TIFF.25

 

    Am alergat la propriu de la finalul de an scolar al Marei sa prind avionul de Cluj. Cand l-am vazut afisat cu o ora intarziere am avut timp sa respir si sa termin Dragonul de apa (vine o postare cat de curand) si sa ma uit la oamenii nemultumiti. In alt an as fi fost unul dintre ei. Am aterizat pana la urma cu o ora jumatate intarziere si am impartit masina catre hotel cu o tipa volubila care atunci cand mi-a auzit numele de familie a avut o reactie originala si candida: “Ce nume! N-am mai auzit! Zici ca e din Caragiale!” Am aflat apoi ca era ambasadoarea Romaniei in India. Namaste! Am impartit cu Remus o vorba lunga pe terasa hotelului si aia a fost. Tot aici.

  

     A fost un an cu mai mult timp petrecut in chestii job related, deci cu mai putine filme, dar cam toate foarte bune. Sa le luam pe rand: vineri am vazut Cercul lui Andriuta, un slow burner care arata bine si livreaza ceea ce iti promite din start, mie mi-a adus aminte de Ceylan si al sau Once Upon a Time in Anatolia. Ok, ok, nu e chiar la nivelul ala, dar l-am gasit drept un urmas demn, cu iz rural moldovenesc.

     Apoi am vazut Atlasul universului. Soft spot-ul pentru filmele cu si despre copii il am, story-ul e bun, foarte bun, iar pustiul din rolul principal la fel. O sa scriu despre un moment mic, poate trecut cu vederea de multi, dar care mie mi-a ramas in cap. Eroul nostru de 10 ani sta pe marginea drumului cand opreste in dreptul lui o masina, sofer + o doamna pe locul din dreapta. Acele secunde sunt construite cumva ambiguu, dar simti ca exista un pericol, nu vrei ca el sa se suie in masina. Si pustiul se uita la usa deschisa, e o mica pauza si zice: “nu, ca-l astept pe tata, trebuie sa apara in cateva minute”. Usa se inchide, masina pleaca, ca spectator rasufli usurat. Morala pentru mine: cei mici au radarul lor, au instinct, e important ca parinte sa intelegi asta.

      Tot sambata am mers sa vad Dus-Intors, debutul lui Cristian Bota. De cand am vazut un moment de cearta tata-fiu in masina la Gopo-urile de acum vreo luna, mi-am zis ca vreau sa vad acest film. Am stat in primul rand, am stat la tot q&a-ul, am fost uimit de cat de multi oameni traiesc in relatii disfunctionale cu parintii lor. Mai tarziu am aflat ca a castigat un premiu ZFR. Regizorul a zis ca mai are niste demoni interiori de exorcizat, ii astept cu interes. Titieni probabil va fi nominalizat pe la diverse.

      Duminica am pastrat traditia si de dimineata am mers sa vad filmul pe care publicul l-a votat drept cel mai placut. Unguresc, Feels like Home. Thriller care te tine bine de tot. Incepe clasic. Ma rog… vorba vine clasic: o tipa e rapita de unul. Urmeaza un proces de reeducare paradoxal, apoi filmul incepe sa te surprinda. Tipa e pusa sa joace un rol, si rapitorul ei joaca un rol. Incet-incet te prinzi ca filmul vrea sa zica mult mai mult si mai multe. E o metafora extrem de percutanta pentru Ungaria lui Viktor Orban si… pentru mai departe. Si mesajul nu e tocmai optimist.

Nu inchei fara sa spun ca am mancat fast food dupa multi, multi ani. In Cluj dupa 22:30 bucatariile sunt inchise, asa ca am ajuns cu Vasi sa ne indopam cu… mai bine vedeti pe bon ce si cum a fost in cazul meu. Si am trecut si pe la expozitia de fotografii cu femeia pe care toata lumea (copii, barbati, femei) o privea fara oprire - Marilyn Monroe.

            

TIFF.24: editia mea scurta

 

     Am zburat vineri seara spre Cluj, cu golaniile obisnuite ale Taromului - cu cateva zile inainte am fost bump-uit de la ora 18 la 20, iar la decolare s-au mai adaugat 2 ore de intarziere. Si uite asa… iata-ma in Cluj vineri spre miezul noptii. 

     De dimineata m-am intersectat cu singura prezenta umana din spotul de anul acesta al festivalului la micul dejun (one and only Gabriel Spahiu), am trecut prin Piata Unirii la ora la care orasul abia se apuca de treaba, fiecare cu a lui, asa ca eu am mers la Sapientia. Unde am ramas toata ziua pentru ca am bagat unul dupa altul toate cele patru calupuri de scurtmetraje romanesti. Am gasit o franciza italieneasca pe care o stiam de acasa la fix doi pasi de sala de cinema (Cannoleria), asa ca am mancat acolo pranzul si un dulce strecurand pe langa si un video call cu fetele.

