TIFF - selectia de la distanta pentru editia din 2020

     E primul an dupa multi, multi cand nu merg la TIFF. Se tine intr-o forma prescurtata si m-am gandit ca putinele locuri disponibile trebuie sa fie in primul rand ale clujenilor. Imi pusesem de tot pofta in cui, cand mi-a intrat in inbox un mail din care am aflat ca un numar limitat de titluri de anul acesta se vor vedea pe platforma TIFF unlimited. Pay per view (undeva la 40ron/48 de ore) in interiorul perioadei festivalului si un pic dupa. Asa ca am aruncat un ochi sa vad daca m-ar interesa ceva. Si am gasit patru titluri pe care vreau sa le vad: Just 6.5, un iranian care promite sa se duca in action, Echo, un islandez format din 56 de viniete care compun un portret al insulei, El Robo del siglo, un argentinian despre un jaf de zile mari si Quick, un nordic dupa un caz real cu justitie, adevar si mers pana la capat.

     Nu e mult, dar e ceva. Si spotul de anul asta - Fellini style cu o doza de umor ardelenesc din vremuri pandemice :

    

NBA: restart de sezon in bula

     Atipice vremuri. Pandemia atenteaza grav la vietile americanilor, din pacate la propriu, nu doar la figurat. Au trecut de 150k de decese. Miscarea sociala BLM e si ea in plin avant, iar efectele sunt diverse si viu disputate chiar si pe la noi. Alegerile prezidentiale bat la usa, mai putin de o suta de zile pana acolo, si totul pare impartit intre Trump si antiTrump intr-o inclestare furibunda care da senzatia ruperii Americii in doua. Iar bursele... merg in sus.

     In NBA majoritatea jucatorilor a fost de acord sa intre in bula din Florida. Ca locatia exacta e Disney World mi se pare de-a dreptul kafkian. Au fost de acord si sa joace fara spectatori, dar cu un trofeu Larry O’Brien pe masa. Treaba pusa la cale de Adam Silver are o motivatie financiara esentiala - fara final de sezon circuitul banilor intre televiziuni, sponsori, patronate, jucatori si stuff-uri ar fi suferit grav. Revenirea va insemna cate 8 meciuri de sezon regulat pentru fiecare echipa participanta si un tablou de playoff in care pentru a 8-a pozitie s-ar putea, in anumite conditii, sa existe un baraj. 

     Ce stim? Fara spectatori, fara home court de-adevaratelea, fara spectacol, fara familii, fara petreceri, fara avioane, fara atata presiune mediatica, cu ceilalti jucatori (ai tuturor echipelor) mereu in preajma, fara sa pleci din bula 1-2-3 luni daca ajungi in finala. Daca un sezon obisnuit e ca un maraton prin toata America, acum suntem in fata unui sprint in punct fix. Ce mai stim? In Vest: no Avery Bradley, LeBron focusat, Kawhi subturat, Lou Williams iesit deja in decor, Harden deja in forma de MVP. In Est: Simmons va juca PF si cam atat.

 

      Cine e rezistent la genul asta de conditii si presiune? Pare ca Lakers. Cine va veni repede la forma de joc maxima? Pare ca Houston. Vom avea o campioana surpriza - ultima oara cand un seed mai jos de 4 a luat titlul era in ‘94-‘95... Vom avea o campioana submeritorie, meritorie sau suprameritorie? All bets are off pentru ca... suntem in a whole new game. 

     Sezonul se reia la noapte cu Jazz v Pelicans si Lakers v Clippers.

Ce dor imi e sa sparg un geam*

     Pe cand eram copil calculatorul se numea HC. Destul de tarziu au venit in viata mea "minunile" numite 286. Dar o minge adevarata batea la orice ora tehnologia. Din cand in cand mai spargeam cate un geam si mergeam la doua strazi distanta de casa sa-l inlocuim. Poti sa spargi geamuri cu PSP-ul? Da, daca te enerveaza asa tare ca nu-ti iese bicicleta lui CR7 ca arunci cu telecomanda prin casa... 

