Cel mai scurt traseu montan: Gura Diham - Poiana Izvoarelor

     Sau jurnalul zilei de duminica, 31 iulie 2011.

     Trezit de voie, facut bagaj, bucurie mare ca n-am vandut bocancii. Accelerat pana la Busteni, 10:50-13.10, trenul stimuleaza scrisul. Luat minicarul pana la Cabana Gura Diham 13:15-13:30, Valea Cerbului plina ochi de rulote si corturi, oamenii stau aici peste vara. Pranz cu multe feluri de carne, nu tocmai ce ar trebui inainte de a urca pe munte... Traseu dunga rosie: Gura Diham - Poiana Izvoarelor = 1h-1h 30 min. fix ca-n varianta oficiala. Ma felicit ca am luat bocancii. Stat la soare, stat sub nori, admirat poiana, totul moca. Inapoi pe acelasi drum - 45min., la fel de oficial. Nici urma de vreun strop de ploaie. Cateva magazine pline de kitsch-uri. Minicar retur. 18:00-18:15. Accelerat pana in Bucuresti 18:50-21:30, jucat un joc pe telefon in care fotografiez pesti colorati.

Insemnare din Larnaca

     Prin hubloul avionului care zboara paralel cu Phinikoudes (bulevardul cu palmieri ce strajuieste plaja) zaresti o mare turcoaz. Deci pozele nu sunt photoshopate! In schimb la gust, se stie bine, Mediterana e sarata rau. Partea buna e ca la 24 de grade in apa, marea nu se umple de alge... Te dai jos din avion si ti se usuca instant gatul. Aerul e fierbinte si uscat. Probabil ca in august treaba devine insuportabila. Leandrii insa cresc in voie. Marcajele pentru autobuzul care sa te duca in oras lipsesc. Ironia face ca sa nimerim totusi la marele fix, iar pentru cei 7km pana in oras dam 1 euro fiecare. O apa la jumate luata de pe plaja e 0.5 euro... Larnaca nu e deloc scumpa. Pe drum vezi o moschee langa lacurile sarate, urme ale crizei financiare sub forma de proprietati semiabandonate, stradute intotocheate cu sens unic. Toata lumea conduce pe dos, pe partea stanga. La giratorii si intersectii ti se strange inima, dar de fapt scapi cu viata. E plin de romani. E plin de muncitori romani - electricieni, constructori, cameriste, chelnerite. Si de turisti romani. La plaja auzi mai des limba ta decat orice altceva. Inteleg ca Larnaca a decazut oarecum si ca lumea buna merge acum la Agia Napa. Cel mai placut moment e seara. Pe racoare, vorba vine, sunt doar vreo 24 de grade, localnicii isi scot din casa scaune si canapele si stau la o bautura rece cu ochii in mare. E ceva intim si fascinant. Isi lasa usa larg deschisa incat poti sa le vezi livingurile pline de fotografii pe pereti. Sunt acolo parintii, buncii si strabunicii lor. Inca o chestie de bine: english breakfast. Toate terasele ofera intre 8 si 11 o tona de mancare incepand cu 4 euro. Pachetul standard contine 2 ochiuri, niste bacon prajit, o rosie, o ciuperca grasana, 2 linguri de fasole cu sos, 2 felii de paine cu unt si marmelada plus ceai sau suc. Si cum plaja devine insuportabil de fierbinte dupa ora 10, combinatia ideala e sa mergi la micul dejun dupa doua ore de inot si plaja care ti-au starnit si apetitul, iar apoi sa o lalai cat mai mult in racoarea unei instalatii de aer conditionat.

Mine vaganti: iubirile imposibile nu se termina niciodata

     Titlul cu aer natang cu care Mine vaganti a fost tradus la noi, i-au spus Cine zice, ala e!, nu prea ii face cinste filmului lui Ferzan Ozpetek. De fapt avem in fata o comedie de familie cu ceva greutate. 