     Senzatia mea dupa ce am vazut cele trei calupuri de scurte din competitie (despre al patrulea scriu separat mai jos) e ca lumea e impartita in doua. Unii raman la traditional, altii cauta sa reprezinte noul. Si din punct de vedere al subiectelor abordate si din cel al mijloacelor folosite. Mi-au placut si dintr-o categorie, si din cealalta. Pe traditional mi-a placut Dragostea e in aer de Claudiu Mitcu dupa un scenariu de Mihai Radu. Povestea m-a tinut, pe actorie bine de tot, funny. Marele minus e finalul. Daca se oprea la cei doi eroi invinetiti ajunsi acasa, eram 100% satisfacut. Codita aia pentru mine nu functioneaza, e exagerata si ma scoate din poveste. Mi-a placut mult So refreshing de Irina Alexiu. Tematic nu e pe culoarul meu, dar constructia e foarte buna, sunt multe straturi acolo, puncteaza frumos si cu finalul, chapeau! Pana de vulpe de Vlad Popa merita o mentiune speciala. Am ras cu lacrimi, practic am vazut un Porumboiu pe steroizi. Animatia Bunicul doarme a lui Matei Branea a avut corazon, dar premiul juriului a mers catre Ajutoare de Valentin-Rares Fogoros, un soi de Transporter cu un copil in care Bota in loc de Statham nu o da, ci o ia la final.   

     Calupul patru a avut patru scurte (numerologie, da?) foarte bune. In Vali am vazut o Rodica Lazar surprinzatoare intr-un rol gen military bad girl, onest scriu ca as fi vrut sa stiu cine si care e povestea ei, asa de tare am fost hooked. Apoi am vazut Strigoi la care sala a ras cu pofta cu un supererou antieroic in stil Deadpool, doar ca vorbitor de romana si maghiara si cu baza de lucru in Ardeal. A urmat Magicianul lui Bogdan Muresanu. Despre care deja auzisem de bine, lucru pe care-l pot reconfirma si eu. Ultimul, dar nu cel din urma, a fost Nebunul lui Igor Cobileanski. O poveste din Moldova anilor ‘90, cu calugari si un aparat de zbor neindetificabil la suprafata, dar cu mesaj profund despre acceptare.

     La ora la care ieseam eu din sala de proiectie, TIFF.24 isi decerna deja premiile in gala de la Teatrul National din Cluj, printre laureati fiind anul acesta si vecinul meu de cartier, criticul de film Valerian Sava. I-am vazut speech-ul pe youtube si… l-am revazut in carne si oase a doua zi la prima ora la cinematograful Florin Piersic unde s-a proiectat filmul din competitia oficiala cel mai sus cotat de public (de cand nu se mai voteaza cu acele hartiute, mi se pare ca s-a pierdut acel freamat fain de la final de proiectie cand oamenii conversau etc.) Anul acesta a fost Deaf scris si regizat de Eva Libertad. O drama despre cum echilibrul unui cuplu in care ea e surda, el e auzitor se destrama atunci cand aduc pe lume un bebelus. Am lacrimat de cateva ori semn ca povestea a ajuns la mine. 

     Apoi, tot la fostul Republica, am inchis lista proiectiilor de anul acesta cu marele castigator al festivalului - Pamant strain de Mahdi Fleifel. Povestea unor refugiati palestinieni “prinsi” in mica infractionalitate pentru a supravietui in Atena. Visand sa ajunga in Germania unde sa-si deschida o cafenea, cei doi se adancesc in combinatii din ce in ce mai nefericite, iar ca spectator nu prea mai stii daca vrei sau nu sa le fi alaturi. Intuiesti si ca n-o sa iasa bine, dar alegerea finalului a lasat de dorit din scaunul meu. Am mai prins cateva expozitii, am mai schimbat doua vorbe si am zburat inapoi punctual si lin. TIFF over.

TIFF.24: ceva ce n-are legatura cu filmele aka PLECAT

 

     O sa scriu o postare mai lunguta despre cum a fost TIFF.24 pentru mine si ce am vazut pe aici, dar inainte de asta nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte despre expozitia PLECAT. Am citit in diagonala despre ea in drum spre festival, dar pentru ca m-au impresionat textele Elenei Stancu si fotografiile lui Cosmin Bumbut de la precedentul lor proiect masiv - am scris despre el aici   - mi-am pus pe lista sa ajung sa o vad. Am prins-o pe ultima ora in care era disponibila la Cluj, duminica de la 17 la 18, cu alti multi oameni la un loc, tineri si batrani, parinti cu bebelusi in manduca, adolescenti tinanadu-se de mana, hipsteri de festival, localnici si venetici deopotriva. 

    Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta? Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta si tu sa nu realizezi lucrul asta? E ca un razboi invizibil si permanent de 36 de ani incoace. Cum e sa realizezi lucrul asta vazand cateva crampeie din vietile lor culese la firul ierbii? Doare si iti spui lucruri...

Si Mara a implinit recent 12 ani...

                                  Omul-invizibil... metafora care incapsuleaza aceasta realitate

 

TIFF 22

 

Am ajuns la Cluj joi dupa miezul noptii cu un zbor HiSky pentru al doilea weekend de festival. A fost ploaie sau amenintare de ploaie tot timpul, dar macar n-a fost frig. Si cei cu multi ani de TIFF in spate stiu despre ce scriu eu aici. Am dat din piciorute, am asistat la pitch-uri, talk-uri si altele de acest gen si am vazut cateva filme.