     Au trecut ani. Poate ca multi, oricum destui. Nu mai locuiesc in acelasi cartier, dar cand si cand mai am ocazia sa trec pe acolo. E ca si cum ai deschide o cutiuta care-ti napadeste toate simturile cu nostalgie pura. Azi am ajuns in fata locului unde schimbam geamuri atunci... Atelierul parca a mai intrat la apa, e decrepit si sters, dar e tot acolo. 

*Text scris in martie 2013

Ford v Ferrari: battle setup & round 1

The Walking Fish

     L-am vazut in cadrul ShortsUP 7 zilele trecute. Scurtele sunt greu de gasit, dar cu olandezo-japonezul asta am avut o surpriza placuta. L-am gasit la liber pe vimeo. E fantastic, un pic dement chiar, interpretabil in multe directii. 

EPL@capatul celui mai lung sezon

     La ora la care scriu aceasta postare in Anglia se joaca ultima etapa din sezonul 2019/2020. Sezonul in care fotbalul, sportul in general si viata cu totul si-au luat o pauza fortata de vreo 2 luni. Si, uite asa, el va ramane in istorie. Dincolo de faptul ca Liverpool a luat titlul dupa o pauza uriasa si rotunda de 30 de ani, el va ramane in istorie si drept cel mai lung sezon. Atat de lung incat pana la primul fluier din urmatorul mai sunt doar 49 de zile. Iar pentru echipele care vor juca in august fazele finale din UCL si Europa League, pauza va fi practic inexistenta. Dar sa ajungem noi pana acolo…

     Noua normalitate, de dupa lockdown, a fost cam trista. Spectatorii din tribune nu pot fi inlocuiti cu sunet si imagine adaugate via ecrane uriase. In teren s-a jucat pe fast forward si cu miza mai degraba pentru ultimul loc de Champions League si evitarea retrogradarii.

     Liverpool si-a vazut visul implinit. Si inca la o distanta uriasa fata de urmaritoare. Se dusese in castigatoare dinainte de intrerupere. Daca castiga azi in ultima etapa va termina cu 99 de puncte. Adica sub cele 100 istorice ale lui City din 2018, dar peste cele 98 ale lui City din 2019. Si cam asta pare ideea. Dupa cativa ani de domnie ai lui City, suntem intr-o perioada de varf pentru Liverpool. Klopp a zis ca mai vrea 4 ani pe Anfield si apoi 1 an de vacanta. Succesul aduce liniste.

     La City lucrurile sunt evident incordate. Au fost alergatorul solitar de locul 2, dar Pep e un catalan care suporta greu sa piarda. Daramite sa fie batut la fundul gol. Sunt destui care zic ca la ce bani baga seicii, recolta a fost chiar saraca. Plus ca in Europa, acolo unde Pep isi dorea mai tare, City n-a miscat. Iar Liverpool, da. City a fost aproape si de o excludere din Europa (pe motive de suprafinantare), intre timp decizia a fost intoarsa. Pep trebuie sa poata sa-si da un reset. Altfel City va trebui sa faca unul.  

     Una din echipele care au arata bine post lockdown a fost United. Chiar si cu neatentiile lui Pogba si alte scapari in defensiva, trupa lui Solskjaer a proiectat o imagine si forta deosebite. In fata mai ales – United arata young & fierce. Martial are 24, Rashford are 22, Greenwood 18! Si azi, acum, in ultima etapa, United poate castiga in meci direct cu Leicester. Daca termina pe 3, foarte probabil, dar nesperat mult timp, United da senzatia ca poate sa se bata pentru titlu la anul.  

     Chelsea sub Lampard pare un work in progress. Albastrii au avut ups and downs, dar situatia arata mai bine, cu potential fata de alti londonezi, din nord. Arsenal are nevoie disperata de o reconstructie. Nu-mi e clar daca Arteta va avea mana libera si nici cam ce buget i s-ar da. In plus, Auba zice-se ca e pe picior de plecare. Si lasand momentele lui de delasare, el chiar e un varf adevarat, unul dovedit si in Premier League. 

