Jurnal din Peru: part 7

Machu Picchu

     Ultima frontiera, punctul terminus, cireasa de pe tort. Ca sa ajungi acolo iti bati capul un pic: taxi colectivo de la Cuzco pana la Ollanta, tren oficial (scor minim de persoana pentru un dus 35$) pana la Agua Caliente si autocar pana la intrarea in sit. Agua Caliente rasuna o data la doua ore, cam atat de des ajung trenurile care descarca turistii. E probabil cel mai turistic loc din Peru.

     Cumpar o carte - Hiram Bingham - The Lost City of Incas. 1948. E omul care a readus locul ajuns minune a lumii pe harta. Dupa o pauza de 300 de ani, Machu Picchu a fost redescoperit. Omul era mai degraba un academician, initiat in arheologie si pasionat de aventura. Nu aveam mari asteptari de la carte. Adevarul e ca e incredibila. Arheologia devine interesanta, e completata de informatii din arhitectura si inginerie, de geografie si etnografie, de cercetari lingvistice. Toate sursele de pe vremea cuceritorilor sunt consultate si reasezate. Si din toate ajunge sa reiasa o prezentare cu argumente, explicatii si semne de intrebare. Prima parte descrie civilizatia incasa. N-am putut sa las cartea din mana. A doua face o istorie a ultimilor 4 inca de dupa sosirea conquistadorilor. A fost o lupta dusa cu toate armele: de la trupe aruncate in lupta, la diplomati mierosi, tradari, calugari trimisi sa predice in pustiu si politici meschine. Urmeaza, in partea a treia, o descriere a expeditiilor in urma carora Bingham a ajuns la Machu Picchu. Totul devine foarte vizual.

      Drama actuala a sanctuarului poarta numele de industrializarea turismului. E un loc incredibil, asezat spectaculos. Militar - aproape inaccesibil. Artistic - asemanator unei simfonii. Problema e ca turistii navalesc in hoarde. Sunt adusi cu autocarele in flux continuu, astfel incat dupa 10:30 a.m peisajul devine pur si simplu inghesuit. De la 7 la 10 ai insa timp sa simti cu adevarat locul. Te uiti la terase si nu iti vine sa crezi. Incasii au urcat muntele cu pietrele in spate, le-au pus una peste alta, au adus si pamant, si ingrasamant. Au inserat un sistem de irigatii simplu, dar functional. Fara roata, deci fara scripeti, folosind planul inclinat si barele de bronz manipulau bolovanii. Cei mai mari au o greutate estimata la 20 de tone! Am prins o zi cu nori si ploaie. Suntem in sezonul uscat. Nu vreau sa stiu cum e cel umed.

Jurnalul din Peru: part 6

Cuzco, orasul turistic

     Trebuia sa ajungem in Cuzco la pranz. Am ajuns cu 12 ore mai devreme, la 2 dimineata. Explicatia e simpla pentru tara pe care o vizitam, dar neobisnuita pentru noi. Maine in Peru e greva. Nu se stie cat tine. Optimistii au zis 1 zi. Pesimistii au mers cu numaratul pana la 4. Ce inseamna greva? Blocheaza drumurile. Chestie care la noi ar fi ilegala. La ei este banala. Drumuri nationale, drumuri in orase, tot. Daca nu plecam de la Puno, riscam sa ramanem acolo cateva zile. Asa ca pentru Peru, oricat de bine ai planifica, oricat ai rezerva, oricum ai calcula, niciodata nu poti fi sigur 100%.

     Cuzco e alta mancare de peste. E hiperturistic. Din 20 in 20 de secunde cineva vrea sa iti vanda ceva: ochelari de soare, caciuli si fulare, argintarie, tablouri, chiar si masaj. Evident totul inca. Zici no, gracias si mergi mai departe. Sunt ok, nu te haituiesc, nu te bat la cap. Doar ca in alti 5 metri e altcineva cu altceva. Si in centru chestia asta nu se opreste. Ajungi vlaguit si te retragi intr-o piata secundara. Te asezi pe o banca, te descalti, te uiti la fantana arteziana. Scoti agenda si notezi primele impresii. Cuzco in Quechua insemna Buricul Pamantului. De aici au pornit incasii sa cucereasca lumea. In Plaza de Armas au o catedrala si o biserica. Ma uit la una. Ma uit la alta. Nu stiu care e una si care e cealalta. Citesc ca dominicanii au construit biserica ca sa rivalizeze cu catedrala. Disputa a ajuns pana la Papa, dar pana a venit raspunsul lui (vestile circulau pe corabii care traversau lumea), dominicanii erau deja gata cu constructia. Ce sa faca? Sa o darame? Amandoua au ramas pe pozitii, la fel de impunatoare.