Arsenie la Casa Studentilor de Alexandru Solomon. Docu nu construieste vreo punte, drept dovada spectatorii iesiti din sala dupa vreun sfert de ora, si nici nu mi-a deschis ochii cu nimic.

Am mers la toate cele trei volume de scurtmetraje romanesti. Favoritul meu - Berliner Kindl - a luat o mentiune speciala din partea juriului. E despre o fata (Anca Munteanu) care s-a intors din Germania, face livrari cu bicla si se gandeste cum sa-l abordeze pe un tip. L-am gasit onest cu urme de optimism si simpatic cu un aftertaste amarui. M-a uns, ce sa mai.

Talk-ul lui Oliver Stone a fost o jumatate despre energia nucleara. Nu sunt eu priceput pe subiect, dar sa spui ca Cernobal a omorat foarte putini oameni… Stone numara americaneste, cancerele si malformatiile le pune la pagube colaterale. Celalalt invitat de onoare al festivalului a fost Geofrrey Rush. Australianul mi s-a parut mai prietenos.

Duminica dimineata am vazut Carbon la Florin Piersic. Box office hit-ul de peste Prut este un must see. Dincolo de graiul moldovenesc delicios, avem o poveste plina de ironie care se potriveste perfect si-n zilele noastre. Las trailerul mai jos, poate va convinge. Filmul va intra si-n cinematografele noastre in curand.

    

Ultimul film vazut de mine a fost Confort nordic. Tot o comedie, despre un grup care incearca si reuseste cu pretul unor aventuri islandeze sa se vindece de frica de zbor. Distractiv, dar pe usurel de sus pana jos.

Si asta a fost. Inapoi acasa.

TIFF 21

 

     Am ales varianta full option pentru TIFF-ul de anul acesta. Am facut un road trip cu masina pana la Cluj ajungand la concluzia ca autostrazile fac Transilvania sa fie mai aproape de Vest decat de... Moldova. E o concluzie jumatate trista, jumatate ingrijoratoare. Am mers toti - mai putin Zog, el nu tolereaza drumuri atat de lungi. Pentru Mara, in lipsa Exploratoriului pe care il iubeam cu totii, dar care e inchis de ceva timp si-si cauta noi proprietari, am organizat tot felul de plimbari. De la Gradina Botanica la Muzeul de Zoologie si de la gasitul celei mai bune inghetate artizanale, noi am zis Bianco Milano, pana la locurile de joaca din oras si o librarie pentru copii tare simpatica - Tutimi si Titoc. Plus primele filme ale Marei din EducaTIFF  - un documentar islandez despre o echipa de baschet de fete care nu sunt lasate sa-si masoare fortele cu baietii si o animatie olandeza cu figurine de pasla, cu o poveste si niste personaje tare simpatice, la finalul careia Mara m-a surprins vorbind la microfon in sectiunea q&a de dupa vizionare. Apoi mi-a spus: tati, eu am lucrat cu Roxana la Art Therapy si nu mai am frica sa vorbesc in public.

     Mancarea la Cluj nu mai e ce era odata. Se mananca scump si de multe ori prost, inclusiv in restaurantele cu renume. Nici selectia de filme nu mai e ce era odata. Poate ca nu se mai fac filme cum se faceau altadata, poate ca festivalul a devenit mai comercial. Sau poate pur si simplu gusturile mele s-au mai schimbat. Sunt fan al filmelor coreene si am prins la TIFF tot felul de trufandale de-a lungul anilor. Anul acesta am ochit doar doua filme coreene in tot festivalul. Unul din ele, l-am vazut in Piata Unirii - Escape from Mogadishu. Foarte bun, chiar mai bun decat o arata votul popular (7.0) de pe imdb. Al doilea avea o tema politica si nu m-a atras in niciun fel. Dar atat, astea doua! Dezolant pentru mine.

     Am vazut si cateva romanesti. Am bagat toate calupurile de scurtmetraje back to back. Fragmentari, favoritul meu, am vazut la final de festival ca a luat o mentiune speciala din partea juriului. M-am bucurat. Mi se pare imposibil de greu sa spui o poveste cu si despre copiii ramasi in grija bunicii in vreme ce parintii sunt plecati in strainatate, la munca, fara sa cazi in cliseu, in lectii de viata, intr-un emotional exagerat. Mi-a ramas in cap imaginea aia cu cele doua seturi de periute de dinti care spune cat o mie de cuvinte. Am vazut si cateva lungmetraje. Metronomul m-a tinut, Balaurul m-a tinut si el. In primul remarcata e Mara Bugarin, in al doilea Papadopol care cam "fura" atentia spectatorului. Am fost si la prima proiectie din Romania pentru Insula de Anca Damian. Am ramas un pic dezamagit de numarul mic de spectatori de la Casa Studentilor. Femeia asta face filme care sunt vazute si apreciate la cele mai mari festivaluri de gen din lume (Annecy, Busan), iar festivalul se presupune ca are si un public educat in timp. Da, Insula e oarecum mai dificil de urmarit si de decriptat, dar vizualul si ancorarea in prezent sunt punctele lui forte.    