     Pe Spurs nici nu-mi vine sa-i bag in seama. Venirea lui Mou n-a produs niciun mare efect. Cu exceptia eternului Harry Kane – care-mi imaginez ca isi va gasi o casa noua, unde spera sa castige trofee, cat de curand – lotul nu e cine stie ce. Si se zvonesc niste transferuri second hand. Mai degraba a fost sezonul in care s-au remarcat (iarasi) Leicester si Wolverhampton. Amandoua graviteaza in jurul aspirationalului top 6. Si mi se pare ca au o viziune mai coerenta despre ce si cum fac decat alde Arsenal sau Spurs.

Tuzla, vara, 2020

     

     Ne-am intors de la Tuzla de o saptamana si tot nu mi se leaga neuronii sa incropesc un text despre cum a fost. Asa ca las o fotografie in culorile corecte si cateva constatari alandala.

      Nu exista plaja salbatica la Tuzla. 80% e amenajata, cu umbrelute si cu salvamar. Aici o ard hipsterii. Restul de 20% e la fel de populat, deci scoateti-va din cap ideea de salbaticie. O fi fost acum x ani, nu zic nu, dar acum nu mai e. Si inca ceva: pe o mare parte din ea, plaja de la Tuzla e foarte putin lata, cat doua-trei, hai patru, randuri de scaune dintr-un cinematograf. La plaja se ajunge cu masina. Fara ea, dureaza minim 45 de minute si te umpli de praf de la masinile celorlalti. Tot felul de cosmelii, boeme la limita mizeriei, tocmai ce fusesera amendate si inchise cand am aterizat noi. E an cu alegeri si nu pot sa nu gandesc la tot felul de combinatii. Nu de alta, dar nu e Tuzla asa mare sa nu stie autoritatile ce a rasarit sub nasul lor. 

     Noi am ajuns la plaja si printre Eforii, si la Corbu, si in 2 Mai. Intre Eforii si la Corbu se poate practica distantarea sociala, la 2 Mai nu prea. Ironic, dar satul acela pescaresc de alta data - cel putin asa suna aminitirile lui Mishu, e azi un furnicar cat se poate de comercial.

      P.S Cazarea am nimerit-o bine de tot. O casa racoroasa si cu personalitate + cu o gradina pe cinste.

 

ShortsUP in 2020

 

       Se intampla doar online anul acesta, motiv pentru care a fost botezat micul picnic.

     Mai exact pe 25 iulie, de la 21:30. Avantajul e ca puteti vedea marfa, o singura data, oricand in seara respectiva pana la ora 24:00.  

     Biletele se pot cumpara de aici, iar din cate am citit in diagonala accesul se va face via tiff unlimited ceea ce va presupune setarea unui cont.

     Despre scurtele din selectie puteti citi doua vorbe aici.  

Asymmetry de Lisa Halliday

     Pe masura ce citeam Folly, prima parte din Asymmetry, mintea mea se tot foia in jurul intrebarii - oare ce vrea sa spuna mai mult decat spune direct Lisa Halliday aici? Sigur ca romance-ul dintre o pustoaica de douazeci si ceva de ani, care-si plateste inca datoriile din perioada facultatii si nu stie sa pronunte corect numele lui Camus, si un scriitor binecunoscut, multipremiat si potent financiar, trecut de 70 e asimteric din start. Si partea asta e foarte, foarte bine scrisa, dar tot n-ar fi justificat ditamai hype-ul creat in jurul cartii, ce-i drept un hype vechi deja de cativa ani, timp in care am aflat absolut intamplator ca in viata reala Halliday a trait o poveste (cat de?) asemanatoare cu Phillip Roth...

     O parte din raspunsuri au venit pentru mine in partile urmatoare ale lui Asymmetry - Madness si Ezra Blazer’s Desert Island Discs. Partea politica, cea cu Vestul si Estul a venit usor, ba chiar in vremurile astea pandemice a capatat rezonante neasteptate pentru ca Madness e scrisa din perspectiva unui dublu cetatean - american si irakian - prins intr-o situatie cu iz kafkian pe aeroportul Heathrow. Si asimetria stilistica a devenit evidenta din diferentele intre primele doua parti. Ce n-a ajuns la mine e toata discutia despre fictiune v. autobiografie, Alice in Wonderland, cultural appropriation... 