     Italienii si filmele lor cuceresc sau nu suflete. E drept ca Ferzan Ozpetek e turc, nascut la Istanbul. Cinematografic insa, s-a reconvertit de tanar in Cetatea Eterna, a pornit de jos ca scenarist si regizor avand o aplecare speciala catre schitele destinului uman. Fata de filmele sale anterioare, in Mine vaganti el renunta la tema cuplului in favoarea unui ansamblu familial numeros si disfunctional, dupa reguli ce-i drept cam prea stiute, asta ii pot reprosa, si prefera un registru mult mai apasat comic fata de dramatismul peliculelor sale anterioare - La finestra di fronte (2003) sau Saturno contro (2007).  

     Dupa un sfert de ora trecut din film stii clar ca esti in bella Italia. O decapotbila rosie e smucita pe stradutele stramte de piatra scaldate de acea lumina inconfundabila a peninsulei. Suntem in Lecce. Personajele vorbesc mult, si mai mult, unele peste altele, intr-un circ familial intrerupt doar de consumul pastelor si al vinului. Suntem in familia Catone, posesoarea unei afaceri mostenite din tata in fiu ce implica fabricarea pastelor fainoase. Actorii au ochii patrunzatori, frumusetea fizica e la ea acasa, totul e impregnat de stil. Asa ca nu e de mirare ca pana si Tommaso Catone (Riccardo Scamarcio) , fiul cel mic al clanului, venit acasa hotarat sa-si marturiseasca homosexualitatea si visul de a deveni scriitor, face ochii mari cand o vede pe Alba Brunetti (Nicole Grimaudo), o prezenta intimidant de seducatoare. In Italia si cand esti gay te uiti dupa femei! Cam asta e concluzia mea...  Singura problema a lui Tomasso e ca in cursa marturisirilor e invins de fratele mai mare, Antonio, care isi declara si el sus si tare orientarea sexuala neasteptata. Deci nu avem un gay, ci doi. Doi frati gay! Mamma mia! Ba chiar mai multi gay, pentru ca la un moment dat in scena apar prietenii lui Tomasso de la Roma. Desigur gay. Acesta e punctul in care Ozpetek ma dezamageste. Foloseste cliseul gay-ilor cu paiete colorate si se duce intr-o cheie comica gay stereotipa, povestea alunecand inevitabil in ceva subtire. Preferam oricand o prezenta mai discreta, un ritm mai potolit, dar o traire mai adanca. Asa cum Ozpetek reuseste atat de bine spre final cand roteste camera de filmat catre bunica suicidara cu prajituri (trebuie sa vedeti ca sa credeti!), un personaj mai putin prezent ca spatiu acordat, dar nodal prin mesajele pe care le transmite nepotilor. Unul dintre ele se regaseste chiar in titlul review-ului meu. 

     

     Nu pot sa nu fac o mentiune speciala pentru coloana sonora. Tot filmul se scurge in pasi de dans, intre Una notte a Napoli a celor de la Pink Martini si 50Mila in interpretarea Ninnei Zilla.  

Incendies

     Vazut la TIFF.

     Cu limba de moarte o mama le incredinteaza copiilor ei misiunea de a-si gasi fratele uitat intr-o lume a razboiului si urii, dar descoperirile lor vor rasturna toate asteptarile si vor soca spectatorul. Excelent dupa gustul meu. Structura intretaiata, niveluri diferite la care povestea functioneaza, final puternic, interpretare beton.

Luisenpark (foto trip)

Adapostul de la Glina

     Bufa, catelusa din fotografia de mai jos, e cainele pe care l-am adoptat la distanta acum un an impreuna cu Mishu. Am mers sa o vedem in weekend. E bine, sanatoasa, nu foarte galagioasa, dar destul de agitata. E foarte prietenoasa si are un par sarmos care ii da un aer intelept. Sta mai mult pe casuta ei ca sa supravegheze intreg adapostul de la Glina unde sunt gazduiti vreo 200 de caini. Conditiile nu sunt grozave, dar fata de alternativa strazii sau a eutanasiei e bine.

