Sfarsit de toamna

   

Cartierul Tineretului, 29/11/2012

La vie en mauve @ Florenta

     Cu un centru vechi neschimbat de sute de ani, Florenta se prezinta, nepunand la socoteala interiorul muzeelor si galeriilor, ca o ditamai expozitia arhitecturala si peisagistica in aer liber. Pentru cei cu putin timp la dispozitie [o singura zi in cazul nostru] si fara cine stie cate cunostinte despre arta renascentista [m-am descris pe mine insumi cat se poate de onest], singura conditie necesara pentru o vizita reusita e sa prinzi vreme buna. Altfel, chiar si in a doua jumatate a lui octombrie, teoretic deja in extrasezon, hoardele de turisti sunt nelipsite. In materie de aglomeratie, Florenta rivalizeaza cu Parisul sau Barcelona. Si are si motive sa o faca.

     Cum majoritatea lucrurilor de vazut sunt imprastiate intr-un perimetru relativ restrans, vestea buna e ca nu veti cheltui nimic pe transport. Vestea rea e ca veti da atat de mult din picioare incat la finalul zilei, pe langa satisfactie o sa va incerce si o oboseala verisoara de gradul 1 cu epuizarea.

      Ziua noastra fiorentina incepe dis-de-dimineata pe Via della Scala, aproape de gara centrala [pe unde cazarile sunt ok calitate/pret]. Alimentam la o pasticerie unde tipul care ne serveste croissantele cu vanilie si ceaiurile e dereglat grav in centrul placerii. Stimulat sau nu de vreo substanta, zambeste tot timpul, canta ce prinde la radio si comenteaza vrute si nevrute cu putinii clienti, mai exact cu noi. Prima oprire pe mana stanga: Basilica Santa Maria Novella. Semipustiu inauntru, e inca foarte devreme, si cateva reflexii de vitralii colorate cum rar mi-a fost dat sa vad. Plus ditamai mesajul cu interzis fotografiei. Nu tu interzis filmatului sau fotografiatului cu blitz, pur si simplu interzis cu totul fotografiei. Urmeaza un exercitiu teribil de abstinenta, trecut, sub ochiul Celui de Sus, cu bine. Mai departe, dupa un zig-zag pe stradute inghesuite, suntem la Basilica San Lorenzo. Trecem printr-o mare de tarabe cu articole din piele - aici lumea e innebunita dupa cizme, manusi si genti, si ne invartim bezmetic, ca-ntr-un desen animat, cu biletul de intrare in mana. Intr-un capat e Capela Medici, in altul Biblioteca Laurenziana, dar intrarea in San Lorenzo e momentan de negasit. Si asta pentru ca biserica nu s-a deschis inca la propriu. Bate de 10, usa enorma din lemn se deschide si intram. Interiorul e mai golas, coloanele de marmura gri ma lasa rece. Am permisiunea sa fotografiez, dar aici nu ma tenteaza nimic.

     Din doi pasi suntem la Mercato di San Lorenzo zis Mercato Centrale. Food court pe americaneste, dar si loc de aprovizionare. Pentru localnici cu carnuri, branzeturi si fructe, iar pentru turisti cu paste in cat mai multe culori si diverse alte suveniruri culinare. Ne agatam de cateva combinatii de condimente pentru acasa.

     Next stop: Domul. Ieri seara am dat deja pe spate cand am vazut exteriorul. Din niste similitudini pe care n-are rost sa incerc sa le descriu, imi aduce aminte de moscheea Hassan al 2-lea din Casablanca. Acum a venit vremea interiorului. Intrare libera si un rau continuu de turisti. Inauntru suficient loc pentru toti si la fel de spectaculos. Afara dau 6 euro si urc in Campanile. Mishu ramane la baza. Sunt peste 400 de trepte stramte care scot aproape tot sufletul din mine. Putinul ramas tresare grav cand la un si jumatate exact, de nicaieri, incepe sa bubuie clopotul cel mare.

     Cat am lipsit, Mishu a studiat terenul. Cetatenii care te imbie la portrete/caricaturi nu sunt prea talentati, dar sunt artisti ai conversatiei. Pictorii au fiecare stilul lor, iar cativa vanzatori ambulanti care-si intind marfa pe jos o iau la fuga la fiecare sfert de ora cand apar politistii in civil. Pare-se ca taxele catre stat sunt luate foarte in serios aici. La orice cumparatura, chiar si de 1 euro, ti se inmaneaza bonul cu maxima seriozitate.

