Venetia MMXXIV

 

     Am asteptat, ca un intelept, sa treaca o vreme pana sa astern cateva ganduri despre Venetia, revizitata in 2024. Am vrut deci sa notez cateva amintiri proaspete, nu un jurnal la cald.

     Planuisem acum cativa ani aceasta excursie. O raceala a Marei ne-a tinut insa acasa. In sertar am pastrat cuminte “planul”. Un A4 fata-verso cu informatii, task-uri si recompense gandite sa o motiveze pe Mara intr-un oras care nu e neaparat popular printre cei mici. 

     Pe de alta parte, Venetia este unul din locurile pe care le-am trait drept cele mai frumoase din lume. Pe blogul vechi notasem trei astfel de locuri: San Francisco, Istanbul si Venetia (si cumva toate trei au in comun apa :) Intre timp am citit si o carte senzationala despre oras si istoria lui scrisa de Jan Morris. Amintiri, frustrari si pofta, toate amestecate intr-un cocktail. Rezultatul? Pe masura. 

     E fascinant sa vezi Venetia trezindu-se dimineata devreme. La inceput nu e nimeni. Apoi apar oamenii care fac curatenie. Jos palaria pentru cum isi fac treaba, Venetia e un oras curat. Nu e bec, dar la ce indura zilnic din partea hoardelor de turisti, e aproape miraculos cat de ingrijit arata. Ce-i drept amenzile pentru lasat gunoiul aiurea ustura, iar obligatiile locatarilor umplu un A4 (reguli, zile, ore, locuri). Apoi ies cainii cu stapanii lor. E un spectacol in sine. Un brac se rasfata sarind la pieptul stapanului care-si asteapta capuccino-ul la coltul unei piatete. De la radio se aud stirile diminetii. Un “intra-n poseta” ridica piciorul in dreptul unei biserici vechi de 400 de ani. Se pi$a pe istorie la propriu! Un domn carunt si un catel la fel traverseaza un pod, iar eu imi trasez in cap o linie imaginara intre ei si statuia unui comandant de arme italian… sau poate poet. Urmeaza gondolierii. Sunt treji si galagiosi cand isi curata barcile de 600kg. Nu stiu daca o fac dintr-o impolitete oarecum specifica venetienilor sau daca vor sa trezeasca mai repede clientela. Nu trece mult si se deschide si la fructe si legume, incep sa forfoteasca parintii care-si duc copiii la scoala, vad pana si o fetita pe trotineta (e cvasi irational sa ai trotineta aici), iar in jurul liceelor se aduna roiuri de adolscenti cu piercing-uri si tatuaje care comenteaza cu voce prea tare. Oamenii de aici fac aceleasi lucruri pe care le fac oamenii de oriunde. Doar ca o fac intr-un decor unic si senzational. De care insa parca doar eu sunt constient. Pentru ei e ceva natural sa vina la lucru formand rauri umane si aglomerand Accademia. Eu as fotografia si as filma din fiecare unghi posibil podul acesta si ma decid sa merg contra curentului ca sa vad San Marco cumva de vizavi. Pana sa ma intorc inapoi, se face dimineata cu adevarat si incep sa apara turistii aia multi. Asiaticii sunt cei mai harnici, nu-i o surpriza. Incep sa tacane si rotitele trollerelor, un val nou vine, un val vechi pleaca. Venetia se scufunda apoi intr-o mare de turisti, asa ca las camera deoparte. 

     

Delta, august 2022

    La o luna de zile distanta, incerc sa-mi amintesc cum a fost in Delta.

     Magnetii pe care i-a pus Mara pe frigider imi spun ceva despre speciile de pasari vazute in plimbarile de pe canale si lacuri. Imi mai vine (prea repede) in minte insolatia cu care s-a ales Mara - posibil de vina sa fi fost multele ore petrecute la piscina. Aceeasi insolatie ne-a intors acasa mai devreme, iar Sulina am amanat-o pentru o excursie viitoare. Si imi mai amintesc si senzatia de balci de la Mila 23. 

