Zurich

     Un fel de intro: Zurich, a fost odata si acum

     Prima oara cand am iesit din tara era in iarna lui 1991. Aveam rude in Elvetia si cum a aparut posibilitatea le-am facut o vizita in familie. Doamne, ce canibal mic eram! Ma miram de tunelurile nesfarsite prin care treceam cu masina, de lifturile din sticla pe care le frecam tot timpul sus-jos, de culorile vii - mi-aduc aminte ca mi-au luat ai mei o pereche de ghete de iarna, albastre cu buline negre si sireturi fucsia. N-avea nimeni din clasa asa ceva! Imi mai amintesc ca la tot pasul intrebam cat de scumpa e aia sau ailalta fiindca fusesem prelucrat de acasa ca nu ne vom permite orice vad eu in vitrina. Capitalismul predat in avans... Intram in supermarket si ma uitam ca prostul la bananele in ciorchine insirate pe o bara metalica subtire. Era paradisul meu. Tin minte amuzamentul gazdelor noastre cand ma vedeau cu bananele. Cumparam 2-3 kile in fiecare zi dupa ce verificam ca sunt la acelasi pret ca in ziua anterioara si cum ajungeam acasa ma puneam pe mancat. Pe vremea aia la noi bananele apareau o singura data pe an - de Craciun - erau verzi si se lasau pe dulap, cat mai aproape de un bec, ca sa se faca.

     Au trecut ani cum zice piesa. Au trecut ani si am ajuns iarasi la Zurich. Vazut cu ochii de acum, intr-un weekend insorit de inceput de toamna, Zurichul e un oras mititel - pana in 400 de mii de suflete, asezat absolut cool - la marginea unui lac de pe malurile caruia vezi in departare Alpii, bine organizat si curatel - ceea ce era de asteptat, al naibii de piperat la scoruri (recunosc ca n-am pus inca piciorul prin Londra, Oslo sau Tokyo!), plin de ciocolata, ceasuri si institutii financiare. Nu e neaparat vreun paradis turistic, de acord, dar o zi - doua se pot pierde lejer fie ca alegi muzeele de arta, urcatul pe Uetliberg (un deal de pe care vezi orasul de sus) sau vaporasele care te plimba pe Zurichsee.

     Zurich photo shoot

     In rol de model international care pozeaza pro bono - o lebada.

     Bude la Zurich

     Budele sunt esentiale in viata unui turist. Esentiale pana acolo incat imi daduse prin cap sa-mi deschid o afacere cu bude in cele mai vizitate orase ale Europei. Lant international de bude cu specific! Esti la Barcelona, ai parte de o experienta (pseudo)gaudiana, te afli in centrul Pragai, pac! o buda baroc. Roma, ceva statui antice, Bruxelles, te stimuleaza sa-ti faci treaba un Manneken Pis in miniatura. Etc. Ati prins-o? Eu zic ca ar fi un hit - budele ar putea deveni obiective turistice, la fel ca muzeele si cafenelele. Iar ghidurile de calatorie le-ar include in traseele lor: incepeti in piata centrala, vizitati obligatoriu catedrala, serviti un brifcor si apoi... sigur ca da, un stop necesar si potrivit la faimoasa buda a orasului...

     Locuitorii din Zurich par sa fie pe aceeasi lungime de unda cu mine. Sau pur si simplu n-au altceva mai bun de facut. Domniile lor nu suporta repetitia arhitecturala nici macar atunci cand vine vorba de budele publice. Impresionant si minunat. Fie ca ai parte de bude tip lift in buricul orasului, de bude colorate cu multa sticla (mai atractive pentru copii banuiesc), de cosmelii simple aruncate prin parcuri sau chiar de intregul parter al unui imobil locuit, ca turist nici nu stii unde sa intri mai repede...

     U2 360* @ Letzigrund

     Titlul asta nu e o formula matematica, ci motivul pentru care am mers de fapt la Zurich. Doar nu credea cineva ca alegeam de nebun sa vizitez un oras scump... No way, Jose! A fost vorba de un concert U2 din faimosul 360 tour care s-a tinut pe Letzigrund Stadium.