     Anul acesta am ajuns si prima oara in parcul din Floresti pentru ca Mara voia sa... salveze planeta. Si am stat prima oara la o vizionare in open air-ul din Iulius Parc la El buen patron. Filmul cu Bardem a starnit hohote de ras. Genul acela de ras autentic, care mie mi-a amintit de Tudor care a lipsit motivat de la editia din acest an. Cred ca lui i-ar fi placut filmul. De fapt o sa i-l recomand, va intra in cinematografe la inceput de noiembrie.

TIFF20: o editie prescurtata

 

     Intre Vizantea si Tuzla nu m-a lasat inima si am dat o fuga pe ffwd  pana la TIFF. Luni si marti, doar doua zile, de unul singur, cat sa simt Clujul in festival aniversar dupa ce anul trecut am dat skip din motive pandemice. Si sa vad cateva filme. 

      A fost un TIFF asumat on a shoestring. De la aeroport si pana-n Piata Unirii am marsaluit 8km pe jos cu o pauza de mic dejun… de la Lidl. Ca-n tinerete cand nu aveam bani de taxi sau terase. Mi-am ridicat badge-ul si mi-am luat biletele dorite. Nu prea am avut ce vedea in prima parte a zilei, in niciuna din zile, asa ca am lucrat de pe o banca din Parcul Central si mi-am luat cazarea. Am regasit Clujul avand acelasi apetit pentru constructii. De data asta si unele bulevarde mari sunt in plin proces de renovare. Sunt si destui soferi care-si pun caii putere sa faca galagie. Clujul nu mai e definitiv un oras molcom sau linistit. E plin de evenimente si de viata. Iar regulile se fac si desfac pentru ca ea sa mearga mai departe. 

     Primul film, Lobster Soup, la Cercul Militar. Scaunele sunt ok, sala e dichisita, locul e aerisit. Pentru cineva care-si aminteste proiectii chinuitoare cu scaune de lemn si miros imbacsit… e pur si simplu alta lume. Langa mine aterizeaza Sorina. Stiam ca e venita la TIFF, dar care erau sansele sa ne vedem intamplator chiar la prima mea vizionare? Documentarul e fain e de tot. Facut de niste spanioli. Despre un local unde niste fosti pescari se intalnesc si povestesc si dezbat. Un fel de Poiana lui Iocan doar ca la interior ca-n Islanda musca vantul. La final cei doi regizori apar in carne si oase pentru un q&a. Intuiesc primele doua intrebari. Daca aproape finalul e o coincidenta uriasa sau e pus cu mana acolo. Si de ce nu apar, de ce nu vorbesc personaje feminine in acest documentar. Spaniolii fac balet pe campul minat al acestor vremuri, dar producatorul islandez nu rabda prea mult. Cere microfonul si spune: in Islanda barbatii merg la pescuit. Liniste. Si islandezul completeaza: si 70% din studenti sunt de sex feminin. Joac-o p-asta, corectitudine politica! 

     Seara sunt in Piata Unirii. Daca vremea e buna, am o slabiciune sa vin aici. Locatia, decorul mi se par perfecte. Deobicei se proiecteaza filme mainstream. Azi e The Mauritanian. Dupa un caz adevarat al unui mauritan inchis si torturat la Gitmo in vremurile lui Rumsfeld & Bush fiul. Si care, mi se pare chiar mai important, a mai stat 7 (repet 7!) ani inchis pentru ca administratia Obama a pus si ea toate piedicile posibile inevitabilei eliberari. Jodie Foster si Benedict Cumberbatch. Palatabil, dar one sided.

      A doua zi e cam la fel - lucrez pana pe dupa-amiaza cand bag doua romanesti unul dupa altul. Babardeala e neconventional, dar il inteleg. Nu ma deranjeaza ca e foarte in your face, sunt zile in care asa ti se pare ca e - orasul, oamenii, lumea toata. Cu Neidentificat nu sunt pe aceeasi lungime de unda. Ma prind relativ repede ce va urma, asa ca isi pierde miza cumva, iar finalul ma desumfla. Au fost mici trimiteri rasiste de-a lungul filmului, dar mie mi s-a parut ca luat cu totul e un film despre un individ, despre starea lui. Ori finalul imi zice altceva, ca e despre sistem si despre rasism. Nu vreau sa dau spoilere, dar daca il vedeti si vreti sa dezbatem, sunt ready to rumble. Eu l-as fi inchis cu cadrul cu cel intins pe caldaram. 

     Seara, inapoi in Unirii pentru Persian Lessons. O poveste clasica despre supravietuire intr-un lagar de concentrare. De data asta printr-o gaselnita norocoasa si curajoasa deopotriva. Unul dintre comandanti are o slabiciune, vom vedea la final ca e una foarte bine calculata, pentru o limba rara. Iar cand un detinut pretinde ca nu este evreu, ci iranian, incepe un joc de-a invatatul unei limbi straine imaginare pentru amandoi. Cu miza suprema - viata. Imi place cum, cu toata greutatea subiectului, e loc de umor si chiar o zona amoros ludica. Telenovela de lagar va sa zica. 