     Daca vreti sa mergeti, pregatiti-va pentru o experienta oarecum brutala. Cand ajungi cu masina, e usor intimidant sa auzi 200 de caini latrandu-te. La fel de surprinzator e sa-i vezi cum dau din coada, avizi dupa o atingere. Iar apoi, pur si simplu intri in joc si ii iei la mangaiat unul cate unul... Daca nu va incumetati la o astfel de experienta, stati cu ochii pe donatiile de mancare puse la cale de cei de la A Doua Sansa.

Weekend milanez

     Primele impresii 

     150 de ani de la fondarea Republicii. Desi niste nordici se agita intru separare, e plin de steaguri tricolore, de simboluri nationale, iar dupa resturile de confetti - petrecerea trebuie sa fi fost pe cinste. Il Calcio. La radio lumea asculta etapa, la tv o discuta. Suntem in orasul in care cele 2 surori vitrege - Inter si AC - au adunat 35 de titluri. Iar in piata Domului steagurile, tricourile si fularele stau cuminti unele langa si peste altele asteptand clientela. Orasul modei se simte si in grija pentru cum arata a localnicilor. Si ei, si ele se imbraca foarte bine. Si in restul Cizmei oamenii au aceasta preocupare, dar aici parca e un pic mai scump si mai cu gust. La concurenta cu chilotareala omniprezenta a lui Megan Fox pentru Armani, gasesc pe via Dante (ticsita cu magazine) postere cu Sofia Loren. Feminitate pura, alb negru autentic, preferabil oricand. Tramvaie old school, puzderie de afise electorale, vitrine sic, manifestatii politice, gloata turistica in centru, frutti di mare, copaci infloriti, un gelato di mango cum n-am mai trait.

     Domul

     Catedrala gotica din buricul capitalei Lombardiei a avut nevoie de 5 secole pentru a ajunge la forma sa finala. Iar apoi parerile au fost impartite: de la apreciere sublima pana la dezgust total. I s-au reprosat lipsa de orginalitate, amestecul nepotrivit de elemente arhitecturale si grandoarea. E drept ca e cel mai impopotonat gotic pe care l-am vazut vreodata, dar cumva dimensiunile imense ajuta ansamblul sa nu se sufoce sub ploaia de statui, sculpturi, elemente. Pentru mine e thumb up. Pe dinauntru vitraliile gigantice filtreaza lumina si aseaza culori de curcubeu peste coloanele de sustinere. Merita urcat (cu liftul sau pe scari) si pe acoperisul catedralei. Esti la o aruncatura de bat de contraforturi, vezi agitatia pietei de sus si, cu putin noroc, poti face o baie de soare printre turistii care-si agita disperati aparatele foto.

     Excursia de o zi la Verona 

     Cine a auzit sa pleci in weekend la Milano, dar sa fugi o zi intreaga la Verona? Ei bine, asa am facut! Milano e pur si simplu prea aglomerat, prea industrial si… prea fashionist. O alta varianta ar fi fost sa dam o fuga pe lacul Como. Pana la urma am ales Verona. Drumul cu trenul e un pic cam lung - ajungi sa pierzi aproape 4 ore dus-intors, dar orasul compenseaza cu un aer linistit, un centru plin de caramida rosie, o piata centrala faina si cateva atractii faine: un forum roman foarte bine conservat, o catedrala cu turn in care poti sa urci (atentie ca la ore fixe clopotele n-au mila cu urechile vizitatorilor) si celebrele case ale lui Romeo si Julieta - cea din urma cu balconul vizitabil. Daca nu vi se apleaca prea repede de fiorul amoros, puteti sa cititi miile de declaratii de pe pereti. Lucrul asta depinde si de cate limbi straine stiti.