     Ca niste novici am luat plasa dand banii pe net pe niste bilete teapa, asa ca am ajuns la fata locului si ne-am mai luat un set. La negru la propriu (tipul care ni le-a dat era de culoare) si la figurat, dar cam la aceeasi bani cu cele false de pe net. Sfat prietenesc: mare grija cu online-ul si/sau daca va nimeriti intr-un loc unde se tine un concert, dati o tura de stadion, se cam intampla sa apara si bilete. 45 de mii de oameni, relaxare, One Republic in deschidere si o ploaie din ce in ce mai deasa pe U2. Bono cantand I'm singing in the rain intre piese. O seara speciala si deosebita cum ar veni. Exact cum trebuia sa fie. Plus o aspirina dupa.

Bazias, the final frontier

     Plecarea din Bucuresti se da intr-o vineri dupa-amiaza. Pe seara suntem la Valcea, unde oferta de cazare e garla. A doua zi luam drumul de Horezu. Inafara de manastirea Hurezi (merita revazuta oricand) si de magazinele si ateliere de olarit, deviem un pic spre Cheile Oltetului si pestera Polovragi. Fiind o pestera comerciala, la intrare s-ar putea sa astepti un pic fiindca vizitele se fac doar cu un ghid si contra cost. Daca ghidul tocmai a intrat inauntru si face un tur cu un alt grup... ai de astept cam trei sferturi de ora. Pana spre seara am trecut din Valcea in Gorj si aterizam in Targu Jiu.

     Duminica e o zi foarte buna de vizionat operele lui Brancusi. De la Coloana Fara Sfarsit de la intrarea dinspre Valcea, la Poarta Sarutului si Masa Tacerii din Parcul Central. Localnicii ies la promenada. Tu te simti ca la muzeu (in aer liber), iar toti ceilalti isi vad de conversatiile lor, o barfa despre vecina de la 2, un pic de politica, o fata care sufera dupa un baiat. Gorjul nu e un loc rasfatat, e o zona foarte saraca, drumurile sunt proaste, in aer se simte mirosul de minerit... cu toate astea te simti bine, iar oamenii sunt ok.

     A doua zi o luam insa din loc. Urmeaza Drobeta Turnu Severin si Orsova - unde se varsa Cerna in Dunare, unde au stramutat un oras ca construiasca centrala Portile de Fier (o vezi de la mare distanta) si unde poti prinde un asfintit pe cinste. Cea mai buna cazare in zona e la Steaua Dunarii in apropiere de Dubova. Pensiunea ofera plimbari cu vaporasul prin Cazane si ceva sporturi de apa. Plus un meniu plin de peste. Pe sosea drumul continua cu pasaje in lucru si bucati refacute ca-n palma pana la Moldova Noua si Bazias, Caznele Mari si Mici. Vezi potretul lui Decebal, regele dacilor, facut in stilul Muntelui Rushmore. Oamenii locului au un soi de orbul gainilor, toate casele sunt vopsite in culori extrem de puternice, la moda sunt rozul, movul si siclamul.

     Bazias - the final frontier. Pe radio se prind o droaie de posturi sarbesti, caii pasc linistiti, cainii stau pe mijlocul drumului. Cel mai des pe drum ne intersectam cu politia de frontiera. Pe malul sarbesc se vad ruinele unei cetati. Tragem pe dreapta si servim un suc pe o terasa la Dunare la capatul Baziasului. Dunarea e imensa. De sus straluceste soarele. La picioarele noastre e un caine. Vorbim incet, desi e pustiu. Urmeaza intoarcerea.

Benzi desenate la Bruxelles

     Traditia cu benzile desenate dateaza in Bruxelles de dupa ww2 atunci cand in mare voga erau Tintin si Snowy. Azi in oras gasesti magazine burdusite de benzi desenate noi si second-hand (Pele Mele e un loc in care te poti pierde la propriu intre carti si discuri la mana a doua), un muzeu dedicat benzilor desenate si vreo 30 de pereti exteriori colorati cu personaje de benzi desenate - reuniti sunt denumirea de Comic Strip Trail. Cum in L.A te plimbi printre stelele de pe Hollywood Boulevard, asa dai o raita prin Bruxelles dupa Asterix sau Bob si Bobette. Ca sa ajungi sa le vezi pe toate ai nevoie de cateva ore bune si o harta sigura. Iar ingeniozitatea cu care sunt plasate & lucrate nu te lasa indiferent.