     Citind cartea Mila 23, despre care am scris aici, si vazand cum arata locurile astea circa 40 de ani mai tarziu in plin sezon turistic, mi-a fost greu sa nu ma gandesc ca omul le-a stricat dupa nevoile si mai ales placerile sale. Noroc insa ca e multa, foarte multa, apa. Si asta face bine la caput.

Amintire din Viet Nam: oamenii

 

     Nu stiu sa fotografiez oameni. Dar nu mi-a fost dat sa intalnesc pe lume oameni mai muncitori si mai cu zambetul pe buze decat vietnamezii. Asa ca am incercat, cat am putut, sa ii surprind pe furis.

 

Magneti si istorii de calatorie: Life is good

 

     Intr-una din drumetiile facute pe Coasta de Est - sa fi fost Newburyport? sa fi fost Salisbury? - am vazut un jeep rosu cu o roata de rezerva imbracata intr-o husa pe care scria Life is good. Habar n-aveam ca mesajul asta simplu si fain, care m-a facut si pe mine sa declansez aparatul foto, avea in spate o istorie intreaga. Am aflat-o cateva zile mai tarziu cand am dat peste un... magazin Life is good. 

    Povestea cu frumos parfum de marketing american suna cam asa: intre 1989 si 1994 fratii Bert si John Jacobs au desenat si au vindut tricouri mergand din colegiu in colegiu pe Coasta de Est. Lucrurile mergeau cand mai bine, cand mai rau, dar niciodata atat de bine pentru ca cei doi sa se aseze intr-un loc si sa dezvolte o afacere solida. Satui de stilul nomad, fratii si-au dat o ultima sansa: ori dau lovitura in vara urmatoare, ori se opresc si isi cauta joburi. Si lovitura a venit cu schita simpla a unui personaj zambaret si cu mesajul care a devenit insusi brand. Life is good vinde astazi haine, accesorii pentru animale si decoratiuni interioare. Si huse pentru roti. Si magneti.

Magneti si istorii de calatorie: tortellini la Bologna

 

     Pentru cei familiarizati cat de cat cu bella Italia un laudatio Bologniei vine la pachet cu o nota stranie. Unde e eterna Roma? Sau canalele venetiene? Unde sunt bijuteriile Florentei, Domul milanez, portul genovez? Prin comparatie, e drept, Bologna nu straluceste, nu are cu ce sa sara in ochi de la departare. La o privire mai de aproape insa... 

   

     Are mai multe biciclete decat scutere si motociclete. Adica pe dos decat in restul peninsulei unde nevoia celor doua roti se intalneste cu pasiunea pentru viteza. Sigur ca nu le-am numarat pe degete si nici n-am citat dintr-o statistica oficiala, dar mergand la pas prin Bologna e imposibil sa nu te trezesti cu aceasta senzatie - Bologna e cel mai bike-friendly oras italian. 

     Succesul bicicletei se leaga de alte doua realitati usor palpabile ale orasului: stanga ca optiune politica si studentul ca cel des intalnit bolognez. Daca nu e nicio manifestatie, niciun protest, nicio adunare si tot e inevitabil sa dai peste un muzeu, o galerie sau un bar din care sa afli istoria rosie a orasului si totul despre traditia lui universitara. Si cum sa nu iubesti energia si pasiunea acestei combinatii. Nici nu conteaza cererile - un american de dreapta si-ar face cruce cu doua maini la auzul lor - ci pur si simplu starea pe care o creeaza. 

     Ce nu ai nevoie sa iei cu tine la Bologna? Umbrela. Pentru unul ca mine, care le uraste, si asta e un argument pro-Bologna. Tot orasul e impanzit, de la bulevardele principale si pana la stradutele laterale, de arcade. Protectie perfecta, semn de mandrie mai demult, brand turistic local acum si oportunitate foto pentru cei care vor sa experimenteze cu geometria aparte a acestora. 