     Ca peste tot in Peru, cutremurele sunt o mare problema. La Cuzco, la 1650 si 1950 au cazut biserici si case coloniale. Doar zidurile incase au ramas neatinse. Piatra pe piatra, fara mortar, intr-o structura tip puzzle, bolovani mai mult sau mai putin slefuiti de 3-4-5 tone in mod obisnuit. Secretele ingineriei si arhitecturii incase vor ramane necunoscute, dar un lucru e cert si functioneaza ca o lege generala - nu tot ce functioneaza si foloseste intr-un spatiu poate fi uzat la fel de usor si bine intr-un altul.

     La fel de necunoscut va ramane si locul unde incasii au ascuns o parte din bogatiile lor. Pizzaro a cerut, atunci cand l-a prins pe inca (inca=rege, monarh), o camera de aur si doua camere de argint. Le-a primit. A urmat un botez crestin a inca-ului facut cu forta si, apoi, decapitarea lui. No comment. In descrierile primilor conquistadori apare un soare din aur pe care incasii au reusit sa-l faca nevazut in muntii pe care spaniolii nu i-au cucerit niciodata, acolo unde incasii au continuat sa traiasca dupa legile lor zeci de ani dupa sosirea cuceritoriilor, protejati de o natura dura.

     Aici e ceva socant pentru mine vizavi de peruani. Cum un localnic - ok, un rezultat al amestecului bastinasilor cu spaniolii, care e catolic, dar care sarbatoreste si Inti Raimi - sarbatoarea Zeului Soarelui (din punct de vedere crestin o celebrare pagana, nu-i asa?) se roaga la un altar din aur, din aurul furat din templele stramosilor lui de cuceritori. Un om care traieste atat de modest (cativa cartofi si niste porumb - atat mananca in fiecare zi!), inchinundu-se la cateva sute de kile de aur si la o divinitate de import. Mi se incalceste mintea.

Jurnalul din Peru: part 5

Canionul Colca

      Toate agentiile de turism din Arequipa (si nu sunt deloc putine) vand pachete legate de muntii din jurul orasului - hiking, trekking, 1-2-3-4 zile pe Misti sau in Canionul Colca. E cel mai adanc canion din lume. Cam de vreo 2 ori cat Marele Canion din Colorado pe care l-am vazut anul trecut. Colca e mult mai spectaculos.

     Incepand cu soseaua care urca serpuit de la 2500m la 4000m si iti ofera imagini senzationale. In zonele mai largi incasii au terasat suprafete imense folosite si astazi pentru cultivarea soiurilor de porumb si cartof. Adaugi o rezervatie naturala in care observi la liber vicunas, lame si alpaca (nici acum nu am retinut exact diferentele intre cele trei) si un punct denumit Cruz del Condor in care in fiecare dimineata, intre 9 si 11, pe deasupra capului iti trec condori cu diametrul in aripi de 3 metri. Ti se precizeaza din start ca pasarea e necrofaga (mananca hoituri, mortaciuni, etc.), dar cand o vezi cum da din cap pe deasupra ta, nu mai esti asa de sigur pe tine.

     Marele dezavantaj din canion e frigul. Motelul la care am fost cazati pentru o noapte nu avea incalzire, de fapt sunt foarte putine locuri de cazare midrange la care sa ai parte macar de un radiator in camera. Sub cearseaf + cele 4 paturi nu te poti plange de frig, dar mersul la spalat pe dinti nu e tocmai o placere. Pe zi, la soare, treaba se incinge rau. Intr-o plimbare de cel mult o ora, 4 din cei 12 oameni din grup sunt loviti de insolatie. Altii, prevazatori, au cu ei si crema de protectie solara.