      La pranz ne alegem unul din multele localuri care fac sandvisuri si pizza pe loc. Ochelaristul Stefano se dovedeste un mic magician si noi plecam mai departe incantati de painea crocanta, pomodori, prosciutto, mozzarella si rucola. Aparent banal, dar divin la gust.

     Continuam spre Basilica di Santa Croce, acolo unde tavanul e atat de bine ornamentat incat devine tinta numarul 1. Altarul in schimb e in plin proces de restaurare. A scapat crucea uriasa de la care se trage numele bisericii, expusa in intregime. In podea sunt inscrise numele celor ingropati aici. Pe undeva prin zona sunt ramasitele unui Michelangelo si unui Machiavelli.

     Suntem fix in buza lui Ponte delle Grazie, il traversam cu ochii catre vecinul Ponte Vecchio, rasfatatul cartilor postale, facem stanga si urcam un pic catre Piazzale Michelangelo. Locul e neasteptat de ofertant pentru o panorama cuprinzatoare a Florentei. Pe malul celalalt, mai jos, stau cuminte la poza toate turlele, turnurile, cupolele si domurile. Plus Ponte Vecchio. Pe care il si luam la picior la intoarcere. Stanga-dreapta e plin de magazine cu bijuterii din aur.

      Ametiti de atata bling-bling mergem glont la o gelaterie. Parca nicaieri in Italia nu am vazut atatea gelaterii ca-n Florenta. Sunt munti de inghetata, de toate felurile si in toate combinatiile, care se revarsa la propriu in cone & copeto si de care turistii nu se mai satura. E momentul sa agatam niste suveniruri si sa mergem acasa. Luam cartile postale si timbrele - e deja o reteta clasica, un creion pentru o fetita si niste biscottini. Scriem cartile si le lasam la cutia postala de la gara, restul lucrurilor ajung in bagaj. Parca se simte un pic de foame. Scoatem ghidul si cercetam. O enoteca? O osterie? Hai sa vorbim pe indelete despre...


      Papica tipica la Florenta 

     Florentinii, mai mult decat alti italieni, sunt consumatori de carne si de mancaruri ceva mai grele. Asa ca nu va aruncati la o comanda felul intai + felul doi + desert pentru ca s-ar putea sa va dovedeasca. La capitolul antreuri, nimic nu poate fi mai savuros decat o farfurie generoasa de sunci si salamuri uscate, branzeturi si masline de toate felurile la care te simti obligat sa asortezi un pahar de vin de Chianti. Enotecile/wine bar-urile se gasesc la tot pasul si merita din plin.

      Pentru momentele de foame de lup, primi piatti poate fi acoperit cu succes de o portie indestulatoare de lasagna sau de o mancare cu aer local... ribollita (in traducere: refiarta). Un amestec de legume, garantat morcovi si fasole, aproape sigur si ceapa, inecate in bucatele de paine. Teoretic o supa, practic o mancarica moale, dar solida. In trecut un fel de mancare al saracilor, fara niciun pic de carne, incalzita si reincalzita zile la randul. O optiune la fel de simpla si pe aceleasi principii: pappa al pomodoro. Numele spune totul.

      Si daca am inceput un meniu al saracului (cel putin istoric) sa continuam in aceeasi nota. Secondi piatti: un peposo cu garnitura de masline. Retetele dateaza de pe vremea constructiei Domului, cand muncitorii, multi si flamanzi, erau hraniti cu carne nu neaparat foarte proaspata si nu neaparat de prima calitate. Asa ca vita taiata marunt marunt era trecuta printr-un sos foarte piperat si lasata mult pe foc. Azi carnea folosita e foarte frageda, dar piperul e la locul sau.

     La desert cea mai naturala optiune ramane inghetata. Daca intr-o zi calduroasa s-ar opri curentul electric in toata Florenta, am certitudinea ca prin oras ar curge rauri de inghetata la propriu. In Florenta gelateriile au fiecare o istorie in spate. Daca va plac ciocolata si fitele mergeti la Venchi.