     Speciala de goodbye: piata de duminica

     Mult verde.

Atena: prima vizita

     Intro

     Leaganul civilizatiei? Ulei de masline si branza feta? O lectie de lene existentiala? Locul unde criza a lovit mai intai si mai strasnic in Europa? Ouzo? Dealuri si plaje la un loc? Plaka, Monastiraki? Arhitectura si muzee? Greve, taximetristi tepari? Vom vedea, urmeaza primul contact cu Atena.

     Primele impresii

     In mai putin de doua ore am trecut de la -5 la +8 in termometru. Grecia e aproape geografic, dar departe termic. La noi e inca zapada la final de februarie, la ei totul e deja pe verde. Troller ineficient: oras pe dealuri, inghesuiala mare, pavaj in paispe feluri, horror story.  Kiss FM la ei e Europa FM de la noi. In 30 de minute auzi Roxette, U2 si alte cateva piese cu sound optzecist. Caini vagabonzi: putini, dar grasi (deci foarte bine hraniti) si supercuminti. Metrou nou-nout (facut cu ocazia Olimpiadei 2004). Cersetorie: acordeonisti, femei in varsta in fata bisericilor, copilasi. Limba faina. Gesturi largi. Obsesie pentru telefonul mobil. La fiecare colt de strada cel putin o masuta la care poti sta la o cafea. Atitudine relaxata: greva e de la 11 la 16 si nu afecteaza metroul. Porumbeii mananca masline direct din copac, pisicile portocale. Mult albastru, nationalism la el acasa. Femei... am vazut mai frumoase pe alte meleaguri.

     Lectia de istorie

     La mama ei acasa, pe Acropole. 150 de metri deasupra orasului, esti cu un ochi pe inghesuiala cartierelor scurgandu-se pana-n mare, iar cu celalalt spre ramasitele unor temple ce dateaza de pe vremea lui Pericle. In ciuda operatiunilor de salvare a sitului declarat monument universal, locul e doar o umbra palida (dimensiunile impresioneaza si acum) a ce a fost odata. Au trecut peste el incendii, invazii, razboaie, a fost transformat in loc de rugaciune crestin si musulman, garnizoana si palat. E o lectie de istorie in miniatura pentru tot ce-a fost existenta umana, cu bune si multe rele. Extrabonus: muzeul nou de la poalele dealului arata cool. Spatiile largi, expunerea inteligenta, multa transparenta, multa lumina - totul favorizand experienta.

     Mikrolimano

     Un inotator solitar, un pantof cu toc abandonat si cateva masini in care cupluri de greci pareau ca se relaxeaza privind marea - cam asta am surprins intr-o dimineata racoroasa in excursia in golful fitos Mikrolimano. E unul din castigurile Atenei: daca vrei, ajungi sa vezi marea in jumatate de ora. Doar te sui intr-un tramvai pe care il iei din buricul orasului. Mergand multa vreme paralel cu plaja, calatoria asta cu tramvaiul e o placere in sine. La Mikrolimano se adauga yachturile ancorate in port, restaurantele cu mult peste si lectiile luate de copii pe tot felul de ambarcatiuni.

Muzeul Satului (in alb si negru)

     Ireal de tihnit si civilizat.
     Ideal pentru cateva ore de plimbare.

   

Primer

 

     A trecut doar o saptamana din noul an si deja am un candidat sigur la titlul de cel mai altfel film vazut in 2011. Primer, dublu premiat la Sundance, e un one man film. 

     Shane Carruth, tipul care a scris scenariul, semneaza si regia, ok, am mai vazut deseori, dar este si producatorul filmului, unul din actorii principali, directorul de casting, cel care a creat coloana sonora folosind niste softuri pe calculatorul personal, cel care a montat filmul, s-a ocupat de locatii si de costume samd. Ati prins ideea. A bagat sapte mii de dolari din buzunarul lui fiindca a vrut sa faca un film si i-a luat trei ani sa-l termine. A trebuit inclusiv sa dubleze sunetul fiindca n-a stiut cat de important e sa-l traga bine. S-a ales cu venituri de aproape jumatate de milion doar din distributia filmului in cinematografe si cu reviewuri pe alocuri glorioase. 