     Asymmetry, Lisa Halliday, Granta

Paris: o intamplare de demult

   
     Acum multi, multi ani am ajuns prima oara la Paris. Orasul acela atat de fotografiat, filmat si laudat incat japonezii intra in depresie cand il vad si-si dau seama ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor create. Chestie serioasa, cautati cu sindromul Paris. Ca varsta biologica sa fi avut, poate, 16 ani, ca varsta scolara eram sigur in liceu, iar ca varsta a calatorului eram novice. Acea prima treapta pe scara evolutiva cand traiesti o permanenta mirare si o dai in bara in tot felul de feluri care peste ani ti se par amuzante.

     De la Paris, de exemplu, mi-aduc aminte o intamplare de felul asta. La Centrul Pompidou, intr-un magazin cu obiecte decorative, am pus ochii pe o pereche de ursi din piele neagra, imbratisati, de dimensiunea unui pumn. Erau speciali, erau deosebiti, iar acasa aveam o prietena pe care o iubeam cu inflacarare adolescentina. M-am uitat la pret: 70 de franci. Piperat pentru buzunarul meu, dar ursii... frumosi ai naibii. I-am luat si am facut coada la casa. Am scos portofelul si am auzit: Tous les deux? Cu franceza mea de balta, dar dornic sa fiu pozitiv am incropit un oui neintelegand de fapt intrebarea. Au urmat, intr-un interval minuscul de timp, o bataie de tastatura, un zgomot specific caselor de marcat care se deschid si un verdict ca o ghilotina pentru mine: Cent-quarante, s'il vous plait. Casa de marcat confirma neindoielnic ceea ce creierul nu voia sa accepte: 140,00!!! Va sa zica un urs era 70, amandoi, implacabil matematic, 140. Am platit si mi-am pus multe pofte in cui in zilele urmatoare.

And all of it it's yours and mine

   

Doc Martin, sezoanele 4-6

      Si inca doua episoade din sezonul 7 dupa care m-am lasat definitiv de Doc Martin.

     Poate e din cauza ca s-a schimbat mood-ul meu si al celorlalti. Lumea se relaxeaza si poate nu mai e vremea lui Doc Martin.  Poate si niste bubite pe scenariu au contat. Scriitorii au cam abuzat de de giumbuslucurile facute de PC Penhale, au facut un hocus pocus aiurea cu viata romantica a Morwennei si mi-au cerut sa fiu amnezic in ceea ce o priveste pe matusa Ruth - de la distanta si neprietenoasa, personajul ei a sarit direct la painea lui Dumnezeu si mama adoptiva a lui Al.

     Cel mai tare insa m-a scos din serial momentul cand Doc a mers in terapie si a zis ca obiectivul sau este sa o faca fericita pe Louisa, iar terapeuta l-a intrebat: cum ramane cu fericirea ta? si el a raspuns: fericirea este over rated. Pentru mine a fost stop joc. Pentru ca personajul principal tocmai s-a autoanulat in ochii mei. Tot serialul era construit pe aceasta baza: lui Doc ii e aproape imposibil sa fie intr-o relatie obisnuita, desi isi doreste o relatie. Incerca sa impace si capra - relatia, si varza - pe sine. Si aceasta aproape imposibilitate facea sa merite vizionarea. Obstacolul parea insurmontabil, eroul merita sustinut. Dar daca el renunta de buna voie la ce este, daca nu mai are o varza a lui, atunci care mai e rostul? Eu nu mai simt nicio tensiune, imi pare trist cu risc de a deveni tragic.

     Asa ca pentru mine Doc Martin paraseste scena pe o muzica vesela si versurile amuzante: Nobody likes me, everybody hates me, i think i'll go and eat worms...

Annecy Festival 2020

     Pandemia a stricat toate socotelile pe zona de film. Salile au pus lacat, productia s-a oprit. Intre cele doua capete ale lantului de consum, fiecare s-a descurcat cum a stiut si cum a putut mai bine. Revenirea are multe obstacole - consumatorii au nevoie sa se simta in siguranta, productia trebuie sa respecte pagini intregi de norme. Totusi eu am gasit un silver lining in toata aceasta mare de negru: cu 15 euro mi-am cumparat un festival pass pentru editia 2020 a Annecy-ului.