Tapis de fleurs sur la Grand-Place de Bruxelles

     Acum vreo 6 ani m-am dat jos dintr-un tren fara sa am habar ca Midi e acelasi lucru cu Zuid. Bine, nici nu conta foarte tare. Nu aveam o tinta precisa, umblam brambura. Eram in Bruxelles pentru prima oara si era 6 dimineata, pe strazi era pustiu. N-aveam cui sa cer vreo indicatie, asa ca am luat-o la pas pe un bulevard. Maurice Lemonnier ii zicea. Primele senzatii au fost ca sunt intr-un urias second hand si ca e plin de gunoaie. Dupa un somn bun la hostel eram insa gata de explorari avansate.

     Am coborat la receptie si am pescuit o harta micuta. Tipul m-a intrebat ce vreau sa vad. Bruxelles-ul, zic. Rade. Ai venit cam tarziu. Am ajuns mai devreme, dar mi-era somn. Rade iar si zice: noi am avut pana ieri covorul de flori desfasurat in Grand-Place... Imi arata niste poze pe peretele din spatele lui. Ati ajuns cam tarziu. Si, la cum aratau pozele, asa era. Mi-am promis atunci ca o sa vin sa-l vad.

     N-am spus-o nimanui, nici macar n-am spus-o cu voce tare, a fost un fel de promisiune tacuta fata de mine insumi. Se zice ca astea sunt cele mai puternice si ca de cele mai multe ori le duci pana la capat. Am pandit 6 ani un eveniment care are loc o singura data la 2 ani, mereu intr-un weekend din luna august, cu o traditie datand de la inceputul anilor '70. Si l-am vazut.

Mr. Nobody

 

     O intamplare, unii ar zice sincronicitate, a facut sa citesc doua review-uri la Mr. Nobody in mai putin de o saptamana. Nu puteam sa raman indiferent, asadar l-am urmarit zilele trecute. Asteptari mari... ramase oarecum in aer. Nu-mi e foarte clar de ce. 

     Fara indoiala Mr. Nobody e un film de categoria grea. Nu se consuma cu popcorn, ci cu mintea. Nu e neaparat original caci s-au mai vazut filme despre butterfly effect, lumi paralele si alegeri imposibile, dar cu siguranta se vrea atotcuprinzator. Jaco Van Dormael, zice-se, ar fi lucrat la el 12 ani! Culmea e ca s-ar putea ca tocmai asta sa fi ucis pelicula pentru mine. E atat de lucrat si atat de intins - in cele doua ore si jumatate ti se desfasoara vreo opt variante identitare ale eroului - incat finalul, foarte misto de altfel pentru ca poti sa-l interpretezi in feluri diferite, pur si simplu m-a lasat cumva indiferent. Mr. Nobody, atat de laudat, e pentru mine doar un could have been.

Mongolia: toata povestea

     De ce? Pentru ca...

     Gingis Han, jeepurile rusesti, tara cu cea mai mica densitate umana, locuri cu poluare 0 deci culori pure, manastiri budiste, stelele asa cum nu le-ai vazut niciodata, salbaticia salbatica, caii, desertul Gobi, iurtele...