     Spre pranz, urmatoarea zi, plec spre aeroport tot per pedes. E o caldura infernala. Fac pauze dese: ii iau Marei un pop it, imi cumpar multe lichide, stau la umbra. Cand ajung la aeroport deja s-au adunat norii, pana la imbarcare ploua zdravan, fulgera si tuna. Citesc doua povestiri de Lucia Berlin. Mai toti se agita, ce fac, de ce nu ne imbarca, vociferari si miscari browniene. Ca om care a prins o furtuna in zbor, prefer sa citesc inca o ora, sa o lasam sa treaca. Langa mine e o fata cu ochii cei mai senini intr-un carucior cu rotile. Ne privim unul pe celalalt si ne zambim pe sub masti. Parem singurii pentru care e timp.

 

     TIFF done.

Quick

 

     Al patrulea si ultimul titlu din mini selectia mea virtuala TIFF in an de pandemie a fost un suedez bazat pe un caz real care a zguduit sistemul judiciar nordic. 

     Filmele cu ziaristi in cautarea Adevarului sunt importante. Atrag atentia unor defectiuni majore in felul in care functioneaza societatea, sunt bagate in seama la premii, dar... de multe ori nu se lipesc usor de spectator. Din dorinta laudabila de a sta cat mai aproape de povestea originala, nici Quick nu m-a prins cu adevarat. Nu exista un bad guy, vreo conspiratie sau intentie malefica in condamnarea eronata a unuia indopat cu pilule si indrumat sa marturiseasca opt crime pe care nu le-a comis. E doar un sistem fara chip, deci nu foarte potent cinematografic, in care unii vor sa vada cazul inchis, altii vor sa publice o carte, iar altii sunt prea lasi sa spuna ceva...  

      Nu-i exclud complet meritele - e un moment in care am avut senzatia ca victima sistemului judiciar ar putea deveni victima a doua oara, de data asta a mediei, chestie care ar fi fost mega interesanta - dar pentru cum e gandit & executat, Quick ar fi avut de castigat printr-o formula de documentar.

El Robo del siglo

 

     Daca spui heist movie, am ciulit o ureche. Daca spui film argentinian, am ciulit-o si pe a doua. Al treilea titlu din mini selectia mea virtuala de anul acesta de la TIFF a fost ales cu gandul la Nueve Reinas - Bielinsky-ul pe care eu cred ca l-as da si azi in primele 100 de filme vazute in viata asta. Iar Robo del siglo nu dezamageste.

     Nu e un film de festival, e ceva comercial. Dar comercial din ala bun, cu stil pe vizual, cu aroganta in scenariu. Reteta clasica - o gasca condusa de un artist secondat de un escroc pune la cale jaful unei banci. Detaliile sunt delicioase, planul dement, marketingul filmului spune ca asta e jaful care a inspirat scenariul de la Casa de papel... Naiba stie, eu pe acela l-am gasit absurd si facut doar ca sa placa unui public din ce in ce mai putin mobilat intelectual - am scris aici in 2018 despre experienta mea cu primul sezon. In El Robo del siglo am gasit insa o combinatie reusita, nicio nota falsa, niciun accent pus doar de dragul de a fi pus.

     De vazut si de savurat. In tihna. 

Just 6.5

     E suficient sa vad cold opener-ul celui de-al doilea film din selectia mea virtuala TIFF de anul acesta ca sa stiu ca urmeaza o experienta brutala si ametitoare.

     Suntem intr-un good cop vs. bad dealer care se rastoarna si se nuanteaza pe parcurs. Totul impachetat pe fundal iranian deci necunoscut mie. Cati consumatori de droguri are Iranul? N-aveam idee, iar imaginile m-au dus cu gandul spre favela braziliana. Cum functioneaza politistul, judecatorul, politistul+judecatorul? E plin de jocuri de intimidare care mai de care mai bulversante. E halucinant cum calaul poate deveni victima. E si foarte mult dialog si asta face experienta de vizionare un pic frustranta - prea multa atentie merge inevitabil la subtitrare. Poate si arcul politistului e fortat spre final. Eu asa l-am simtit, ca si cum presiunea de a spune mai mult, si mai mult, totul, apasa pe umerii lui.

     As fi rupt hartia cu votul publicului in dreptul a 4 stele. Daca as fi fost la Cluj.

Echo

     Islandezul din selectia mea TIFF online de anul acesta m-a atras pentru ca promitea sa compuna imaginea tarii insulare - oameni si locuri - via 56 de viniete. Islanda? 56? Count me in. 

     Fiecare vinieta are o durata medie de un minut si jumatate. Cum face regizorul Runar Runarsson sa nu te pierzi, vizual si intelectual, in aceasta inghesuiala? In primul rand le aseaza intr-o secventa temporala clara - dinaintea Craciunului si pana dupa Anul Nou. In al doilea rand le da o identitate vizuala constanta. Camera e intotdeauna fixa, planul ales larg, spatiul e folosit extrem de inteligent - de multe ori avem actiuni diferite in acelasi cadru, simultan sau succesiv. In al treilea rand mixeaza atent temele (universale vs. locale, familale vs. sociale, trecut vs. prezent si tot asa) si tonurile, nu este nicaieri gros si lasa spectatorul sa-si construiasca lent si personal, ca din niste piese lego fara manual de utilizare, propria sa varianta de sens a insulei si celor care o populeaza. 