Jurnalul din Peru: part 4

Puno, lacul Titicaca si liniile de la Nazca 

     Puno, malul lacului Titicaca. Credeam ca va fi doar un satuc, dar e un orasel destul de intins, la vreo 150.000 de locuitori. Polul frigului. Nimic neasteptat. Sunt dotat: caciula, fular, manusi. Acasa lumea se chinuie sa scape de caldura. Aici ii duci lipsa. La 4000 de metri altitudine, pe la sase seara, atunci cand se intuneca, ingheti de frig. Primim un termos cu apa fierbinte, ceai, cafele si cate o plosca fierbinte de fiecare. Pentru a doua zi ne-am luat un tur pe insule.

     Titi=felina, caca=gri. Felina gri. Pentru ca imaginea lacului vazuta de sus aduce cu o felina prinzand un iepure. Dar de unde sa stie cineva acum cateva sute de ani, fara harta, fara satelit, fara google, cum arata lacul? Explicatia oferita de ghid e ca de pe varfurile Cordilierei Real din Bolivia - de la peste 6000m inaltime poti vedea intr-o zi senina aceasta forma.

     Insulele plutitoare Uros. Populatia Uros s-a asezat initial pe marginea lui Titicaca cand a descoperit totora, un fel de stuf care crestea in zonele putin adanci ale lacului. La inceput a folosit-o drept hrana. Am gustat. Nici mai bun, dar nici mai rau decat alte legume. Ulterior, fiind un material usor, au folosit totora ca sa confectioneze barci. In acele vremuri o barca putrezea in 5-6 luni. Azi Uros folosesc sticlele de plastic pentru a-si proteja fundul barcilor si asa o ambarcatiune rezista pana la 1 an. Cand popoare agresive (iclusiv incasii) au amenintat Uros... astia s-au suit pe barci si au plecat pe lac. Nu s-au mai intors de atunci. Si-au construit insule plutitoare din straturi succesive de totora pe care le ancoreaza oriunde pe lac folosind bete sau pietre legate cu sfoara. Pe o insula traiesc intre 7 si 10 familii, fiecare cu 4-7 copii. Atunci traiau din pescuit si vanat (pasari de pe lac). Azi fac bani din turism, conservandu-si modul de viata traditional si obiceiurile. O insula rezista si 30-40 de ani, dar in timp ei o refac continuu. Straturile care putrezesc se dezintegreaza, iar Uros pun alte straturi deasupra. N-am vazut in viata mea asa ceva: totora e casa, mobila, mijloc de transport, hrana. Era chiar acolo, pe lac, astepta doar sa fie culeasa si folosita. Ma intind pe jos pe totora. Tine de cald. Strange caldura in timpul zilei si o elibereaza noaptea protejand locatarii. Totora land.

     Excursie de o zi sa vedem liniile de la Nazca. Pe drum citesc tot felul de chestii. Cred ca nemtoaica aia care si-a petrecut viata cercetandu-le, pe vremea cand nu aveau avioane, pe vremea cand ea se suia pe o scara inalta ca sa le vada de sus si apoi cobora ca sa le masoare, avea dreptate. Toate aberatiile cu landing place for ufos si alte din-astea... apa de ploaie. Calendar multifunctional, da. Facem o tura cu un avion de 6 locuri. In spate, o singaporeza da la rate. In avioanele astea simti fiecare curent de aer si fiecare miscare a mansei. Incerc sa ma tin dupa indicatiile pilot: The spider on your right. The monkey on your left. The triangles on your right... Mai impresionat de Uros decat de Nazca, desi, vezi, liniile sunt celebre in toata lumea. It's all about marketing.

Jurnalul din Peru: part 3

Arequipa, orasul alb

     Cand te dai jos din avion la Arequipa te izbeste o imagine senzationala: aeroportul e minion, cu o singura pista pazita de varfuri muntoase ingropate in zapada. Orasul are in apropiere masivele Chachani, El Misti si Pichu Pichu. Misti e singurul care la venirea conquistadorilor nu avea nume si atunci bastinasii i-au zis Misti de la mister - omul care vine si deranjeaza. Cam cu asta s-au ocupat conquistadorii, cu deranjatul. 