     Daca vreti sa o ardeti popular si fructos dati o tura pe la Grom. De multe ori gelateriile sunt locuri aglomerate, cozi si de 20-30 de persoane sunt la ordinea zilei, dar angajatii se misca extra-rapid, iar varietatea aromelor o sa va dea de gandit si razgandit. Un cono piccolo cu tiramisu si cassata siciliana (ricotta di pecora, mandorla, canditi di limone, arancia e cedro) face 2,5 euro, dar are o savoare ce tinde la infinit.

     Foto leftovers

Foliaj

Parcul Tineretului, 28.10.2012

Miniaturi de la Florenta

Viena: hit me, baby, one more time

    Ultima oara la Viena, acum patru ani, ne-a incalzit doar atmosfera targurilor de Craciun. La cazare n-am avut caldura. Acum, la jumatatea lui septembrie, am prins o toamna nespus de uracioasa. Fara strop de ploaie, dar prea intunecata pentru poze si suficient de rece cat sa vezi niste parinti exagerat de grijulii care-si tin copiii cu cizme si manusi.

      Data trecuta am alergat ca niste turisti barbari (specie care devoreaza totul dintr-o destinatie fara sa se bucure in aceeasi masura de ea), acum stim ce vrem de la Viena. Mult Hundertwasser, inclusiv Fermwarme Wien. Plus o plimbare de voie prin gradinile Schonbrunn-ului si o portie clasica de gastronomie austriaca. Atat si nimic mai mult! Oricum multe lucruri sunt verboten...

     Partea gastronomica

     La aterizarea pe aeroportul international din Viena panouri publicitare gigantice, luminate de neoane in alb si verde, iti atrag atentia ca nu ai voie sa ratezi una din placerile gastronomiei locale: snitelul.

    Acum patru ani am mancat la sus numitul Figlmuller. Am avut un noroc chior. Coada afara numara 10-12 persoane, dar toti erau in grupuri de trei-patru. Cand un chelner a iesit afara cautand doua persoane dornice sa incerce celebrul snitel al localului, a picat norocul pe noi. Intre timp Figlmuller a deschis un al doilea local, coada si aici, asa ca ideal sa-i vizitati cu o rezervare in prealabil. Inauntru, si acum vorbesc din amintirile de atunci, e hiperagitatie intr-un decor traditional, serviciul se intampla cu viteza luminii, iar un snitel are dimensiuni de pizza. Nu exagerez. Precizez ca e si foarte subtire. Daca nu reusiti sa-l dati gata, puteti lua ce v-a ramas la pachet. Nu e nicio rusine, ba chiar le veti gadila orgoliul gazdelor care se mandresc cu faptul ca isi satura clientii.

     Daca vreti sa incercati ceva 100% traditional la Viena e musai sa cautati localuri din categoria beisl. Cuvantul e de origine idis si semnifica un loc in care localnicii fara pretentii serveau masa acum 200 de ani. Parte dintre ele au integrat influente ale bucatariilor vecine - italienesti, unguresti, cehesti - dar raman afaceri de familie cu meniuri gandite in linia traditiei. Noi ne-am nimerit pe langa Beim Czaak, un local ajuns din tata in fiu la a patra generatie de proprietari. Ne-am ales cu portii sanatoase. Un snitel garnisit pe dinauntru cu branza si ciuperci plus cartofi si salata. Si o portie de coaste afumate cu un sos de linte rosie si galusti. Delicios.

     Daca beislurile rezista binisor in fata asaltului restarantelor cu specific de te miri unde, in strada lupta e si mai dura. Kebab-ul si noodelsii musca din cota de piata a carnatilor, iar inghetata din cea a patiseriilor autohtone. Amatorii de traditional pot servi un bratwurst cu mustar, fript chiar sub ochii lor, si paine cu seminte proaspat scoasa din cuptor.

     La capitolul bautura luna septembrie aduce la Viena o specialitate de sezon. Uitati de bere, uitati de vin. Sau nu uitati de vin, doar serviti-l… mai devreme. Mergeti pe mana sturm-ului, echivalentul austriac pentru must. Adus de pe dealurile vecine unde se coc struguri albi si rosii, sturmul vienez variaza destul de mult in aciditate si volum de alcool functie de locul de unde va aprovizionati. Uneori e mai aproape de sprit, alteori de suc. De oriunde l-ati lua, un pahar de 250ml nu costa mai mult de 3 euro. Imparatul absolut al desertului ramane strudelul. E suficient sa-l privesti intr-o vitrina, sa-l adulmeci in aer imprejurul unei cafenele sau sa-i ghicesti paranormal prezenta intr-un meniu de restaurant. Restul se intampla de la sine.