     Ar fi fost fain ca ultima vinieta, cu muzica si valuri, s-o fi vazut pe un ecran mare, in intuneric, iar din toate partile sa rasara mici aplauze pentru ca filmul e un pariu riscant castigator... In schimb, am verificat cum stau cu bateria laptopului si am lasat ecranul sa coboare peste tastatura, gandindu-ma ca maine e work form home. Unele lucruri n-au cum sa fie, din pacate, la fel.

TIFF - selectia de la distanta pentru editia din 2020

     E primul an dupa multi, multi cand nu merg la TIFF. Se tine intr-o forma prescurtata si m-am gandit ca putinele locuri disponibile trebuie sa fie in primul rand ale clujenilor. Imi pusesem de tot pofta in cui, cand mi-a intrat in inbox un mail din care am aflat ca un numar limitat de titluri de anul acesta se vor vedea pe platforma TIFF unlimited. Pay per view (undeva la 40ron/48 de ore) in interiorul perioadei festivalului si un pic dupa. Asa ca am aruncat un ochi sa vad daca m-ar interesa ceva. Si am gasit patru titluri pe care vreau sa le vad: Just 6.5, un iranian care promite sa se duca in action, Echo, un islandez format din 56 de viniete care compun un portret al insulei, El Robo del siglo, un argentinian despre un jaf de zile mari si Quick, un nordic dupa un caz real cu justitie, adevar si mers pana la capat.

     Nu e mult, dar e ceva. Si spotul de anul asta - Fellini style cu o doza de umor ardelenesc din vremuri pandemice :

    

Cluj si TIFF in 2019

     Episodul 1, joi

     Usual suspects in Cluj. Mai tarziu cu o saptamana decat ne e obiceiul. Jumatate din avionul cu care am venit e cu oameni din industria filmului, iar la vizionari o sa fac, ca niciodata, o cura de ZFR (Zilele Filmului Romanesc). TIFF la majorat, cu un spot pe gustul meu - edgy, cu trimiteri la comercialul cult, filmat si editat bestial.


     Intre inchiriatul masinii si cel al apartamentului se leaga de un leagan pentru Mara servit langa Cluj Arena. Mancam de pranz in noua noastra casa. Atentia la detalii e bestiala si locul are un touch artistic fain.

     Antidotul necesar pentru trezitul la 5:30 - toata lumea trage un pui de somn. Ies sa-mi iau badge-ul de la Casa TIFF si dau cateva poze. E probabil singura data cand nu voi fi pe fuga in excursia asta.

     Apoi urmeaza prima runda la Exploratoriu, unde Mara e incantata, si la intoarcere fetele ma lasa la prima vizionare - Monstri. la Casa Studentilor. Inteleg ce vrea artistul, dar e mult prea lent si mult prea putin pentru mine.

Episodul 2, vineri 

     Am cazut din pat cam tarziu, asa ca am luat-o toti la goana care-ncotro. Eu la niste scurtmetraje romanesti, fetele la Exploratoriu. Mi-au placut mult Opinci si Havana, Cuba. Oricand aveti ocazia sa le vedeti, faceti-o! La intoarcere sunt responsabil sa fac pranzul. Din cauza problemelor Marei totul la Cluj va fi home made. Succes total in rol de chef, dar cat de greu sa fie sa nimeresti un piure de cartofi si cartofi dulci si un piept de pui la gratar? Ca niste copii mici ne facem toti siesta, iar apoi o pornim divergent. Fetele la Exploratoriu, eu back 2 back la Casa Studentilor pentru Mo si La Gomera. In primul Dana Rogoz e prinsa cu mobilul in chiloti la examen si cateva ore mai tarziu isi da chilotii jos in fata aceluiasi prof interpretat de Razvan Vasilescu. Apoi se razgandeste. Palatabil si cumva in trend. Deliciul absolut e insa La Gomera unde Corneliu Porumboiu schimba retetele, dar da lovitura. Un crime thriller vorbit in romana, engleza, spaniola si... pasareasca la propriu! O poveste puzzle care include cateva saltele pline de bani pe care le vrea toata lumea, umor sub marca inregistrata a autorului, unduiri cu si fara falduri de rochie rosie dinspre Catrinel Menghia, look de Tenerife si sunete de impuscaturi. Plus actorul fetis al regizorului, Vlad Ivanov. Must see.

Episodul 3, sambata

     Dimineata vad urmatorul calup, cel cu numarul 3, de scurtmetraje romanesti la Victoria. Sunt dezamagit de felul in care vorbeste regizorul, actor si cascador la baza, de la Capra cu trei iezi. Am zis sa facem si noi ceva usor... sau stiti povestea, are doua pagini... Scurtmetrajul nu-mi placuse, desi ideea de a aduce basmele pe ecran mi se pare foarte buna si in distributie e Maia. Dar asta e o chestie de gust. Atitudinea insa mi se pare fundamental gresita. Ca si cum nu-ti pasa prea tare si oricum ce mare scofala un basm. Wtf! Cel mai mult mi-a placut un Misu si Ionica pe care il si puteti vedea:

 

     Intors acasa fac ce stiu eu mai bine in bucatarie: niste paste. Iar dupa-amiaza mergem toti la Exploratoriu. De data asta nu merg ca tatal lui Mara, ci ca un copil. Imi bat capul cu o bufnita puzzle, trag la poarta, arunc la cos si fac o excursie sa vad cum arata si unde se termina gradina. Pe seara incarc umbrela si puloverul in ghiozdan si merg in Piata Unirii pentru singura vizionare in aer liber de anul acesta - El reino. Un thriller spaniol solid cu politicieni corupti si unul dintre ei care nu vrea sa cada singur, ci sa sparga toata hora pana la Madrid. In spatele meu tot filmul e comentat in cheie Dragnea, desi mie pe alocuri imi aduce mai mult cu Hexi. Partea proasta e ca mecanismul coruptiei e explicat doar tangential si multe din substraturile economice si politice spaniole nu sunt usor de priceput.