     N-as fi ajuns niciodata acolo pentru festival. Nici festivalul nu ar fi optat pentru online daca situatia n-ar fi cum e. Dar uite asa, intre 15 si 30 iunie 2020, voi putea vedea (inca nu e clar daca toate sau cat de multe) din filmele de lung si scurtmetraj din line up-ul de anul acesta. In total, pe un abonament pot fi urmarite pana la 60 de ore de continut. Me happy, happy!  

Esti magica!

     Povestea asta poate fi spusa in multe feluri. Atatea incat nici nu prea stiu de unde s-o apuc...

     De cand a inceput scoala, din septembrie, si pana-n pandemie, jumatatea lui martie, eu si cu Mara am trecut in fiecare dimineata de luni pana vineri (fara sa ratam vreo zi, chestie care arata ca ii place scoala) pe langa panoul asta mare. Fiind fix in dreptul trecerii noastre de pietoni, ne-am obisnuit sa ne uitam la el si sa vedem ce si despre ce zice. Au fost de la seriale AXN - il tin minte pe Good Doctor - si pana la mesaje cu iz religios. Si mi-a incoltit in cap ideea asta - cum ar fi sa trecem pe acolo si Mara sa citeasca un mesaj dedicat ei. Fara sa-i apara numele, pur si simplu sa se prinda ca e pentru si despre ea. Sa fie universul ei si sa contina ceva ce ii spunem, si eu, si Mishu, mereu. Am intrebat un pic in stanga si-n dreapta si ideea nu parea imposibila. Eu habar n-am sa desenez, asa ca cineva talentat - multumesc, Andreea - s-a indurat sa-mi transpuna ideile - d-astea am suficiente!  - in ceva foarte fain. N-a fost sa fie in primavara, nu l-am vazut asa cum imi imaginasem eu in drumurile catre si dinspre scoala, dar m-am ambitionat sa nu renunt. Asa ca de Ziua Copilului si de ziua ei, Mara a putut vedea bufnita cu gatul flexibil, pisica neagra, podurile caselor din Sibiu, zanele, oitele din vis, balonul rosu, fluturii, trotineta, fantana arteziana, soarele si luna, fulgii, buburuza, pasarea, balerina, curcubeul si, desigur, acele doua cuvinte: esti magica!

Serotonina de Michel Houellebecq

     Sunt putini autori pe care i-am citit ca pe Houellebecq. Nu am ratat nici unul din romanele lui. Acum destui ani era suficient ca era socant. In tinerete il citeam cu placere si pe Beigbeder. Recitit astazi, acesta din urma, mi se pare gol. Spumos, da, desigur, dar lipsit de orice profunzime. Forma si doar forma. In schimb relatia mea cu opera lui H. a evoluat peste ani. Observatiile lui sociale si culturale faceau sens si nu se gaseau la indemana pentru mine in alta parte. Stiu ca toata lumea pune pe primul loc Particulele elementare, dar pentru mine Iluzia unei insule a fost apogeul. Proiectia personajului sau tipic intr-un viitor indepartat, imbinarea de observatie actuala cu speculatia pe ceva alternativ – m-au uns la suflet.  

     Cumva de la Iluzia... incoace a urmat un declin in relatia noastra. Nicidecum abrupt, dar evident. O rutina deja invatata a personajului sau central depresiv si din ce in ce mai putina surpriza narativa – cam astea ar fi acuzele mele. Cu Serotonina m-am luptat in trei reprize, vreme fix de un an.  Am citit la cald, cu vana, primele 40 de pagini sa zic, sperand in acel Houellebecq de alta data. N-a fost si l-am lasat la o parte. Apoi in iarna, consumul de carte la mine creste in sezonul rece, m-am reapucat si am ajuns sa citesc o pagina la care aproape mi-au dat lacrimile. E un moment pe peronul unei gari, cand alter ego-ul autorului nu face nimic sa nu lase despartirea sa se intample. Acea singura pagina mi-a injecta personajul cu atata viata cat sa nu renunt la el. Chit ca a mai durat o primavara pana sa-mi confirm deznodamantul asteptat. 