     Introducing Mr. Hundertwasser

     Desenator, pictor, filozof, arhitect de duminica pentru rautaciosi. Hipiot, ecologist si revoltat pe vremea cand asta nu era trendy. Detestand deopotriva productia de masa a capitalistilor americani si tezele uniformizatoare despre om ale comunistilor rusi. Adeptul unei geometrii fluide, al dreptului inalienabil al omului de a construi - mai ales al celui fara diploma!, al ferestrei ce trebuie sa exprime personalitatea locatarului pentru lumea exterioara, al naturii care e musai sa fie imbratisata, al legaturii ce nu poate fi intrerupta cu pamantul. Iubitor de culoare si de individualitate. Nascut Friedrich Stowasser, autointitulat Friedensreisch Regentag Dunkelbunt Hundertwasser.

     Copacii chiriasi 

     Hundertwasser aprecia conceptul acoperisului verde, ba chiar sustinea ca terasa trebuie lasata sa evolueze salbatic. Ba chiar aducea un concept si mai interesant: cel al copacului chirias. Printre avantajele evidente sunt o estetica vizibila pentru trecatorii din strada (nu vad terasa din strada!), izolarea fonica naturala si evidentul oxigen oferit lumii despre care Hundertwasser spunea ca reprezinta plata chiriei pe care o face copacul. Hundertwasser facea primul exercitiu de acest tip la Milano, prin 1972, cand inchiria spatiu pentru 12 copaci pe Via Manzoni. Au urmat apoi proiecte similare in Germania si Austria, iar copacul chirias a devenit parte din mai toate proiectele sale arhitecturale. In viziunea lui verticala trebuia sa apartina omului, iar orizontala naturii.

     Speciala de goodbye

Curs de prim ajutor

     Daca as fi ministrul educatiei pentru cateva ore as impune ca vreme de un semestru (cat inseamna asta? 12-14 spatamani?) liceenii sa treaca pe la orele de prim ajutor. Curs obligatoriu. Minim teoretic, maxim aplicat. Evaluare finala practica.

    Pana atunci exista optiunea unor cursuri de prim ajutor platite (vezi Crucea Rosie). Ce inveti? In primul rand cum sa nu-ti faci tie rau incercand sa ajuti pe altcineva. In al doilea rand cum sa nu faci rau tocmai celui pe care vrei sa-l ajuti. Si abia apoi cum sa acorzi primul ajutor - acel ajutor de pana la venirea personalului si serviciilor medicale specializate. Resuscitare cardio-respiratorie, pozitia lateral stabila, manevra Heimlich (inclusiv autoaplicat), manevre specifice in cazul unor situatii nedorite: inec, arsuri, degeraturi, otraviri. Nu-i o garantie ca te vei descurca intr-o situatie pe bune. S-ar putea sa fi varza mental, dar e o sansa buna in plus. Si uneori cateva reactii si cateva minute fac diferenta.

Mere

 @Bradet, Arges

Varsovia

   
      La imbarcare

     Praga n-are nevoie de reclama, Karluv Most tremura la propriu sub asediul hoardelor de turisti. Viena o arde pe Mozart si aere imperiale de altadata. Bonus: se impodobeste in decembrie cat sa faca orice copil, mic sau mare, sa viseze frumos. Budapesta se baga in seama cu baile ei, gulasul si podurile peste Dunare. Si atunci, ce sa cauti la Varsovia, in Polonia? Buna intrebare. Regula e simpla: daca biletul de avion e mocaciune, plecarea vineri dimineata si intoarcerea duminica seara, rucsacul e deja facut.

     Despre Polonia geopoliticienii americani zic ca va fi o putere regionala importanta in urmatoarea suta de ani. De acord ca vocea ei in noua Europa se aude cu nuante cristaline, dar cand stai in fundul gol - a se citi campie in termeni geografici - intre Germania si Rusia tare mi-e teama ca istoria risca sa se repete. Iar in cazul polonezilor asta nu e de bine: vreo suta de ani n-au existat pe harta continentului.