     Intro 

     Deschid ochii si vad sute de stele. Ii inchid si ii deschid iarasi. Sunt toate la locul lor, ba chiar s-au mai aprins cateva. Cea mai mare instalatie luminoasa din lume. Deschid si inchid ochii de mai multe ori. Din ce in ce mai lent. Ma droghez cu stele ca sa adorm. Vantul ne mangaie in sfarsit, dupa o zi cu 50 de grade vazute cu ochii mei in termometru. Imi zambeste toata fatza. Zambeste de la sine, eu sunt prea obosit sa-i mai dau comenzi. Restul corpului a ramas inert in pozitia in care l-am pus sa stea in sacul de dormit portocaliu pe care-l am de cand ma stiu. E prima oara cand dorm sub cerul liber o noapte intreaga. Deschid ochii. De data asta larg. In fata mea e masina cu care am pornit la drum - o Lada care se transforma ca-n poveste din martoaga in cal cu stea in frunte si care rezista celor mai nasoale conditii. In spatele ei, in fundal, sunt niste creste de munti, iar de acolo incep de fapt stelele. Care nu se mai opresc. In stanga, cu coada ochiului, vad cortul. Nu-l foloseste nimeni ca s-ar sufoca de viu, iar din spatele lui razbate o lumina puternica. E luna plina. Peste o jumatate de ora o sa ma forteze sa ma intorc spre dreapta ca sa pot sa dorm. Unde in dreapta... sunt Lhamaa - ghida noastra de 19 ani care n-a iesit in viata ei din Mongolia si Bahgii - soferul nostru superstitios si carunt. Dorm deja. Si mai la dreapta sunt iurtele unei familii - 3 iurte, 4 copii, vreo 100 de animale dintre care 2 caini mituiti cu sandwichuri si biscuti pentru ca sa ne asigure si noua protectie. E liniste totala. Revin cu privirea la stele. Inchid ochii. Vise placute, Mongolia.

     Drumul pana acolo 

     Aeroflotul are un personal imbatranit si acru. Stewardesele nu prea stiu engleza si zambetul e strict interzis. Daca le ceri apa plata, iti dau minerala. Sa zici mersi ca n-ai primit suc. Aterizam pe Sheremetyevo. Suntem vreo sapte oameni care n-avem viza de Rusia si vrem transferul catre alt terminal. Stam in fata unor ghisee goale. 5,10, 15,20, 25 de minute. Apare o tanti la 50 de ani, stearsa, dar cu o privire de kgb-ista iesita la pensie. 4 dintre noi sunt verificati si lasati sa treaca. Noi si o tipa care trebuie sa ajunga la Hanoi, in Vietnam, suntem lasati sa mai asteptam. 5, 10, 15 minute. Nu stim ce asteptam exact, pur si simplu asteptam. Tantica revine si ne face semn sa o urmam. Continuarea e de desen animat. O urmam pe kgb-ista, mergem mereu in urma ei, trecem de usi glisante si ocolim terminalul. In cateva randuri ne face semn sa ne oprim in lateral. Ne executam. Ea are de vorbit cu alte agente - fix acelasi profil. Poate e despre siguranta nationala, poate e despre ciorba. Nu vom afla niciodata. Cand ne face semn, revenim cuminti in urma ei pentru inca 200 de metri. In sfarsit... coboram o scara... trebuie sa fie de bine, nu? Mai ne da o pauza si ne paseaza unei alte tipe imbracata cu uniforma Aeroflot. Si ea ne mai lasa 5 minute in standby. Apoi suntem suiti intr-un autocar in care miroase a transpiratie si pipi, nu neaparat in aceasta ordine. Soferul are probabil limita de viteza la 10km/h asa ca ocolirea a 2 terminale dureaza ceva. Am timp sa ma obisnuiesc cu mirosul - ce bine ca simturile se adapteaza! - si remarc picioarele neepilate ale domnitei de la Aeroflot. Are verghieta. Poate asa ii place lui Serghei. Ne dam jos, se deschide o usa, urcam o scara si vedem ghiseele de pass control. Desi pe monitoare sunt multe curse listate, unele cu mentiunea check-in sau boarding, in fata noastra toate ghiseele au un mare x rosu. Sunt inchise. Fata de Hanoi are avion la 19, noi la 20, suntem toti ok, dar ce faceam daca aveam zbor la 14? Am senzatia ca nimanui nu i-ar fi pasat. Ca sa le fac in ciuda, bag dvd player-ul in priza si dau drumul la un sezon de Amazing Race. West rulz! Cam in 20 de minute se deschide un ghiseu si suntem rugati (e prima oara cand suntem rugati ceva la Moscova!) sa facem formalitatile. Dupa pass control mai vine un security check. O comit zambind si intreband ceva. O voce de barbat dintr-un corp de femeie imi raspunde sec. Coboram alta scara si suntem in terminalul din care vom zbura catre Ulanbator. A durat 2 ore si ceva. Ma apuc sa caut o priza. Pe rusi n-o sa-i iubesc prea curand.

