Arcade, tortellini, bici

     Intro bolognez

     Europa in criza? Italia vanata de speculatori? Vremuri apocaliptice? Greu de raspuns cu si la vreuna din aceste intrebari. La Bologna la mijloc de octombrie bate un soare bland peste ferme din care nu lipseste vita de vie. Iar in piata centrala studentii isi aseaza corturile: vor educatie gratis. Un muzeu gazduieste o arhiva cu ziare de stanga, inteleg ca suntem in fieful comunistilor italieni. Pensionarii ferchezuiti ies dis-de-dimineata sa-si soarba cafeaua la terasa. Aceeasi grija pentru felul in care arata ca la Roma sau Milano. Si, sa nu uit, peste 40 de kilometri de arcade care apara turistul de soare si ploaie. Noi, vechi, circulare, frante, pictate, decazute, peste tot... arcade.

     Specialitatile casei 

     Bologna e oras universitar de traditie. Deci e plin de studenti si de... bicicletele lor. Daca in mod traditional italianul adora scuterul, o combinatie pe gustul lui, practica si eleganta, la Bologna la putere sunt bicicletele. Ma repet, suntem in miezul miscarii de stanga din peninsula si asta se vede si cand vine vorba de mijloacele de transport folosite.

     Culoarea dominanta e caramiziul. Foarte mult din centrul orasului e facut din caramida rosie, inclusiv lacasele de cult, dar abia din varful Turnului Asinelli - aproape 500 de trepte pe care le transpiri ca sa ajungi 90 de metri deasupra orasului, dovada puterii financiare a unor familii bologneze in Evul Mediu - intelegi adevarata dimensiune a culorii orasului.

     Ultima, dar nu cea urma, dintre specialitatile bologneze - arta culinara. Bologna e locul unde se gasesc multe scoli de gatit si unde, ca turist, nu ca profesionist, poti face de la o lectie de o zi cu plimbari prin imprejurimile orasului pana la cursuri de cateva saptamani in care sa afli cum de pastele servite la restaurant (orice restaurant din oras) sunt asa delicioase. Unul dn secrete se vede si in imaginea de mai jos - fatti a mano.

     Speciala de goodbye 

     An antique door knob

La piel que habito: Frankenstein in melodrama lui Almodovar

 

     Si-a luat sau nu Pedro Almodovar o pauza de la Penelope Cruz? Aparent da, pentru ca in La piel que habito personajul principal feminin ii apartine actritei Elena Anaya. Totusi cateva lucruri te pot face sa crezi ca fantoma lui Penelope nu-i da pace. 

     E ciudat sa incepi sa scrii despre ultima creatie cinematografica a lui Almodovar folosind acelasi nume cu care el a fost asociat intens in ultimii ani, desi acesta nu apare pe afisul filmului. Asa ca o sa incerc sa fiu succint pe aceasta tema. Sunt cateva informatii certe: Penelope Cruz n-a fost doar actrita principala din Abrazos Rotos (2009) si Volver (2006), a fost muza si elementul fundamental care a propulsat peliculele lui Almodovar intr-o zona a succesului comercial pe care nu o avusese nicicand. In plus avem spusele lui Almodovar: “All my movies have an autobiographical dimension, but that is indirectly, through the personages. In fact, I am behind everything that happens and that is said.” Adaugam la toate acestea faptul ca personajul masculin principal din La piel que habito, un doctor genial, dar tulburat (arhetipul creatorului), realizeaza o opera perfecta modeland chipul si astfel identitatea… unui personaj denumit Vera CRUZ. O aparitie fizica desavarsita si o asemanare consternanta cu Penelope insasi. Creatia suprema care – in buna traditie a lui Almodovar – fuge intr-o explozie girl power de demiurgul ei. A vrut creatorul Almodovar sa spuna ceva despre relatia lui cu Penelope? Probabil ca nu, mintea mea doar face asociatii strambe… 

     Revenind la pelicula, va asteapta o poveste imbarligata si surprinzatoare la granita dintre thriller-ul medical intunecat, n-as zice horror, cu melodrama tipica pe care Almodovar stie sa o construiasca inteligent. Nu vorbesc doar de structura nonliniara a filmului, ci de abilitatea regizorului de a altera perceptiile initiale ale spectatorului aducand noi informatii printr-o bucla a trecutului. Ca in mai toata cinematografia lui Almodovar, si aici viata e plina de coincidente stupide care marcheaza destine tragice, iar pentru fanii cinematografiei sale se intrunesc conditiile unui adevarat festin de rasturnari, surprize si ironii. Traumele repetate aduc cu sine obsesia razbunarii si... mai specific de atat nu vreau sa fiu pentru a nu va strica placerea vizionarii filmului. 