     Ca oras, Varsovia zice-se e sub Cracovia, dar promite o parte veche refacuta (a se face diferenta intre renovarile altora si refacerea poloneza - dupa al Doilea Razboi Mondial orasul era distrus in proportie de 90%), un skyline financiar ce-i atesta prezentul economic solid si o cladire, sora buna cu Casa Presei Libere, un cadou din partea poporului rus. Astia au facut aceleasi cadouri tuturor popoarelor prietene, cata lipsa de imaginatie! La Varsovia cladirea a capatat valente culturale si e vizitabila pentru o panorama asupra orasului. Vedem.

     
     WaW: esentialul pe scurt

      Stiu ca de doua luni s-a terminat Campionatul European, dar chiar e ceva in neregula cu mine ca ajung abia acum la Varsovia? Polonezii in drum spre serviciu, vineri la prima ora, ma privesc insistent curios. Ma fac sa ma simt ca un superfreak.

     Bere, bere, vin, bere. Cam asta e variatia sticlelor goale pe care le vad abandonate peste tot. Polonezilor le place bautura - e evident - dar se pare ca le place atat de mult incat nu mai nimeresc cosurile de gunoi.

     Mustata-land. Daca bucuresteanul respectabil are burta, locuitorul Varsoviei trecut de 40 de ani e mustacios prin definitie. N-am vazut magazine dedicate si nici anunturi de concursuri nationale intre mustaciosi, dar e loc berechet pentru o industrie frumusica a mustatii.

     O discutie scurta despre frumusete. Sigur ca toti oamenii sunt frumosi si sigur ca frumusetea interioara este cea care conteaza. Acum ca am stabilit asta, femeile din Varsovia chiar se pot lauda cu ceva: sunt mai putin urate decat vecinele lor din Praga.

     O discutie mai lunga despre limba engleza.  Frate popor polonez, mai pune mana pe o carte in engleza! Inteleg ca babutele comuniste de la gara nu stiu o boaba - le putem permuta fara probleme cu cele de la Bucuresti, sunt la fel acre, dar nici macar tinerii sau cei care lucreaza direct cu turistii nu prea indraznesc sa glasuiasca shakespearian. Cand si cand un no problem sau un thank you, dar cam atat. In apararea lor n-am gasit niciun canal tv care sa nu fie dublat. Deci revin, mai puneti mana pe o carte.

     Unde banii rusilor se duc pe masinile nemtilor. Polonezii prefera masinile nemtesti si au parte de turisti rusi. Se poate deci spune ca banii rusilor cumpara Mercedes-uri pentru polonezi. Gandindu-te la treaba asta din punct de vedere istoric, nu poti sa nu sesizezi o oarecare latura amuzanta. Amuzant e si felul in care o ghida ii da palme la fundulet unei statui in vreme ce doamnele turiste o urmaresc cu expresii care mai de care.

     Cand 5 zloti bat 20 de zloti. Nu e chiar exact, dar ca sa fie usor de calculat 1 zlot=1 leu. 20 de zloti ca sa urci cu liftul rapid la etajul 30 al Palatului Culturii. Orasul vechi abia se zareste, skyline-ul promis e firav rau, mai vorbim in 10 ani, in rest... mai nimic de vazut & fotografiat. 5 zloti si urci pe scari vreo 4 etaje pana pe o terasa de pe coltul Pietei Castelului. Dupa-amiaza tarzie insorita, perfecta pentru pozele de peste orasul vechi.

     Stare Miasto. Varsovia turistica se invarte in jurul orasului vechi. Refacute dupa tone de bombe naziste si filozofia marxist-leninista, cele cateva stradute pietruite si piatete se tin bine. Trasurile patruleaza de zor, fatadele colorate stau cuminti la poza, terasele sunt full dupa orarul de masa. O zi pierduta cu folos.

     Wilanow. Inafara Palatului Culturii din zona Centrum, singura iesire dintre zidurile orasului vechi pe care am facut-o a insemnat o dupa-amiaza la Wilanow. Tot in Varsovia, la o distanta de 6 statii de metrou plus inca vreo 8 cu autobuzul de Stare Miasto. Echivalent polonez (a se citi mai modest) la Schonbrunn: palat cu aer de vacanta, inauntru bine garnisit cu expozitii, afara gradina de vara si biserica. Un public din cale-afara de calm.