      Arequipa are cateva supranume: orasul alb - din cauza rocii vulcanice albe din care sunt construite multe cladiri, Roma Americii de Sud - pentru numarul de biserici si manastiri din oras... etc. Adevarul e ca dupa intreaga experienta peruana il declar cel mai frumos oras pe care l-am vazut, mai traditional decat Lima, mai linistit decat Cuzco.

     Muzeul Juanitei, printesa de gheata. O mumie gasita pe varful Ampato, undeva pe la 6000m, e expusa intr-un muzeu din oras. Motivul pentru care e atat de cunoscuta - fiindca in total sunt vreo 18 mumii gasite pe vulcanii activi si inactivi din jurul orasului - e modul extraordinar de conservare al Juanitei. Vulcanul de langa Ampato a erupt, iar gazele si fumul fierbinti au topit gheata de pe Ampato. Speriati, incasii au incercat sa aduca o ofranda muntelui. Sa-l potoleasca cu o jertfa umana. Juanita a fost ingropata chiar la baza craterului lui Ampato. In cateva luni locul a devenit iarasi, din cauza temperaturilor scazute, un tinut de gheata. Juanita a fost criogenizata natural. Cateva sute de ani mai tarziu vecinul lui Ampato a dat iarasi semne de viata. Ampato a fost iarasi dezghetat. O expeditie care profita de acest dezghet a gasit urme clare (sfori, betze, iarba) ale unor drumuri incase. Urmatorul pas a fost sa urce pe varf unde au gasit-o pe Juanita cazuta cativa zeci de metri spre crater. Conditia foarte buna in care au gasit-o a permis analize detaliate - inclusiv in ceea ce priveste ultimele mese si bauturi pe care le servise. Uneori natura da o mana de ajutor stiintei.

     Manastirea Santa Catalina. O dimineata intreaga petrecuta sub protectia unor ziduri inalte, pe o suprafata de 5 acri cu stradute, piatete, camarutze ale maicutelor, bucatarii, infirmerii, locuri de rugaciune. Galagia si aglomeratia orasului dispar. Pereti rosii si albastri, piatra alba, flori galbene si mov. Consum maxim de fotografii. Locul dateaza de la 1570. Fetele care veneau aici erau de conditie foarte buna si, daca esti atent, iti dai seama ca viata din manastire era mult peste medie. Si acum sunt multi peruani care traiesc cu mai putin. Spatiile de locuit erau generoase, unele fete aveau dreptul chiar la mai multe camere, aveau obiecte personalizate, bucatariile erau bine dotate, maicutele aveau acces la o fantana cu apa proaspata.

     Jose Luis. E un taximetrist care ne face un tur prin imprejurimile orasului. La jumatate din cat am fi dat pe un tur oficial. Am castigat si un pic de conversatie din care aflam cum e viata lor de zi cu zi. Mergem in suburbii mai aratoase - Yanahuara, Cayma, la casa fondatorului orasului si la o moara. Intre timp aflam ca Peru are probleme sociale enorme, cu o coruptie cel putin la fel de infloritoare ca la noi, cu proteste sociale, dar si cu o dezvoltare economica importanta in ultimul deceniu. Are 28 de ani, e casatorit, are 2 copii, dar ii fug ochii dupa fuste pe strada. Face taximetrie fara licenta, ofera tururi, incearca sa se descurce. Cand era mai tanar statea mai mult la mitinguri si proteste. Acum munceste. Nu mai are timp de scandaluri. Nu arata bine, cand il vezi prima oara nu-ti face cine stie ce impresie, dar odata ce il cunosti si iti povesteste viata lui, prinzi drag de el. Trecem la alte capitole: politica - ca la noi, sporturi - dupa fotbal au o pasiune pentru volei unde la mijlocul anilor '80 au avut performante mondiale, migratia fortei de munca - la fel ca romanii, peruanii merg la lucru in tari vecine sau in Europa de Vest.