     Sigur ca toate amintirile astea n-ar fi complete fara un ingredient din bucataria italiana. Bologna e mama tortellini-ului (sa zicem ca Modena e ta-su), iar pastele astea in forma de inel, umplute sau nu, sunt o adevarata industrie locala. Se pot cumpara la propriu de la fiecare colt de strada, iar mandria absoluta e sa castigi un concurs local de facut tortellini. Evident ca in conditiile astea nu puteau lipsi un magnet tortellini.

Magneti si istorii de calatorie: Las Vegas

 

     Las Vegas e kitsch infinit proptit in buza unui desert. Dar, in acelasi timp si fara urma de indoiala, e unul din cele mai bine marketate locuri de pe planeta. Asa incat oamenii tanjesc dupa Vegas intr-o visare in care se amesteca iluzia castigului cazut din cer cu nebunia si opulenta. Ce daca ziua lucrurile arata de carton, ce daca totul e imitatie ieftina, ce daca afara ti se-ncreteste pielea inainte sa expiri de trei ori... Hotelurile sunt lumi de sine statatoare, iar intre ele poti circula cu limuzina sau taxiul. Aerul conditionat te mangaie in permanenta, iar beculetele colorate iti zdrobesc sinapsele. Nu mai stii cat e ora sau in ce zi a saptamanii esti, nici nu mai conteaza. Poti merge la o piscina cu valuri sau la o dresura cu tigri bengalezi, la un spectacol cu o vedeta internationala sau la o cina cu specific de care n-ai mai auzit. Sau pur si simplu poti sa mergi la buda. Budele hotelurilor de pe Strip sunt la fel de luxoase precum salile in care se expun opere de arta in Europa. 

     Sigur ca mai exista si old Vegas, Fremont Street, dar aici turistul strain, daca vine, vine ca intr-un muzeu de istorie in aer liber. Ahaaa, asa arata demult Vegas-ul, ok, acum hai inapoi pe Strip, hai inapoi la fantanile arteziene care danseaza pe muzica, hai inapoi la Stratosphere Tower, hai la bling-bling-ul urias facut din neoane colorate. Cand ma uit la magnetul meu pastrat amintire din Vegas imi imaginez un film, parodie horror ca genre, setat in Electric City cu babele si mosii pe care ii uita Dumnezeu cu orele la pacanele in rol de zombii - credeti-ma, sunt zombii in toata regula cu tigarile din care au uitat sa traga si care le ard degetele - si cu high rollerii din salile private pe post de vampiri - nemuritori si dezinteresati, aruncand nepasatori jetoane din cele mai valoroase peste mesele imbracate fara cusur. 

Magneti si istorii de calatorie: Fine City Singapore

 

     Singapore e o destinatie-experienta. De la dimensiunile liliputane la PIB-ul urias, de la clima fierbinte, umeda si cvasiconstanta la standurile de mancare din strada cunoscute in toata lumea. Are ceva din amestecul New York-ului, dar si din rigoarea Germaniei. Plus ca parca e scos dintr-un viitor uber-tehnologic. Si mai e ceva: e tara-oras in care, la fiecare pas, ti se reaminteste o lista aparent infinita de lucruri care iti sunt INTERZISE. De unde si supranumele de Fine City. 

     Printre interdictii vedeam mereu la metrou un semn pe care nu reuseam sa-l decriptam. Un soi de maciuca. Am aflat mai tarziu, si din nefericire pe propriile noastre papile gustative, ca era vorba despre durian, un fruct cu miros de sobolan mort, pe care comerciantii au grija sa-l ambaleze ermetic atunci cand ti-l vand. 

Huzur: un joc de carti invatat in Mongolia

 

     In orele petrecute traversand Mongolia intr-o Lada 4 x 4, gazdele noastre ne-au invatat un joc de carti. Nu i-am retinut atunci numele, m-a ajutat acum internetul - ii zice Huzur. Ma indoiesc insa ca e un joc mongol pentru ca ideea de distractie la mongoli se leaga mai degraba de intreceri cu caii, lupte corp la corp si tras la tinta cu arcul. Probabil a fost adus de unii din vecinii mongolilor - rusii sau chinezii... As paria pe chinezi. Dar nu asta e important. Important e ca nu ne-am plictisit de el vreme de doua saptamani, ca uneori ni se face pofta de el acum si, cel mai important, ca Mishu a notat regulile. Asa ca sa share-uim.