     PS. Nici la intoarcere n-a fost mai fun. Incendiile nu sunt o gluma. La aterizare nici macar la 500m altitudine nu vedeai solul, iar aeroportul (interiorul lui) era fierbinte si mirosea a fum.

     Prima minune: cerul 

     Cerul in Mongolia se schimba la fiecare sfert de ora. Matemtatic ai avea nevoie de 4 poze pe ora, deci aproape 100 pe zi ca sa poti sa-l iei cu tine acasa. De unde atata frumusete? Putina poluare inafara oraselor si spatiu deschis enorm. Asa ca il vezi asa cum n-ai facut-o niciodata. Cele mai bune momente, evident, apusul si rasaritul. Totul gratis si sublim.

     A doua: caii 

     Pe geamul masinii vezi o mogaldeata. N-are mai mult de 6-7 ani, calareste fara sha (probabil a invatat sa calareasca in acelasi timp in care a invatat sa si paseasca), loveste pantecele calului neincetat si se intrece cu noi. Daca ajunge prea in fata, trage de capastru ca sa ne mai dea o sansa. Si se intrece iarasi cu caii putere ai Ladei lui Baghii. Mi-a fost suficienta prima zi ca sa ma opresc din numarat caii din Mongolia. Depasisem deja numarul de cai pe care ii vazusem in toata viata mea. Fiecarui mongol ii revin in medie 13 cai. Sunt cele mai iubite, pretuite si fericite animale domestice din tara asta. Si cat de fericite! Nicaieri n-au mai multa libertate pentru ei decat prin intinderiile Mongoliei.

     Caii Takhi 

     Disparut ca specie in libertate inca de la inceputul anilor '70, calul Takhi (cal salbatic, stramos al celui domestic) a avut parte de o revenire de poveste. Gratie unei fundatii olandeze si schimbarii de regim din 1990 din Mongolia, in mai multe rezervatii naturale mongole au fost aduse exemplare Takhi care traiau in conditii controlate in gradinile zoologice si colectiile private din lume - Elvetia, Germania, Australia, SUA. Aproape miraculos, caii n-au avut probleme mari de readaptare la viata salbatica, iar astazi in parcul national Hustai traiesc aproape 200 pe care turistii vin sa-i vada. Niste padurari au grija de ei, dar nici ei nu intervin in ciclul vietii - in fiecare iarna 4-5 cai sunt ucisi de lupii care isi hranesc la randul lor puii. Circle of life, real life.

     Desertul Gobi

     Neasteptat. Doar 3% dune de nisip. In rest suprafete enorme stancoase sau nisipoase, mereu uscate, cu vegetatie din ce in ce mai rara si mai pitica. Locul unde dinozaurii isi faceau de cap in cretacicul tarziu. Locul unde azi paleontologii sapa intr-o veselie si descopera schelete complete sau resturi de oua ale unor creaturi din cele mai inspaimantatoare (cateva mostre se regasesc la Muzeul de Stiinte Naturale din Ulanbator - din pacate n-ai voie sa le pozezi, iar muzeul e in rest un fel de Antipa din anii '80). Gobi - locul unde oamenii au invatat sa traiasca. Tot la iurta, crescand capre si camile, adunand energie in panourile solare. 50 de grade Celsius in termometru. Totul se topeste. Iti torni apa in sapca, ti-o pui in cap, mai iei o gura de apa si inaintezi cateva sute de metri. Repeti treaba cu apa pana cand, in sfarsit, ajungi la dune. 100 de km lungime, din care vezi vreo 10, 12 km latime si 2-3 sute de metri inaltime.

     Lacul Khovsgol

     Supranumele de perla albastra a Mongoliei e pe deplin meritat. 136 de kilometri lungime, pana la 262 de metri adancime si intre 1-2% din rezervele de apa proaspata ale lumii. Am stat pe tarmul de vest, ne-am dat cu kaiakul intr-o dupa-amiaza senina pentru ca a doua zi sa ne trezim in zgomot de valuri. Din cauza vantului lacul se agitase - aveai senzatia ca esti la mare. Doar ca era foarte frig. Fata de Gobi, aici vara e racoroasa, iar noaptea termometrul scade mereu sub 0 grade. Asa ca o pereche de manusi devine foarte utila.