Jurnalul din Peru: part 2

Lima, capitala 

     La Lima minibusurile sunt adresate localnicilor. Turistii prefera confortul taxiurilor care practica scoruri neverosimile. Pentru o cursa pe care acasa dai 100 de mii, un sofer de taxi in Lima vrea la inceput 4 soli, dar o lasa la 3. 1 sol=1 leu. Au aceeasi paritate ca noi: 3 soli la un usd, 4 soli la un euro. Spectacolul ramane insa in minibus. Costa doar 1 sol, iar de pe treapta te intampina taxatorul care striga non-stop: Benavides, Benavides! Larcomar, Larco...Bag un Parque Kennedy? Si, si, raspunde promt. Ne suim aproape din mers si taxatorul continua sa caute sa agate clienti. Inauntru un peisaj pestrit mereu in schimbare. De la tineri imbracati modern care discuta de cumparaturi si muzica, la un politist impunator care ocupa 2 locuri si o batrana sarmana care-si tine in brate nepoata. Se coboara si se urca continuu. Soferul schimba benzile intruna.

     Parque del Amor. Daca vezi poze crezi ca esti in Barcelona, intr-un Guell. Prins dimineata, pustiu, arata senzational. Dincolo de piesele mici de ceramica viu colorate dispuse pe forme rotunde de piatra se zareste oceanul verde intunecat. Si apar parapantele. Prima oara le vezi trecand pe deasupra Larcomarului - un centru comercial sapat in stanca si dispus pe 3 niveluri. Apoi mergi pe Raimundi - o stanca mai inalta, dai banul, pui casca, primesti 2 indicatii si zbori cu cineva langa tine. Nu are nicio legatura cu adrenalina rollercoaster-ului. E un zbor absolut linistit. Plutire. Te apropii de cladiri inalte, vezi de sus Larcomarul, zbori peste ocean si te intorci de unde ai plecat.

     Surferii. Desi nu e sezon - aici e miezul iernii (peruanii se infofolesc cu geci si fulare, desi la Lima sunt 22 de grade ziua, iar noaptea nu mai putin de 8) - pe surferi ii gasesti tot timpul calarind valuri. Isi fac incalzirea pe uscat, ies la apa si plutesc cateva secunde.

     Noaptea luam un circuit turistic. Ne duce la Circuito Magico de Agua - o serie de 9 fantani fiecare cu un design deosebit care ofera jocuri de culori si muzica si jeturi de apa. Nu sunt la nivelul celei din Barcelona, dar aici ai unele interactive. La una poti inainta spre centru ferindu-te de apa care porneste cand si de unde nu te astepti. Alta iti ofera posibilitatea sa treci pe sub arcuri de apa portocalii.

     Plaza de Armas. Absolut senzationala pe noapte. Singurul merit al spaniolilor cuceritori e arhitectura unor case coloniale si biserici - balcoane sculptate si catedrale ornate, palate, fantani, palmieri, totul luminat pentru poze.

      Museo de la Nacion. Intrare libera, ghid de 5$. Cladire enorma, betoane si sticla. Aflam chestii despre populatiile indiene preincase. Apoi despre incasi si pretuirea lor pentru Inti - zeul soarelui. La final mergem la ultimul etaj pentru o expozitie de fotografie si documente despre perioada '80-'00: Peru si miscarile teroriste. Nu am avut nici cea mai mica idee despre dimensiunea umana a tragediilor din acea vreme: si guvernul,si miscarile Sendero Luminoso sau Tupac Amaru au actionat la fel de murdar, singurii care au avut mereu de pierdut au fost campesinos din altiplano care si-au luat-o din toate directiile. Mii de victime inocente. Poze autentice din acele vremuri. Ghidul a avut dreptate: socant si dureros, dar peruanii par sa fi recuperat autentic o parte din trecutul lor recent. La noi inca e un gol.

Jurnalul din Peru: part 1

Despre drumul pana acolo, peruanii si primele impresii

     Trezit la 3:15. Taxi, primul avion si escala la Amsterdam. Un ceai. O ploaie marunta si deasa, bine ca mergem mai departe. Zborul 2. Ala mare. 13 ore pana pe Jorge Chavez International. Bag 2 filme, ma joc la cub, citesc din Lonely Planet Peru. Trec neasteptat de repede, ultima ora - evident cea mai grea.