     Aveti nevoie de un pachet de carti de joc. Daca jucati in 3, excludeti cartile cu valoarea 4, 5 si 6. Daca jucati in 4, excludeti doar cartile cu valoarea 4. Stabiliti ordinea de joc si impartiti cate 6 carti din pachet fiecarui jucator. Urmatoarea carte din pachet se intoarce cu fata in sus: acea carte este atuul, iar culoare respectivei carti devine culoarea atu pentru respectivul joc. (de exemplu: 10 de trefla). Sunt doua reguli de putere a cartilor care se aplica in joc: 

      1. Ordinea de putere a cartilor in suita. Astfel, cea mai mare carte dintr-o culoare oarecare este Asul, apoi urmeaza Doi-ul si Trei-ul, apoi Popa, Dama, Valetul, 10,9... s.a.m.d. (deci un 2 de romb e mai puternic decat un Popa de romb) 

     2. O carte de culoarea atuului bate orice alta carte de orice alta culoare. (in exemplul nostru un Valet de trefla bate Asul de inima rosie sau Popa de inima neagra). Evident ca intre 2 carti de culoarea atuului se aplica regula de putere din suita. (Valetul de trefla e mai slab ca Dama de trefla) 

      Scopul jocului: sa ramai fara carti in mana. 

      Desfasurarea jocului: Primul jucator pune pe masa la alegere: o carte, trei carti din care 2 trebuie sa fie obligatoriu pereche sau 5 carti din care 4 trebuie sa fie obligatoriu pereche 2 cate 2. (de exemplu: primul jucator deschide cu 8 de inima rosie, 8 de inima neagra si Valetul de inima rosie). Primul jucator isi completeaza numarul de carti din mana pana la 6 tragand carti din pachet (pe exemplul nostru el va trage 3 carti noi). Restul jucatorilor, in ordinea stabilita, au 2 optiuni: bat ultimele carti jucate si trag din pachet sa-si completeze cartile din mana pana la 6 sau nu vor/nu pot sa le bata si atunci iau toate cartile jucate pana atunci in respectiva mana. (pe exemplul nostru sa zicem ca Jucatorul 2 pune 10 de inima rosie peste 8 de inima rosie, Valetul de inima neagra peste 8 de inima neagra si 8 de trefla (atu!) peste Valetul de inima rosie. Jucatorul 2 trage si el trei carti din pachet. Jucatorul 3 ar putea pune Dama de inima rosie peste 10 de inima rosie, Dama de inima neagra peste Valetul de inima neagra si Asul de trefla peste 8 de trefla, dar nu vrea sa consume atat de devreme cel mai mare atuu din joc, asa ca alege sa ia toate cele 6 carti puse pe masa pana la el). Avand mai mult de 6 carti in mana, nu trage nicio carte din pachet. Daca se face un tur complet (se ajunge la cel care a deschis) atunci cartile de pe masa sunt stranse si scoase afara din joc. Cel care a deschis mana, incepe si urmatoarea mana. Daca unul din jucatori decide sa ia cartile, mana urmatoare va fi deschisa de jucatorul care ii urmeaza celui care a luat cartile. Sau mai simplu: atunci cand iei cartile de jos, urmatoarea runda se va termina la tine. Cine termina primul cartile din mana a castigat jocul, dar cei ramasi continua pana cand ramane un singur jucator cu carti in mana. Acela este pierzatorul. 

      Doua reguli apendice: 

      1. Daca cineva are in mana la un moment dat o valoare in toate cele culori (de exemplu toti cei 4 Valeti) atunci aceste carti sunt scoase din joc. 