     Chopin, da. Curie, nu. Am fost avertizati ca acestea sunt cele doua personalitati multilateral dezvoltate cu care se mandreste orasul. Pe Chopin l-am simtit din plin. Aeroportul ii poarta numele, portretul ii apare cand si cand, iar pe un ecran gigantic copii purtau conversatii cu o varianta computerizata a lui. Curie in schimb, absenta nemotivata. Feministele sa ia atitudine.


     Popas culinar cu greutate la Varsovia

     In primele ore petrecute intr-o zi de weekend la Varsovia, in piata Castelului, mi s-a intins un pliant despre veganism. Cativa tineri cu pozele uriase ale unor pui de animale formasera un lant, iar de la o portavoce liderul declama intr-o poloneza din care nu intelegeam o iota. Sensul mesajului era insa cat se poate de clar. Aveam sa aflu mai tarziu cat de greu atarna la Varsovia traditia unor mese imbelsugate si doldora de carnuri.

     In centrul vechi e plin de localuri care s-au invatat sa faca un profit frumos diminuand portiile si practicand preturi cu care nu s-ar jena nici restaurantele din vestul continentului. Efectul post-EURO e evident. Asta nu inseamna ca lipsesc locurile din care te ridici de la masa satul, placut impresionat de gastronomia poloneza si fara o gaura in portofel. Atentie doar unde va asezati. O masa completa (antreu, supa, fel principal, desert si ceva de baut) intr-un astfel de loc bine ales nu ar trebui sa va coste mai mult de 70 de zloti (aproximativ 17 euro). Un astfel de local e Podwale 25.

     Must have-ul suprem in materie de antreuri in Varsovia sunt pierogi. Nu doar ca se gasesc in meniul oricarui restaurant care se respecta, dar exista chiar localuri – pierogerii – specializate in asa ceva. Dupa aspect si gust suntem intre galuste si pateuri. Pierogi se fierb, apoi pot fi prajite in ulei sau coapte la cuptor. O portie standard inseamna noua, repet noua, bucati, iar in privinta umpluturii lucrurile devin cu adevarat interesante. Varza dulce sau acra, ciuperci aromate, legume, diverse carnuri si combinatii variate intre toate acestea. Preferatele mele pierogi cu ciuperci si varza acra.

     Supele de la Varsovia nu trebuie ratate. Au o consistenta ce le poate transforma in felul principal de mancare al unei zile. De exemplu traditionalul zurek, nascut din faina de orez, vine la pachet cu un ou si un carnat. Sau supa de ciuperci, groasa si cu gust autentic, incarcata de cubulete de cartofi si morcovi. Pentru cei mai curajosi se gaseste si o supa gulas cu multa carne de vita si mult paprika.

     Felurile principale inseamna de cele mai multe ori fripturi de porc, de rata sau de vita, carnati de toate felurile, coaste si orice alte nebunii din carne. Portiile sunt excesive si s-ar putea sa fiti nevoiti sa capitulati. Ca si garnitura, varza acra e la rang de cinste, la fel si ciupercile. Carnea de rata in special e servita intr-o combinatie savuroasa cu o dulceata de sfecla rosie si mar copt.

     La capitolul bautura polonezii sunt transanti: berea (piwo) e numarul 1. Au si un motiv intemeiat: e mai ieftin sa bei o bere locala decat apa minerala. Chelnerii fac acte de vitejie intrecandu-se in cate halbe sa aduca dintr-un singur foc, iar pe strada localnicii se plimba cu cate o sticla sau cutie deja desfacuta. Vinurile nu lipsesc din meniu, iar in supermarket-uri se inghesuie cot la cot pe rafturi vinuri locale si straine - de la cele etichetate Veneto pana la Bostavan, Republica Moldova. Nu lipsesc nici votca (ruseasca cel mai des) si incercarile locale, cam nereusite, de sangria. Vivat globalizarea.

     La capitolul dulciuri Varsovia e cuprinsa de febra traficului cu inghetata (lody). La fiecare colt de strada cineva vinde sau cumpara inghetata. Altfel cele mai cautate deserturi raman placinte cu fructe de sezon si celebra placinta cu mere locala, servita fierbinte impreuna cu o cupa de inghetata de vanilie.

     Speciala de goodbye