     Lada 

     Suntem intr-o poveste pe tiparul martoaga lui Fat Frumos devine armasar cu stea in frunte. Asa si cu Lada noastra 4X4 cu care am traversat Mongolia. Mai corect spus care ne-a traversat Mongolia. Aparent un harb de masina despre care n-ai fi fost sigur ca te duce pana la coltul strazii, Lada asta s-a luat la intrecere cu Toyotele, caii, Nissanurile si Land Roverele. Si n-a iesit rau avand in vedere conditiile. In desert, la 50 de grade pe plus, Baghii ii turna apa rece la motor. Sfaraia precum oul pus la prajit in tigaie, dar Lada mergea mai departe neintrerupt. Prin trecatorile din nord, pe drumuri forestiere din cele mai nasoale, acolo unde camioanele ramaneau impotmolite in pante exotice, iar stomacul iti venea in cap, Baghii schimba o curea de transmisie, niste ulei si un surub. Cam atat si in fiecare seara ne vedeam ajunsi in tabara trecuta in traseu. Miraculos, am pupat Lada de mai multe ori. Si istovitor pentru ca in Mongolia media de km la ora nu sare de 30. Nu din cauza masinii, ci a drumurilor. Practic cuvantul drum nu e potrivit pentru ce gasesti la fata locului. La asta se adauga lipsa marcajelor, indicatoarelor, semnelor. Fara un sofer cunoscator esti pierdut intr-un labirint de urme ale altor vehicule si indicatii primite din iurta in iurta. Noroc cu Baghii.

     Ulanbator aka UB City

     Ca sa va faceti o prima idee: e locul unde se inghesuie peste un milion de oameni - aproape jumatate din populatia Mongoliei, o tara de cam 7 ori cat Romania ca suprafata. Si cand am zis ca se inghesuie nu e doar o expresie. Pe langa Ulanbator... Bucurestiul nostru atat de injurat e parfum. In UB City culoarea semaforului se respecta optional, se circula haotic si aglomeratiile te ucid lent, dar sigur. La prima vedere arata ca un oras de provinice de la noi, cladiri vechi, obosite, mult gri. Exceptie fac putinele templele budiste scapate de cazmalele sovietice (la vremea aia templele se salvau devenind muzee) si centrul orasului in care vezi cate o piata, un parc, o cladire de sticla. Plus Parlamentul in fata caruia troneaza o statuie masiva de bronz de-a conului Gingis Han despre care am auzit 100 de legende (cea mai dementa despre cum si unde a fost ingropat). Poluarea e in floare, santierele la fel, muzeele subtiri - poate o exceptie e Muzeul de Arta - si peste tot vezi baruri de karaoke si saloane cosmetice. Nu e genul de oras pe care sa-l pui pe lista locurilor de vazut, dar nici nu-l poti evita daca vrei sa ajungi in Mongolia pe calea aerului.

     Recorduri de final 

     3000 de kilometri parcursi in total cu Lada, nicio zi fara sa fi mancat carne de oaie, polul caldurii: +50 de grade in desertul Gobi, prima oara cand am vazut in carne si oase un iac, 80 de ceaiuri baute dintre care 4 sarate (e traditie in Mongolia), turisti nomazi = n-am dormit 2 nopti in acelasi pat, 5 zile fara sa fi vazut un fruct si cand am vazut era la conserva, 3 familii vizitate: toate detineau in iurta ceas de perete pe baterii si televiziune prin satelit!, polul frigului: -2 grade pe malul lacului Khovsgol, 1200 de poze, 15 cuvinte invatate in mongola, 1 joc de carti invatat de la mongoli, cea mai buna masa: supa cu taitei, cartofi si deisgur carne de oaie, prima mea noapte dormita sub cerul liber, 5 temple budiste vizitate, animale domestice si salbatice fara numar, fara numar,... cele mai bune iaurturi si produse lactate ever ever.