     Orice apa curgatoare ar parea minuscula la inaltimea asta... exceptie Amazonul. Pare gigantic.

     Cand mergi cu trenul sau cu masina simti incet-incet cand treci dintr-o tara in alta. Cu avionul totul vine dintr-o data. Bum, esti in alta lume! Aproape toti lucratorii de pe aeroport au masti pe fata. AntiAH1N1. Sanchi. E de forma. Guvernul trebuie sa arate ca face ceva. La fel cum faceau la noi cu carpetele cu solutie antiaviara pe sosele.

     Copiii sunt absolut senzationali. Foarte frumosi, simpatici, curiosi. Tinuti in spate de mamele lor in fasii de panza viu colorate privesc lumea inconjuratoare. Pana sa ajunga adulti se intampla ceva. Poate e vorba de conditiile naturale - clima, altitudine etc. sau de stilul de viata - peste 50% din populatie traieste sub limita saraciei. Cert e ca adultii ajung sa fie... uratei. Ridati, imbatraniti inainte de vreme, neingrijiti. Cu toata mezcla produsa (amestec de indigeni cu spanioli si asiatici) portretul robot e la fel cu cel descris de Bingham in anii '40: peruanul tipic e mai degraba scund, corpolent - fiindca a trebuit sa care dintotdeauna cu spatele greutati foarte mari (inafara de lama nu avea alte animale domestice care sa care, iar lama nu are foarte multa forta), ten maroniu, parul negru si drept, ochii un pic migdalati. Femeile sunt departe de orice ideal de frumusete si au o tendinta parca genetica spre ingrasare - nu de tipul obez, mcdonaldist sau american, ci una a fundului - genul pe care o vezi la negrese.

     Primul soc: se conduce mai rau ca in Bucuresti. Benzi neclare, desi 3 la numar, foarte aglomerat, semnalizarea optionala si mai degraba din claxon sau dat din mana, mers bara la bara, apostrofari. Trecerile de pietoni, desi sunt acolo, nu exista pentru soferi. In Lima riscul de a fi furat e mai mic decat cel de a fi calcat de o masina. Parc auto foarte vechi - un american catre un altul: Now you know where all the chevys are gone. Peru pare un cimitir de masini americane inclusiv pick-up-uri Dodge pe care localnicii le pretuiesc. Plus vechituri europene. Masinile noi sunt mai degraba japoneze. E plin de Tico-uri si Matiz-uri (Spark de la Chevrolet). Luxul suprem se numeste Toyota. Ca la Bucuresti smecherii au gipane. In rest plin de microbuze. Superpoluante.

     La Lima e greu sa respiri nu din cauza altitudinii, ci din cauza noxelor deversate de rauri intregi de minibusuri care curg de la prima ora pana tarziu in noapte pe bulevardele principale ale orasului. Sa ne lamurim cu ceva: Lima e uriasa. Impartita in vreo 20 de districte cu primarie proprie, orasul numara 10 milioane de locuitori. Peru cu totul are 27 de milioane. 1 din 3 sta in Lima. Plin si de taxiuri. Nu exista aparat, totul se negociaza. Intotdeauna la plecare. Ca sa n-ai surprize. Ca la noi in anii ´90. De altfel in multe locuri in Peru se negociaza, dar nu e acelasi stil ca la turci sau la marocani. Acolo clientul e luat cu forta si bagat in magazin, iar la pret daca nu scoti sub jumatate din pretul initial e clar ca ai luat teapa. Aici lumea e mai calma, mai asezata. Ceva de 10 soli (moneda lor nationala, nuevo sol) poate fi cumparat la 7. Cam atat sunt dispusi sa lase.