     2. Daca cineva are in mana la un moment dat atuul minim (in cazul unui joc in 3 e vorba de 7 de culoarea atuului) are voie sa il schimbe cu atuul intors in debutul jocului (in exemplul nostru atuul era 10 de trefla, cine are deci 7 de trefla il poate schimba cu 10 de trefla castigand astfel o carte mai valoroasa). 

      Poate pare lung si complicat, multe lucruri arata asa pe hartie. Insa odata ce va apucati sa jucati o sa vedeti ca nu e mare scofala. O sa invatati sa numarati cartile care ies, atuurile ramase in joc, culorile pe care nu s-a prea iesit, etc. Pentru cei plictisiti sa joace whist, poate fi o alternativa binevenita. 

Amintire de la Roma

 

A fost odata: Machu Picchu

     Cand ma apuca cheful de cate o curatenie majora in casa, e inevitabil sa dau peste tot felul vechituri.  Vechitura de astazi dateaza din 2009 si e speciala: biletul de intrare de la Machu Picchu. Despre care nici nu stiam ca l-am pastrat. Si uite asa am dat-o pe un vibe nostalgic peruan.

Shagai

     Nu stiu daca exista vreun colt de pe pamant unde oamenii sa nu fie obsedati de destinul lor individual, de ce le rezerva astrele, de ce le-a fost harazit, de soarta, de cum va arata viitorul. Nici mongolii nu fac exceptie. Fara zaturile de cafea de la noi sau boabele de orez ale altora, mongolii au apelat la ce aveau si ei la indemana - oase de oaie sau capra. 

     Patru oase de la incheieturile animalelor formeaza un shagai si sunt folosite pe post de zaruri, aruncate pe o suprafata plana si apoi citite. Cheia de lectura e legata tot de animalele pe care mongolii le cresc. Fiecare zar poate pica intr-una din urmatoarele pozitii: cal, capra, oaie sau camila. In total vorbim deci de 32 de combinatii posibile - fiecare dintre ele asociata cu un raspuns pentru intrebarea/dorinta/proiectul celui care a aruncat zarurile. Gen: "Succes obtinut greu si cu multe pierderi", "mult noroc la orizont" si tot asa...

Vara lui 2004: o luna cu InterRailul prin Europa

     In 25 iulie 2004 la ora 4:15 dimineata am trecut granita spre Ungaria cu rapidul 370. N-as fi tinut minte detaliile astea, dar am dat peste biletul InterRail si mi le-a reamintit el. A urmat atunci o luna de vacanta in care am trecut prin garile Keleti si Nugati din Budapesta, prin cele din Praga si Stuttgart, pe la Berlin Zoo, ce fotbal am mai tras cu niste americani in curtea uriasa si verde a hostelului la care am stat!, prin Hamburg si Copenhaga. Pana aici am impartit drumul cu Tudor si Andrei. Ei au ales sa mearga tot spre nord, in Suedia, iar apoi sa se intoarca acasa mai repede decat mine cu un vapor pana-n Polonia, la Gdansk, pardon Szczecin, si de acolo cu trenul la Bucuresti. 

     Eu, dorind sa lungesc cat mai mult calatoria si sa-mi apar buzunarele de scorurile nordice, m-am intors in Hamburg si am luat-o catre Bruxelles, iar apoi Bruges. Stiu ca pare ciudat, dar aici m-a apucat un dor tampit de casa. Brusc, brutal. Mi-l aduc aminte perfect. Am sunat-o in tara pe Raluca. Si am tot vorbit cu ea pana am umflat factura de roaming la o suma astronomica. Cateva zile mai tarziu, dupa ce dadusem o tura prin Amsterdam unde niste betivi englezi mi-au furat cel mai jalnic tricou din lume, tocmai cand ajunsesem la Barcelona, cei de la Connex (remember that?) se agitau de mama focului sa vada o parte din bani in avans. Pe 21 august 2004 dis-de-dimineata eram iarasi la Curtici, pe sensul opus, reveneam acasa.