     Atmosfera e completata excelent de coloana sonora semnata de Alberto Iglesias, iar cateva cadre semnate de colaboratorul de cursa lunga al lui Almodovar, José Luis Alcaine, sunt asemenea unor tablouri sublime ale unei istorii de viata care va va da de la fiori pe sirea spinarii la un zambet in coltul gurii. Actorii principali sunt si ei acolo unde trebuie. Antonio Banderas, la mai mult de 20 de ani de la Átame! (ultima colaborare cu Almodovar), e in plina forma cu o interpretare usor detasata, din care emana totusi instincte si carisma. O combinatie pe care Hollywood-ul n-a mai reusit sa i-o ofere demult. Iar Elena Anaya... in cazul ei nu pot spune decat ca va starni dorinta de a (re)vedea Lucia y el sexo, un alt film in care a lasat lumea cu gura cascata. 

       

     Intr-o ordine personala a filmelor lui Almodovar, La piel nu vine in primele trei filme. Pentru mine acestea sunt: Hable con ella, La mala education si Carne tremula, dar reuseste cu siguranta sa ofere o experienta cinematografica intensa.

A doua sosire la Constantinopol

      …cu un aparat foto nou 

      Dupa excursia americana am ramas fara aparat foto. A luat nisip la bord si a capotat. Nasol moment, eu cu aparatul foto aveam o relatie. Mi-a fost greu sa trec la alt model, chit ca am facut un mic upgrade. De la 12mp si 12x zoom la 14 cu 14. Am pierdut insa un night mode pe care il iubeam. Am castigat un soi de alb-negru care intareste verdele. Cam asa:

Furnicar naval in Cornul de Aur 

Moscheea Albastra 

Moscheea Yeni Valide 

Balik pazari - piata de peste 

     Istanbul ferry 

     Ce n-am facut in prima vizita la Istanbul, dar am recuperat din plin la a doua, a fost sa ma plimb cu feribotul. Vineri seara, dupa o midie gigant umpluta cu orez, piper si zeama de lamaie (cost: 1 lira turceasca), ne-a agatat un nene in Eminonu cu un tur pe Bosfor. Cum omul avea scoruri sensibil mai mici fata de ce auzisem prin Sultanahmet, ne-am suit la bord si am asteptat vreo jumatate de ora pana sa pornim. Dusul pe langa malul european, pe dedesubtul podului Bogazici, iar la retur pe langa malul asiatic, in total 1 ora si jumatate. Vile luxoase cum vezi in telenovelele turcesti, palatul Dolombache, moschei, the whole nine yards. Iar la retur podul Galata luminat colorat de restaurantele care vand mult peste.

     Sambata dimineata am mers la Karakoy unde ne-am imbarcat pentru niste insule din Marea Marmara (vreo 20km distanta de oras), recunoscute ca loc de promenada si vacanta pentru turisti si localnici deopotriva. Contra unei sume ridicol de mici - 5 lire turcesti sau 2 euro, am ajuns pe Heybeliada. N-am reusit sa ne dam si jos pentru ca feribotul a si plecat mai departe spre Buyukada. Pe unde am luat-o la pas intr-o mare de oameni. Atmosfera de vacanta, restaurante, magazine mici, coronite cu flori, trasuri cu cai si un chelner care a vrut sa ne traga in piept cu vreo 10 lire turcesti.

     Moschei 

     Unul din magnetii Istanbulului sunt moscheile care iti apar in fata la fiecare pas. Pentru un european sadea ele sunt precum niste nave extraterestre care au aterizat pe pamant cu ajutorul rachetelor-minarete. Tot ele refuza cu indolenta gravitatia terestra printr-un joc perfid al semicupolelor care sprijina cupole care sprijina cupole imense. Dimensiunile enorme combinate cu o lucratura de decoratiuni migaloase te fac sa oftezi prelung si sa nu te poti opri din fotografiat. Am mers iarasi la Hagia Sofia, e probabil unul din locurile in care trebuie sa ajungi intr-o viata de om, si pentru prima oara in interiorul celei a lui Suleiman.

     Oameni si pisici 

     Sunt doua lucruri care iti sar in ochi la Istanbul cand vine vorba de oameni: sunt foarte multi si sunt foarte tineri. Si cand te gandesti cate milioane mai sunt in vestul Europei... Pe Istiklal seara vezi o mare agitata care se invarte intre cumparaturi, baruri si cinematografe, iar din avion Istanbulul arata pur si simplu nesfarsit. Peste 18 milioane de oameni in zona metropolitana, cat o intreaga Romanie!, intr-un oras aruncat pe malurile a doua continente.