     La fiecare semafor din marile intersectii gasesti un soi de artisti locali. Fac jonglerii cu mingii, cu steaguri, cu torte, canta la diverse instrumente, iar la final trec sa colecteze ceva maruntis. E un spectacol fascinant pentru cei obisnuiti doar cu spalatul de parbrize sau celebrul "dati-mi si mie un ban". De pe drum vezi saracia. Saracie lucie. Aflam ca in Lima vin mereu tineri dinspre zonele rurale in cautarea reusitei care de cele mai multe ori nu se intampla. Renunta la pamanturile parintilor, nu mai accepta conditiile vitrege de viata si isi incearca norocul la oras. Dar banutul se arata foarte rar. Miraflores e exceptia, un cartier altfel. Constructii inalte, betoane si sticla pe buza oceanului, culori frumoase, totul ingrijit, terenuri de sport, surferi, joggeri, animale in lesa plimbate de bone, cafenele, mall sapat in piatra. Locatia clasica in care ajung turistii.

Vulcanii noroiosi

     aka Bucuresti - vulcanii noroiosi si retur in aceeasi zi.

     Cel mai mare chin in toata excursia asta e sa iesi din Bucuresti. Ai musai nevoie de masina pentru ca rata comunala din Buzau te lasa doar pana la Berca (si mai e ceva de acolo pana la vulcani). 

     Altfel, pe vulcanii noroiosi i-a vazut deja toata lumea. Pe bune, poate lumea nu stie ca aia sunt, dar pentru peisajul diferit au fost folositi in multe videoclipuri muzicale, filme de scurt si lung metraj. Explicabil. Sunt la mai putin de 150 km distanta de capitala si arata ca o alta planeta. 

     Mai e ceva de stiut - Buzaul e Londra Romaniei. Am trecut pe acolo in mai multe randuri, mereu m-a plouat. O fi ceva cu relieful, Carpatii care se curbeaza, habar n-am. 

     La Paclele Mari a inmugurit turismul. Niste terase si pensiuni. Platesti un bilet la intrare. Civilizat, cosuri de gunoi. Daca ai noroc, prinzi gol. Daca nu... aia e. E un loc cunoscut, asa ca mai degraba ai sansa sa-ti exersezi sociabilitatea. Pentru amatorii de fotografii treaba prezinta potential. Mult gri si maro. Mini-vulcanii scuipa din cand, iar relieful ofera suprafete si texturi neobisnuite. 

     Mai incolo nitel, Paclele Mici sunt fara taxa. Sunt si mai putin vizitate si se ascund dupa un deal la baza caruia niste tiganusi stau la cersit. Dealul se urca cu piciorul. Totusi merita. Treaba aici s-a uscat de tot, dar e la o scara mai mare. 

     La intoarcerea in drumul principal poti sa alegi Magura. E o suprafata imensa pe care vreme de 16 ani studentii au sculptat piatra de dimensiuni mari. N-am inteles mare lucru, dar zona e pitoreasca. Cica regele Carol o contempla ca varianta pentru ridicarea Pelesului. N-a fost cazul. 

     Ceva mai la vale, pe stanga, e manastirea Ciolanu. Liniste si pace. Daca vrei, poti sa te asezi pe iarba si sa tragi un pui de somn. Prinzi apusul pe drumul de intoarcere. Si noaptea in patul tau.

In Bruges

     Doi gangsteri in deplasare.

     Plus 126 de fuck-uri inghesuite in 107 minute de film. Medie de 1,18 pe minut. Plus un pitic care cand prizeaza cocaina viseaza la o conflagratie mondiala intre albi si negri. Plus o gravida care tine cu tupeu un hotel. Plus o localnica care da tepe turistilor impreuna cu un ex-prieten-ul ei skinhead cam papagal. La cei doi principali se adauga sefu' al mare care vine dupa ei. Plus un oras special. Totul la pachet cu o fundita de Craciun, niste pistoale si ceva pumni. Cam asta e reteta lui In Bruges de Martin McDonagh, un soi de verisor de gradul 2 de-al lui Guy Ritchie, un tip cunoscut la mama lui pentru piesele de teatru aflat aici la debut cu un lung metraj. Cuplu Gleeson / Farrell e potent si aparitia tarzie si neasteptata a lui Ralph Fiennes completeaza bine castul. Pelicula e jucausa si ingenioasa - se rastoarna de cateva ori si are un pic de miez, dar nu prea mult ca sa nu ti se aplece...