Paris: o intamplare de demult

   
     Acum multi, multi ani am ajuns prima oara la Paris. Orasul acela atat de fotografiat, filmat si laudat incat japonezii intra in depresie cand il vad si-si dau seama ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor create. Chestie serioasa, cautati cu sindromul Paris. Ca varsta biologica sa fi avut, poate, 16 ani, ca varsta scolara eram sigur in liceu, iar ca varsta a calatorului eram novice. Acea prima treapta pe scara evolutiva cand traiesti o permanenta mirare si o dai in bara in tot felul de feluri care peste ani ti se par amuzante.

     De la Paris, de exemplu, mi-aduc aminte o intamplare de felul asta. La Centrul Pompidou, intr-un magazin cu obiecte decorative, am pus ochii pe o pereche de ursi din piele neagra, imbratisati, de dimensiunea unui pumn. Erau speciali, erau deosebiti, iar acasa aveam o prietena pe care o iubeam cu inflacarare adolescentina. M-am uitat la pret: 70 de franci. Piperat pentru buzunarul meu, dar ursii... frumosi ai naibii. I-am luat si am facut coada la casa. Am scos portofelul si am auzit: Tous les deux? Cu franceza mea de balta, dar dornic sa fiu pozitiv am incropit un oui neintelegand de fapt intrebarea. Au urmat, intr-un interval minuscul de timp, o bataie de tastatura, un zgomot specific caselor de marcat care se deschid si un verdict ca o ghilotina pentru mine: Cent-quarante, s'il vous plait. Casa de marcat confirma neindoielnic ceea ce creierul nu voia sa accepte: 140,00!!! Va sa zica un urs era 70, amandoi, implacabil matematic, 140. Am platit si mi-am pus multe pofte in cui in zilele urmatoare.

And all of it it's yours and mine

   

Un avion catre Budapsta

     Am dat peste fotografia asta de pe la finalul lui 2011 (cred). Asa aratau pista, personalul si ATR-ul de pe Otopeni cu care am zburat in iarna aceea la Budapesta. Mi-aduc aminte si acum de o doamna pasager care, dupa ce s-a suit in avion, a intrebat cu o seriozitate suprema personalul de bord: Cand ati facut ultima revizia la acest avion? Evident toate au fost bune si frumoase - am petrecut o ora si un pic intr-o comunitate de 50 de pasageri peste care s-a suprapus permanent zgomotul de motoare cu elice.

Salina Turda via Cetatea Alba Iulia

     In vacanta de Paste din 2012 am ajuns la salina Turda. Putine locuri se puteau lauda pe atunci in Romania cu o cifra de vizitatori platitori asa mare - un milion. Mi-aduc aminte ca am fost impresionat de look & feel-ul locului, de cum e gandit, de cum e pusa lumina. Mi s-a parut ca puteai filma niste secvente de actiune demne de un 007.
     Iar in drum spre Turda, imi amintesc am facut o oprire la Alba Iulia unde Cetatea era in lucru, dar lucrurile aratau promitator. Si la salina, si la Cetate am avut senzatia ca pozele se fac singure.

Christmas Markt vienez

     Au trecut aproape zece ani de cand am mers prima oara la Viena. Nu in tranzit, nu cu munca, nu pe fuga, ci sa stau cateva zile in oras si sa-l simt. N-a fost dragoste la prima vedere! Era Craciunul lui 2009, cu pietele de sezon, decoratiuni si gluhwein, dar tin minte ca era un frig de mi se umflasera genunchii. Ce-i drept, pe vremea aia ma contorsionam si ma prelingeam pe asfalt ca sa fac fotografii. Eram imbracat cu toate hainele pe care le aveam cu mine, dar din cauza atator straturi ma miscam ca un urs disperat. Si mai era si Mozart! Blestemam frigul si fiecare aparitie a perucatului - si cum vienezii l-au transformat pe acesta intr-un Che Guevara local - belstemam la fiecare cateva secunde.

