide un pic mintea. Dar la nivel de executie eu i-am gasit destule lipsuri. Mi s-a parut prea glitzy & shiny (probabil tocmai in logica de a face filmul cat mai accesibil…) si prea putin focusat (parca se incurca in cate are de bifat). 

Im Westen nichts Neues

 

     Am preferat titlul original, in germana, pentru ca mi se pare important de stiut originea filmului, dar toti il stim drept All Quiet on the Western Front. In vremurile pe care le traim, acest film anti razboi pica cat se poate de paradoxal. Parca n-ai vrea sa-l vezi, dar stii ca e important sa o faci.

     De la spalatul pe creier nationalist de acasa si pana la realitatile hidoase din prima linie a frontului e un drum foarte scurt. Socul nu poate fi absorbit direct, e nevoie de altcineva care sa te restarteze oferindu-ti manualul de utilizare al noii lumi. Unde scrie mare de tot, pe prima pagina: orice si oricate ai face, totul tine de noroc. 

     Am gasit executia filmului foarte buna all around minus niste timpi morti in care insa am putut sa rumeg un pic lucrurile. Se gaseste pe Netflix.

     

Clarkson’s Farm

 

     Nu-mi place Jeremy Clarkson in general si nu-mi place nici aici. Macar in Top Gear aveam perspective diferite si il gaseam mai usor de indurat. Aici e… doar el. Pe de alta parte lumea unei ferme, cum se intampla lucrurile si oamenii de pe langa ea, mi s-a parut irezistibila. Stiu ca e mult fard in spatele oricarui produs de tip reality, dar chiar si asa experienta mi-a adus cumva a Doc Martin. Daca aveti vreodata mult timp la dispozitie si vreti sa va curatati creierul, se gaseste pe Amazon Prime. 

Glass Onion

 

     Netflix a platit in primavara lui 2021 vo’ 450m dolari pentru drepturile a doua filme care sa continue Knives Out. Primul e acest Glass Onion. 

     Doldora de nume atractive in cast. Background opulent de insula greceasca. Trimiteri de toate felurile… politice, economice, culturale, inclusiv pandemice. Aceeasi idee ca bogatii sunt naspa. Plus cateva twisturi ok. Dar… filmul nu se leaga ca lumea. Mixul personajelor nu devine nicaieri credibil, mambo jambo-urile lui Miles Bron miros a fals de sus pana jos, ascultatul “pe la usi” e rusinos pentru nivelul asta. Rezultatul: interes minim din partea mea.

The Menu

 

     Reteta cumva la moda de pedepsire a unor elite bogate, dar cumva putrede, e pusa in scena in cazul lui The Menu intr-un univers culinar si servita cu un mix pe gustul meu de replici savuroase si momente horror. 

-

     Am ramas in cap cu Tyler, cel mai ofertant personaj de departe. Inocenta aparenta de la startul filmului e inlocuita treptat si ca privitor te incearca un amestec de soc si sila. Bogatii au viciile lor, bine cunoscute si asteptate, dar Tyler… e altceva. E reprezentantul lumii care aspira la lumea aceea, e unul dintre noi. Iar aceasta aspiratie l-a corupt pe dedesubt intr-un mod infiorator.

     The Menu se gaseste pe Disney+.

Timmy Failure: Mistakes Were Made

 

      L-a ochit Mara pe Disney+, iar trailerul ne-a convins sa-l vedem in familie. 

      Vad o gramada de filme pentru copii despre care nu scriu pe blog, dar Timmy Failure: Mistakes Were Made e clar din alta liga. Scriitura e inteligenta de la un capat la altul, miezul emotional profund, iar finalul l-am gasit surprinzator. Efectele cu ursul, editarea - si ele brici. Iar de pustiul din rolul principal, Winston Fegley, vom mai auzi sigur. E drept ca bugetul a fost ultrageneros, 42 de milioane de dolari (!!!), dar a iesit ce trebuie. 

Oameni de treaba

 

     De multe ori ma raportez la filme in sistemul "m-a tinut" sau "nu m-a tinut". Si Oameni de treaba a lui Paul Negoescu m-a tinut.

     E un film cumva intre lumi. Nici comercial, nici doar "pa pretentii". Are un miez dur despre realitatile romanesti - despre cum ne adaptam la hotie si cum ii suntem partasi fiecare in felul nostru. Dar invelisul este cat se poate de comestibil, poate e exagerat spus comedie, dar pe acolo. Iulian Postelnicu in rolul principal al lui Ilie, politistul satului, e jos palaria. Vine cu un amestec de candoare si inadaptare care ti-l face placut pe cel pe care, din chiar prima secventa a filmului, il vezi protejand infractorii. Pentru mine au fost cateva bube pe poveste. N-as fi lasat momentul in care primarul isi recunoaste fapta in fata lui Ilie, inteleg ca defineste cat de putred e sistemul, dar eu ca spectator m-am detensionat complet afland ce s-a intamplat asa de devreme in film. Si n-as fi pomenit nimic despre trecutul lui de politist la oras decat dupa sau cumva chiar in timpul finalului pentru ca imi seteaza mult prea clar si devreme asteptarile pentru acesta. 

     

     

          

Land

 

     Filmul cu numarul patru pentru mine la AIFF.6. Robin Wright, debut regizoral. 

     O poveste minimalista cu un fundal de salbaticie de Wyoming (de fapt filmata in Alberta, Canada) despre cum faci fata durerii coplesitoare a disparitiei celor dragi.Land sta in picioare din toate punctele de vedere reusind sa comprime doi ani si ceva de auto-terapie in mai putin de 90 de minute. Cel mai mult mi-a placut unghiul native American, inclus in poveste subtil si inspirat.

Red Rocket

 

     Numarul trei la AIFF.6 pentru mine. Un Sean Baker venit sub asteptari. 

     E drept ca asteptarile erau inalte pentru ca Tangerine si Florida Project, ultimele doua filme ale lui Sean Baker sunt must see-uri pe lista mea. Ce am scris la vremea aceea despre ele gasiti aici si aici. Red Rocket vine cumva in reteta clasica: un univers marginal credibil, aici cu fundal cu rafinarii texane si femei cu simtul proprietatii bine dezvoltat, si de un erou care traieste la limita legalitatii vanzand iarba si incercand sa combine o pustoaica sa se apuce de filme porno. Buba e ca nu ma atasez. Nu-mi pasa. Raman mereu inafara. Nu descopar niciun personaj care sa ofere mai mult decat superficialitatea initiala. Asta e diferenta colosala fata de filmele anterioare ale lui Sean Baker pentru mine. Nu ajung nicaieri cu Red Rocket. Iar micile trimiteri la Trump, punctate ici colo cu afisele si discursurile sale electorale, s-au racit si ele intre timp.