Weekend Timisoara-Arad

     Tarom zboara pe Timisoara asa cum ai nevoie: adica vineri seara tarziu. Clientii obisnuiti sunt parlamentarii (l-am vazut pe Valeriu Tabara insotit de niste colegi guralivi) care circula evident pe banii statului, oameni de afaceri cu tinute elegante si ceasuri scumpe si niscaiva middle management care fac naveta. La fata locului am sunat dupa un taxi. Pierdusem deja ultimul autobuz care pleca din statie conform graficului afisat la 23.40. A venit cu intarziere, ne-a lasat in centru si am bajbait dupa cazare. Iluzia ca te descurci ca e centru si vorbesti limba locului s-a disipat la 12 noaptea fix cu noi intr-un loc pustiu.

     Cazarea a fost din capitolul worst kind. Mishu auzise la Radio Guerilla ca Directia pentru Tineret ofera pe durata vacantei studentilor locuri de cazare... Singurul lucru bun a fost scorul, practic o mocaciune. Conditii zero barat.

     Din cauza ca am luat trenul intre Timisoara si Arad, am ratat Vinga. Nici personalul nu oprea acolo. Care-i treaba cu Vinga? E o localitate aproape neinsemnata azi care prin 1740 a fost populata de vreo 125 de familii de bulgari care au trecut Dunarea cautand o viata mai buna. In timp, majoritatea lor a migrat spre orase, dar la un moment dat Vinga avea importanta ei in regiune. Asa se explica prezenta unei catedrale Romano-Catolice. Din poze pare teapana. E trecuta in toate ghidurile si pe toate hartile asa ca daca sunteti cu masina merita efortul. Vazuta din tren arata bine. Dincolo de acest neajuns, personalul Timisoara-Arad s-a dovedit o sageata albastra comoda si nu foarte aglomerata.

     In Timisoara am mancat numai in buricul targului. La un restaurant de moda veche la doi pasi de Piata Operei (chelneri cu ani multi vechime, mese lungi, omleta foarte sarata si multe decoratiuni obositoare) si la unul sarbesc (inclusiv muzica sarbeasca si meniu in limba sarba). In Arad, am intrat la intamplare si fugind de ploaie intr-un restaurant cu specific romanesc oarecare.

     Timisoara am vazut-o pe ploaie si pe nori. Senzatie de oras altfel. Occidental. Cu batranei simpatici. Veseli. Care se plimba cu aplomb in sus si in jos pe strazile centrale. In Piata Operei am hranit porumbeii. Relaxare totala. Am baut o ciocolata calda la o terasa golasa in Piata Unirii. Am taiat per pedes centrul dintr-o parte in alta. O fi fost de vina lumina... culorile cladirilor, chiar si cele nereconditionate, aratau tare bine.

     Arad a parut mai putin viu, uneori chiar un oras uitat cu totul, mai putin populat si cu cladiri care abia se mai tin pe picioare (cu avertismentele de rigoare). Mai multa tiganeala. Cersetori copii in vagoanele unor tramvaie paradite. Jumatate de ora ne-am rasucit pe calcaie cautand ramasitele Casei cu Lacat. Am gasit-o... o palida urma a istoriei breslelor care existau odata in oras, restul - trunchiul invelit in metal in care se bateau cuiele meseriasilor se afla la muzeu.

Simfonia lalelelor

     Nu e vorba de un eveniment din Olanda, ci de unul autohton. La Pitesti, in fiecare aprilie, se tine un festival al lalelelor intitulat cam pompos Simfonia Lalelelor. In 2009 atmosfera era relaxata, lumea iesise la plimbare, expozantii de tot ce inseamna flori si obiecte de gradinarit isi vindeau marfa cu zambetul pe buze, iar firmele de amenajari din toata tara concurau cu tot felul de aranjamente cam kitschy de dimensiuni xxl. Singurele probleme au fost gasitul unui loc de parcare in centrul orasului - it's all packed - si tam-tam-ul facut de autoritatile care se bat cu pumnul in piept peste masura.