     Singura concurenta pentru oameni sunt pisicile. Sforaie lenese printre covoare, apar pentru cate un rasfat in mijlocul moscheilor si sunt oricand puse sa agate turistul pentru niste mancare. Turcii le respecta, dar se pare ca nu se omoara cu hranitul lor.

     ... si speciala de goodbye

Jurnalul unei (alte) saptamani pe Coasta de Est

     Day 1 – Welcomin'...

     Comitetul de primire e lung tare. Doua formulare completate deja din avion, un domn la controlul pasaportului care ma directioneaza ferm - dreapta 4 degete, dreapta degetul mare, stanga 4 degete, stanga degetul mare. Amprentare gata! Jos ochelarii, uite-te in camera, nu zambi, click! Buun, m-a si pozat. Imi capseaza un formular pe care mi l-a stampilat de pasaport si ma trimite mai departe. Un beagle snifaie de zor bagajele in cautare de produse interzise. Gaseste o portocala! Da, e interzisa. Mai departe vine controlul bagajului. Avem genti mari, step over there, please. Ma gandesc la ce zicea Spike Lee in Inside Man: random selection my ass! Scanare completa. Ne deschide bagajul cu Eugenii. Le studiaza. Le pune la loc.
     Welcome to America (finally).

     Day 1 – Primele senzatii 

     In parcare sunt masini mari, foarte mari si foarte foarte mari. Gusturile se schimba greu. Numar cate un steag national la fiecare kilometru. Expunerea patriotismului e la locul lui. Trafic aglomerat, trei dolari jumate taxa pentru un pod. In cateva mile, dreapta spre North Andover. Case (pe unele mi se pare ca le-ar putea sufla vantul) cu veranda, backyard generos si gazon tuns scurt. Visul american se conserva. Doar ca pe credit si cu multe alte lichidari pe fundal.

     Desi am zburat unsprezece ore cu o escala de cinci ore pe Fiumicino, iar daca adaug orele de pana la Otopeni si pe cele pana in North Andover ies fix 24 de ore din care am dormit cel mult trei, tot ce vreau e sa mergem sa play sports. La 5 minute de mers pe jos ne asteapta porti de fotbal si terenuri de tenis. Moca. Alerg pana se intuneca si nu mai vad mingea. Nu-mi explic cum si de ce, dar America are un efect de energizare negasit in alta parte a lumii.

     Day 2 – Downtown Boston: skyline si USS-uri 

     Tur de oras cu vaporul, click-uri multiple pentru skyline, continuat cu troley-ul. Fata de alte locuri din America, Boston are istorie. De la Boston Tea Party la Celtics si Bruins gazduiti la TD Garden. Insa orasul vine mereu pe locul 2 in cartea recordurilor dupa New York. Ghidul ambaleaza totul in glumite si istorii intepatoare. Marketingul s-a nascut in America.

    Punem piciorul pe 2 vase: USS Constitution care s-a luptat pentru independenta (fiind landmark, evident ca trecem printr-o scanare mica) si USS Cassin Young cu care si-au facut treaba in WW2 si despre care se lauda ca n-a fost calcat de vreo molecula de inamic. Mitul superioritatii e hranit continuu.

     Day 2 – G T L 

     Pe uscat dam o tura printr-un targ stradal cu iz italienesc. Mancam ceva si ne punem la curent cu Jersey Shore, un serial care sparge audientele pe MTV. E plin de postere cu cei 8 cocalari/cocalarese care traiesc sub motto-ul G T L - Gym, Tan, Laundry si care in sezonul 4 vor merge la origini. Adica in Italia, desigur. Inapoi la parking lot. 34 de dolari pentru o stationare mai lunga de 2 ore. Auch! Ca sa-ti lasi masina in buricul lui Long Wharf costa.

     Day 2 – @Capone's 

     Pe seara mergem in Peabody la masa si live music cu niste absolventi de MBA. Band-ul porneste la 21 fix si dupa 2 melodii ringul de dans e plin. Un nene se tine de sold sa nu-i fuga. Stie el ce stie. Altul si-a infipt picioarele in pamant, nu le mai misca de acolo, dar da din fund cat poate de tare. Altul repeta la infinit o miscare ce-mi aduce aminte de leganatul unui aurolac. Un cuplu fitos face pasi de salsa sau ce-o fi, desi se canta rock'n'roll. O doamna cu bandana pe frunte se intoarce brusc si arunca niste priviri scoase din Pulp Fiction celor din jur. Se misca pe tocuri de 14. Cred ca am nimerit intr-o seara cu o petrecere pentru septuagenari. Iar americanilor le-a fost extirpat demult simtul ridicolului. Vor doar sa se simta bine.