Episodul 4, duminica 

     Bilete la filmul cel mai apreciat de public, de la ora 11 la Florin Piersic, nu mai sunt asa ca petrec toata ziua cu fetele. Punem piciorul in Parcul Farmec, un loc de joaca de 50x10 plus o arteziana branduite cu Farmec, dar e insuportabil de cald la soare asa ca ne miscam spre Moara de Vant. Ultimii 2km sunt pe un drum pietruit, dar la fata locului suntem placut surprinsi. Fata de ultima vizita - anul trecut sau acum 2 ani? - locul asta a crescut si s-a imbogatit cu niste caprioare si cerbi si pasari de toate felurile. Mara hraneste caprioarele felie de morcov cu felie de morcov si bob de porumb cu bob de porumb. Degeaba rage disperat magarul - nu mai avem nimic pentru el!

     Ne intoarcem in oras si mancam la Marty in Platania. Prima oara in patru zile cand mancam in oras! Gelateria din mall a disparut asa ca dam o fuga in buricul orasului si ne luam fiecare cate doua gusturi de Moritz Eis. Delicios! Apoi, in drumul catre Exploratoriu, stam in fundul galeriei lui U. Sunt vreo 800 de suporteri care merg catre Cluj Arena escortati de jandarmi. Au prima mansa a barajului de promovare in Liga 1. D-aia din doua in doua minute se opresc sa strige Promovam! Promovam! Exploratoriu de goodbye, OMV snack, lasam masina. Aflu ca U a pierdut 0-2. Promovarea se amana. Aeroport snack. Zbor fara intarzieri, dar ajungem acasa dupa 12 cu Mara dormind din taxi deja. E deja luni. TIFF over. Until next year.

L'empire de la perfection

   
     Introdus de Tudor Giurgiu si in prezenta "parasutata" a lui Andrei Pavel, promovand un sports festival coming soon la Cluj. Mai putin de jumatate de Casa Studentilor ocupata la primele ore ale dupa-amiezii. Si ultimul film pe care l-am vazut la TIFF17.

     Desi vehiculeaza cateva idei interesante, docu despre McEnroe s-a dovedit titlul cel mai slab din mini selectia mea de anul acesta. Ai tot timpul senzatia ca o lalaie si accentele sunt puse fix unde nu trebuie pentru gustul meu. Am iesit din sala nici mai luminat, nici mai inspirat. Altfel, nu ma plang, a fost un an foarte bun de Cluj, de TIFF, de vacanta.

(Prince of) Nothingwood

     Docu dement despre un producator, regizor si actor afgan cu mai bine de 100 de filme la activ facute in tara-i natala.

     Inspirat de filmele indiene la care tragea cu ochiul in copilarie, Salim Shaheen face filme la fel de natural, de usor si de absurd precum conationalii sai manevreaza Kalasnikoave, comit atentate sau isi tin femeile inchise in casa sub cheie. Despre cum cinematograful are puterea sa transforme macar un pic oamenii deschizandu-le orizontul. Bonus veti vedea cum se imbraca tapiteria masinii in carpete (banuiesc ca semn de prosperitate) si cum se taie o gaina pentru a avea materie prima pentru efecte speciale.

The Guilty

     TIFF17, Cinema Victoria, film danez in competitie, sala plina ochi + extra scaune aduse.

     Desi e singurul film din competitie pe care l-am vazut anul acesta, nu m-as mira daca am vazut castigatorul. Nu-ti vine sa crezi ca e vorba de un regizor la debut in lungmetraj. Maxim economicos - un actor si doua interioare, dar scris si filmat destept, in asa fel incat nu simti cand trec minutele. Thriller pur sange in care informatiile se acumuleaza pas cu pas, twisturile te dau bine peste cap si totul e pus in slujba unor intrebari importante pentru dupa vizionare. Nu dau niciun spoiler, desi mi-e greu sa ma abtin, si va recomand sa nu cititi nimic inainte sa-l vedeti. Pentru un efect maxim.

The Silence of Others

     TIFF17 si un documentar foarte proaspat, la care am varsat lacrimi in primul rand al salii Florin Piersic. E drept ca la iesire am auzit pe cineva spunand mama, ce plictiseala!, dar sunt convins ca The Silence of Others va face inconjurul lumii si ca, pe langa caruta de premii pe care si-o va umple, va face sa curga si un ocean de lacrimi de la spectatori. Cei in care mai exista macar o bruma de empatie.