     PS. N-o fi Serotonina vreun varf al lui H. pentru mine, dar insemnarea lui Mara de pe prima pagina ma face sa o pastrez cu sfintenie.

Time is nothing

Un avion catre Budapsta

     Am dat peste fotografia asta de pe la finalul lui 2011 (cred). Asa aratau pista, personalul si ATR-ul de pe Otopeni cu care am zburat in iarna aceea la Budapesta. Mi-aduc aminte si acum de o doamna pasager care, dupa ce s-a suit in avion, a intrebat cu o seriozitate suprema personalul de bord: Cand ati facut ultima revizia la acest avion? Evident toate au fost bune si frumoase - am petrecut o ora si un pic intr-o comunitate de 50 de pasageri peste care s-a suprapus permanent zgomotul de motoare cu elice.

Paterson

     O situatie de un farmec inefabil cu acest film de un farmec inefabil semnat de Jim Jarmush. Practic Paterson nu s-a lasat de mine, desi eu m-as fi lasat de el....

    L-am pus pe lista mea de febra a Cannes-ului, dar dupa jumatate de ora de vizionare seara, cu povestea lui repetitiva (zilele se succed, dar sunt cumva la fel) si stilul bland, am adormit ca un prunc. Imi lasase un feeling fain, dar n-aveam de gand sa caut filmul in alta parte si sa-l continui. Stiti deja, sunt dependent de Doc Martin zilele astea...
   
      A doua zi pe la pranz, frunzarind link-urile din nyt, am dat peste unul care suna cam asa... For tracing done right, look at Paterson. Coincidenta asta m-a facut sa mustacesc toata dupa-amiaza si pe seara l-am cautat si terminat de vazut. O saptamana obisnuita si in acelasi timp speciala din viata unui sofer de autobuz si poet wannabe din Paterson, New Jersey, pe nume... Paterson.


     Brain wash complet, potrivit la fix zilelor pandemice. Pentru ca se uita cu lupa peste intamplarile aparent banale ale unor oameni obisnuiti. Si ce sa vezi? E un intreg univers acolo, de emotii, de revelatii, de coincidente si de umor.

Salina Turda via Cetatea Alba Iulia

     In vacanta de Paste din 2012 am ajuns la salina Turda. Putine locuri se puteau lauda pe atunci in Romania cu o cifra de vizitatori platitori asa mare - un milion. Mi-aduc aminte ca am fost impresionat de look & feel-ul locului, de cum e gandit, de cum e pusa lumina. Mi s-a parut ca puteai filma niste secvente de actiune demne de un 007.
     Iar in drum spre Turda, imi amintesc am facut o oprire la Alba Iulia unde Cetatea era in lucru, dar lucrurile aratau promitator. Si la salina, si la Cetate am avut senzatia ca pozele se fac singure.

The Last Dance

     Zece ore calitate premium de la espn, despre Michael Air Jordan si al sau quest istoric: repeat the threepeat (pentru neofiti asta inseamna a repeta performanta de a castiga trei titluri NBA consecutiv). Se gaseste pe Netflix (dar e, repet, facut de espn!).

     Multa lume spune ca e cel mai bun docu espn ever. Neindoielnic accesul pe care il ofera - in culise si cu interviurile de azi - este extraordinar. Si montajul e brici. Dar a si venit intr-un moment perfect - seceta de sport e uriasa. Si in State, si pe restul planetei. Si a venit si in timpuri potrivite. E o generatie noua care nu l-a trait pe MJ si care acum a simtit un pic, dar direct de la sursa, ce si cum a fost MJ. Unii zic ca Jordan e iritat ca pustimea pune semnul egal intre LBJ si GOAT. Tind sa cred ca asa e. Pentru ca din The Last Dance am inteles un lucru: His Airness e ultra-mega-hiper competitiv. Si nu suporta sa piarda.


    Ca fan NBA si ca fan care a trait al doilea threepeat in full, primele patru episoade mi s-au parut moi, cumva prea mult pr. Dar urmatoarele sase... m-au dat si pe mine pe spate. Nu s-au ferit de subiectele care-l pun pe MJ intr-o lumina discutabila, de la lipsa de implicare sociala si civica si pana la gambling.