     Mi-a ramas in cap si momentul cand am ajuns la cazare, un apartament inghesuit pe langa Taubstummengasse pe care l-am botezat toata sederea noastra la Viena Taubmouse ca sa rimeze cu Rathaus. Fix deci cand am ajuns la cazare, seara fiind, am avut surpriza sa se taie curentul electric. Intrasem pe usa, aprinsesem lumina, si pac!, s-a luat curentul. Cum nu eram niste novici in domeniu - traiasca Epoca de Aur! - nu a fost greu sa constatam ca nu eram doar noi in situatia asta, toata zona era in bezna. Distractia cea mai mare a fost sa cautam hartia igienica care absenta de la locul ei obisnuit la lumina telefoanelor mobile...

     As minti daca as scrie ca Viena mi-a rupt gura cu frumusetea ei la acea prima intalnire. Gradiniile si parcurile, inclusiv Schonbrunn-ul si Prater-ul, nu m-au fericit pe sezon foarte rece. Era o senzatie bizara de singuratate. Da, targurile de Craciun erau pline de bunatati, cadouri, luminite si oameni linistiti care aruncau cate 15 euro pe o mica jucarie de lemn vopsita in doua culori (in alte colturi de lume cu 15 euro traiesti o saptamana), dar bastinasii, neam germanic, prea retinuti ca sa-mi incalzeasca corazon-ul. Pentru asta am apelat insa cu incredere la schnapps si Apfelstrudel.

Spania: bits & pieces from 2006

     In vara lui 2006 aveam un bilet interrail zonal - Spania, Portugalia si Maroc - si doua amice din facultate - Sim si Papi - cu care porneam la drum. Canon-ul pe care imi dadusem bursa de un an de zile ramasese acasa. Aparatul digital castigase definitiv batalia din sufletul meu. Putea stoca pana la 300 de poze ceea ce, pe vremea aia, era o performanta.

     Am aterizat in Barcelona pe seara. Era vara, full season, iar noi nu aveam nicio rezervare pentru toata calatoria noastra. Inconstienta totala. Pe La Rambla jumatate din englezi dormea ciorchine pe bagaje sub cerul liber. Cealalta jumatate se alcooliza metodic. Un pat liber parea un vis frumos dupa care bajbaiam disperati. Dupa vreo doua ore si dupa zeci de voci care spuneau sec No rooms, auzim un Come up. Ni s-a parut, a fost o iluzie auditiva? Totusi interfonul zumzaie, cineva ne-a deschis.

     A fost un noroc chior, o camera pentru doua persoane plus un extrabed... fara extracost. Meritul de negociatoare a fost al lui Papi. Stramba atat de tare din nas de ce ni se oferea incat imi venea sa o strang de gat de frica ca ne dau aia cu flit. Dar a functionat! Conditiile de la Rembrandt Apartments erau beton. Amintiri vagi de la Barcelona: fantanile cantatoare, Boqueria si excursia la Montserrat.

     Next stop: Madrid. Tren de noapte care ne lasa in Atocha, o gara cat un orasel. Fetele se dau dintr-o data culte in cap - ele vor la Prado. No way! Imi iau frumos bagajelul si ma duc o zi intreaga la parcul de distractii Warner Bros. Ma dau cu rotile in sus de dimineata pana seara. Pe seara, la o sangria, facem schimb de impresii.

     Ultima oprire in Spania o facem in Granada. Fara sa vrem am pastrat ce e mai bun la final. Granada e perfectiunea intruchipata. Un oras mic, cu Sierra Nevada in backdrop, cu oameni si atmosfera chill.

   
     Si cu un obiectiv turistic listat in primele 100 in lume pe merit: Alhambra. Singurul loc unde am avut rezervari facute via Mishu via cumnatul ei din State pentru ca n-aveam card bancar pe vremea aia si pentru ca exista un numar limitat de turisti ce pot vizita gradinile si palatele intr-o zi. Arhitectura maura, bun gust, racoroare cand afara termometrul sare lejer de 30 de grade... Doua fetite in fata unui bazin cu pesti colorati - poza pe care o incapsulez in memoria mea.