     La nivel macro habar n-aveam cat de putin si-au recuperat spaniolii din istoria recenta, de sub Franco. Credeam ca doar noi stam prost la capitolul asta. Comunismul si revolutia noastra sunt lasate inafara cercetarii si analizei din cam aceleasi motive insirate aici. Dar nimic nu se poate construi in vid, pe uitare sau tacere vinovata. La nivel micro, filmul produs printre altii de fratii Almodovar, contine povesti sfasietoare si caractere inaltatoare.

Au revoir la-haut

   
     La concurenta cu finala dintre Real si Liverpool, un crowd pleaser frantuzesc cu parfum discret de Jeunet servit intr-o atmosfera nocturna perfecta in Piata Unirii.

     O nebunie povestita retrospectiv de catre un erou ajuns pe un scaun de politie, al carei inceput se afla in transeele primului razboi mondial si care se inchide, multi ani mai tarziu, undeva pe pamant african. Tragic si comic deopotriva, eye candy de sus pana jos - Gaumont a bagat un buget zdravan la inaintare. Relaxant si adorabil pentru ca e jucaus inainte de toate.

Foxtrot

     In deschiderea TIFF17 in Piata Unirii. Precedat de un scurtmetraj documentar din 1993 despre Doina Cornea. Si stropit de un inceput de ploaie care a gonit sensibilii si neechipatii.

     Foxtrot e un film cu greutate, multi-premiat inclusiv in Israel unde a nascut ceva discutii si un darling al criticilor. Structural e puzzle cu trei piese mari care "vorbeste" spectatorului mai ales in plan simbolic si predominant pe cale vizuala, mai putin narativ. Hard drama cu multe straturi, cel transgenerational cel mai intrigant de analizat dupa mintea mea, dar balansat cu niste tuse de umor negru si absurd numai bune ca filmul sa nu scufunde intr-o tristete oarba.

     Dupa Foxtrot ramai musai cu o imagine in cap. Pentru multi e camila care trece pe sub bariera ridicata sau dansul cu arma-n mana. Intens folosite si in promovarea filmului. Despre absurdul razboiului. Pentru mine e detaliu semnificativ - sketch-ul de pe peretele din apartamentul familiei Feldman. Liniile nesigure, repetate, care par sa se scufunde, dar de fapt ajung tot acolo de unde au plecat.


     Foxtrot va intra si in cinematografele din Ro din 8 iunie.

Ce am vazut la TIFF16

     Neruda 
     Din Chile. Sala aproape plina la mall. Mai destept decat as fi crezut. Elementul biografic se amesteca cu cel suprarealist. Chestie care se potriveste manusa pe personalitatea celui pentru care a fost croit filmul si care permite joaca cu teme dincolo de acesta. Toata lumea isi ia o sapuneala sanatoasa - pulimea, artistii, burghezia, fascistii, comunistii. Singurii care scapa sunt Muntii Anzi. Filmarile arata grozav, iar roluri principale stau perfect pe Gnecco si Garcia Bernal. All in all, Neruda e surprizator si iti deschide apetitul.

     Prevenge 
     Din UK. Un sfert din locurile salii de la mall sunt ocupate. Prevenge e simplu, dar eficient. Intre o recoltare de sange si o ecografie, eroina filmului are o lista personala de pe care curata bucata cu bucata intr-un amestec de sange si umor negru. Fara vreo pretentie, dar palatabil.

     (M)uchenik 
     Din Rusia. La Casa Studentilor. Recuperez o datorie mai veche - mi-am dorit sa-l vad atunci cand a intrat in cinematografe la noi. Si filmul e the shit. Un adolescent o da pe Vechiul Testament si nimeni nu gaseste ac de cojocul lui. Maica-sa si-ar dori un labagiu oarecare, directoarea e dispusa sa-i inghita pretentiile legate de costumul de baie obligatoriu dintr-o bucata doar ca sa fie liniste in institutie, colegilor le inspira teama, preotul se vede atacat pentru cat de pacatoasa e institutia pe care o reprezinta. E un portret nefardat al societatii si mentalitatilor ruse, credeti-ma ca nu suntem departe de ei, dar si o analiza cu valabilitate universala despre intalnirea fenomenului religios fervent cu o lume care pur si simplu nu este echipata sa-i faca fata. Multe de discutat si rumegat dupa ce-l vezi.

     Houston, We Have a Problem 
     Un fiction/docu sloven la mall de la 17:00. Nu-l aveam pe lista, dar compensez pentru titlul de la 22:15 pe care-l sacrific ca sa vad meciul 2 din finala NBA la 3 a.m. Houston We Have a Problem este o imbinare de adevaruri istorice despre relatiile americano-iugoslave pe care se aseaza tot felul de fabricatii extrem de credibile si care ofera un tablou cauza-efect cu actori bine conturati. De ce crede mintea umana? Pentru ca functioneaza intru simplificare, intru alb/negru. Vorbim deci de un exercitiu de pacalire a mintii umane briliant.

      Ministry of Love 
      In prezenta regizorului, la cinematograful Florin Piersic, alaturi de o sala aproape plina vad si ultimul meu film la TIFF16. O comedie din spatiul ex-iugoslav cu o premiza comerciala ok, dar cu o executie modesta dupa gustul meu. Sforaitul e un altfel de partait, personajul principal e un Papadopol plouat care nu-mi inspira nimic, iar happy end-ul e evident fortat si depaseste nivelul meu de toleranta la dulcegarie cinematografica.