       

     Cum e filmul? Aparenta de mambo-jambo tehnologic pe care Carruth e obsedat sa-l prezinte cat mai veridic risca sa te fure de la adevaratele incurcaturi ale unui unui plot multi timeline care nici la a doua vizionare nu se lamureste usor. S-a inteles ceva? Nici nu stiu cat as putea pentru ca inca ma chinui sa-l inteleg. Carruth se inchide aproape ermetic si lasa intelegerii privitorului sanse minime de supravietuire. Dupa ce v-ati saturat sa incercati singuri explicatii pentru ce ati (re)vazut, gasiti pe net, in nenumarate locuri, materiale care spun ce si cum.

Budapesta, prima vizita pe bune

     Intro

     Am trecut prin Budapesta mai des decat prin Giurgiu pana acum, dar de cele mai multe ori era doar un punct de legatura. Ma dadeam jos in Keleti cu rucsacul in spate, traversam cateva bulevarde si ajungeam in gara care face conexiunile cu vestul - Nyugati. Si imi vedeam de drum. Go West! Acum vreo 5 ani am ales sa merg la Budapesta cateva zile, dar comis-o grav plecand cu un grup. Din ala mare, 40 de romani intr-un autocar, imagine that! A iesit un haos total: unii voiau numai in mall, altii doar la muzeu, iar ghida ne ameninta ca ne confisca pasapoartele din cauza ca nimeni nu voia sa se conformeze unui program strict pus la cale de ea... Din vacanta aia semiratata am invatat sa fac lucrurile my way si singurele amintiri pe care le-am pastrat sunt frigul patrunzator in miezul iernii din pusta maghiara, cuvantul botel, nu locuisem pana atunci pe unul, si aceasta fotografie cu Podul Lanturilor...

     Doua motive sa iubesti Ungaria

     Relatiile romano-maghiare se pot relaxa. La propriu. Mai intai la bai deoarece capitala ungara e o statiune in toata regula, cu izvoare termale care explodeaza in decorul bailor turcesti, hotelurilor art nouveau sau parcurilor acvatice. Bazine fierbinti, terapii, masaje, piscine... Cum sa nu iubesti un oras care face din inot arta? Intre fitele de la Gellert si popularele bai Szechenyi, am ales a doua varianta. Afara sunt cateva grade sub 0, dar o mare de oameni, localnici si turisti deopotriva, se distreaza in apa la temperaturi cool - 35-40 Celsius. Si a doua oara la masa. Dincolo de clasicele pate de gasca, supa gulas, rata pe varza sau pui paprika... atentie ca unguroaicele sunt cam dolofane semn ca mancarea lor ingrasa!, vedeta incontestabila a meniului isi face aparitia fix la desert. Stafide, rom, nuci, cacao, vanilie, frisca... intr-un cuvant: somloi. Nu detin poze pentru ca atunci cand dai peste un somloi primul, ultimul si unicul gand pe care il ai in cap e sa-l dai gata cat mai repede.

     Piata de Craciun din Vorosmarty 

     Chiar daca nu sunt la fel de cunoscute ca surorile lor vieneze sau la fel de zgomotoase ca cele nemtesti, pietele de Craciun din Budapesta au farmec. Cea mai mare - undeva la 100 de casute din lemn - si cea mai vizitata - peste 600.000 de vizitatori pe sezon - se desfasoara in buricul orasului, in Vorosmarty Ter. Calendar de advent ii aduna pe copii la ore dinaninte anuntate zi de zi. Turistii misuna dupa obiecte hand made de la jucarii la bijuterii din sticla, piele sau lemn... si isi potolesc poftele cu vin fiert, afumaturi, sarmale, langosi (arata ca pizza, n-am gustat ca era plina de ceapa!) si kurtos kalacs. Bine de stiut: piata se inchide pe 24 dupa-amiaza si se redeschide pe 26 decembrie.

     Kilometrul 0

     Traversand cel mai vehi, fain si bine luminat pod ce leaga Pesta de Buda - Podul cu Lanturi - nimeresti intr-o intersectie aglomerata denumita pompos Piata Clark Adam. E kilometrul 0 al orasului, iar numele i se trage de la inginerul scotian care a supervizat construirea podului si a tunelului invecinat. Fix din intersectie un funicular cochet te ridica direct in zona castelului, la o aruncatura de bat de Bastionul Pescarilor si de Biserica Matyas. Daca bastionul vi se pare cam nou e din cauza ca... a fost construit abia la 1905. Biserica pe de alta parte, desi pare la fel de noua, are de fapt o istorie indelungata, doar ca ungurii au bagat 20 de milioane de dolari sa o renoveze.

     Budapesta: Zoo 

     Pentru ca a fost inaugurata tocmai la 1866, Gradina Zoologica din Budapesta e greu de digerat ca vizitator astazi. Iti cam vine sa deschizi toate custile si usile si sa eliberezi toate animalele. Nu stiu cum e vara cand animalele sunt lasate si in aer liber si capata mai mult spatiu, dar iarna, cand sunt inchise in niste suprafete meschine, maimutele se plictisesc groaznic, iar elefantii fac 13-14 la propriu. Singurele care nu se streseaza sunt reptilele si pestii - iguanele chiar pozeaza incantate.

All stripes long

Cold blooded

Couchsurfing

     Povestea Couchsurfing a inceput in 1999 cand Casey Fenton a facut rost de un bilet ieftin de avion de la Boston catre Islanda. Ca sa rezolve problema cazarii fara sa scoata un ban din buzunar, Fenton a dat 1500 de mailuri catre studenti islandezi cautand gazduire. A primit 50 de oferte, iar la intoarcere deja se gandea sa infiinteze Couchsurfingul, proiect ce avea sa vada lumina www-ului abia in ianuarie 2004.

     Lucrurile n-au mers intotdeauna grozav - in 2004 nu se strangeau mai mult de 6000 de membri, in 2006 mare parte din baza de date se pierdea si fondatorii se gandeau sa renunte cu totul la site, iar in 2009 se inregistra primul caz grav in care o tipa din Hong Kong gazduita in Leeds depunea plangere la politie acuzand un viol. Cu toate astea reteaua de gazduire a ajuns astazi la peste 2 milioane de utilizatori imprastiati in toate colturile lumii care-si ofera spatiul pentru musafiri, iar numarul de interactiuni pozitive e atat de mare si filtrele atat de numeroase (pentru a evita situatiile neplacute) incat nu poti sa-l consideri decat o "inventie" geniala.

     In jumatate de an eu am gazduit in doua randuri si am vizitat o data. Toate trei experientele au fost ok. Sigur ca un apartament de bloc devine prea stramt atunci cand ai 2 musafiri si o grija in plus pe cap, dar chiar si cand esti gazda, afli si inveti chestii. De la ce stiu "ei" despre noi - aici poti sa ai o influenta directa - la cum sa-ti lasi musafirii in pace - cred ca romanii au tendinta cam stupida de a-si face prea multe griji pentru cei care le trec pragul. Sa va dau un exemplu: o belgianca isi cara ditamai rucsacul pe o caldura de 40 de grade vara trecuta, ba chiar dadea si o roata Casei Poporului. Noi, ingrijorati de starea ei, ne-am dus sa o luam cu masina. Si ea... facea linistita conversatie cu un biciclist.

Reflexii centrale

 Banca Nationala a Romaniei, Bucuresti, 2007