     Day 3 – Market Basket 

     Pentru paine, fructe si ceva mezel facem 5km dus si 5 intors. E ca si cum locuiesc in Tineretului si ma duc undeva intre Romana si Victoriei dupa paine. America e tara distantelor mari. Bagam trei sticle de plastic intr-un aparat de reciclat si ne scuipa un cupon de 15 centi pe care putem sa-l folosim. Every penny counts. La mezel luam un bon si asteptam, e aglomeratia de Sunday morning. La paine stau modest. Nu-ti curg balele dupa nimic, dar recupereaza la fructe. Naiba stie ce gust au, dar tare ma inspira perele asiatice sau merele aduse din Noua Zeelanda.

     Day 3 – Halibut Point & Rockport 

     La Halibut Point - State Park ne invartim deasupra oceanului, pe niste stanci. Oamenii sunt foarte simpatici. Se uita la tine si daca le zambesti, iti zambesc inapoi. Ba chiar te saluta. In Rockport mergem mai intai la plaja. Mica rau - 200 de metri lungime si poate 30 latime. Lume pe chill.

     Apa sub 20 de grade, fac o baie de jumatate de ora, Iasmina vrea sa ma scufunde si capat porecla de chicken. In timp ce ma usuc, studiez cat de liber se exprima copiii la ei. Cred ca am gasit sursa relaxarii de la varsta adulta.

     O luam la pas catre centru. Case dichisite, oameni relaxati, in vacanta. Lumina perfecta de poze, click, click. Galeriile de arta sunt insirate una dupa alta, numai bine ce mi s-a facut foame si sunt intr-un loc care promite... sea fooooood! Ce urmeaza este un festin culinar nesimtit: hot clam chowder - o supa fierbinte cu lapte si/sau smantana, carne de scoici proaspete si ceva legume. Este o rivala pe masura a chuppei de camarones servite pe terasa de la langa Catedrala din Arequipa. Ii notez numele intreg si mi-o voi aminti intotdeauna: New England hot clam chowder! Runda doi: stuffed clams, picante, dar delicioase, si niste shrimpi cu sos.

     Day 3 – Auction Hunters 

     Pe seara ne uitam la Spike unde un gras cu muschi si un skinny geek fac echipa licitand pentru storage rooms (abandonate de proprietari) in cautarea unor obiecte de pe urma carora sa scoata un profit inzecit. Make lots of money, baby. 

     Day 4 – Sorry, we're busy... shopping 

     Da' galonu', cat e galonu'? Dupa trei zile de plimbat in susul si josul statului Massachusetts trebuie sa hranim cele patru roti. 3 dolari si 46 de centi un galon de benzina. Adica 3 dolari si 47 de centi pentru 3,78 litri de petrol rafinat. Adica sub un dolar litrul de benzina. La jumatate fata de Europa. Uite de ce e bine sa te razboiesti pe ici colo prin lume.

     Day 4 – Sales, coupons and special offers 

     Mall aglomerat pentru o luni dupa-amiaza. Lumea aici nu vaneaza reducerile. Reduceri apar tot timpul, e usual bait. Lumea vaneaza reducerile la reduceri, combina niscaiva cupoane peste reduceri si-si freaca mainile la lichidari de magazine. Scopul final pare sa fie acela de a cumpara un item la 30% din valoarea sa initiala. E fix ca-n Maroc, doar ca in loc sa negociezi direct, iti rozi unghiile asteptand si sperand sa nu-ti dispara articolul favorit. N-am timp de asteptat asa ca dau iama la prietenii de la Abercrombie despre care aud ca platesc naspa, au un dress code ucigator (parul angajatelor trebuie sa fie drept prin regulament) si fac discriminari la angajare. Mda, dar hainele lor imi plac.

     Day 4 – Last stop: Borders 

     Magazinul sta sa traga oblonul definitiv. Kindle-ul i-a venit de hac. Everything must go si totul redus intre 40 si 60%. Dupa asta o sa urmeze cica si o perioada cu 80% off. Vand tot, inclusiv scaunele si mesele birourilor angajatilor. Sparg banii pe dvd-uri cu documentare, marfa rara, si niste carti. Ironia sortii: husele pentru Kindle sunt 40% off. Eu le-as fi dat foc in spate intr-un ritual pagan, mama lor!

     Day 5 – Adrenaline Rush Who's a Chiken? Who's a Monkey? 

     Mergem la Gunstock Mountain Resort in Gliford, New Hampshire, la vreo 100 de mile de casa. Telescaun, partii de schi, bike trails, segway, picnic, camping, kaiak, tiroliana si... Aerial Treetop Adventure. Cica al treilea circuit din State ca lungime - 91 de copaci pe care ar trebui sa-i parcurgi rugandu-te la Doamne-Doamne sa ne fi tras totusi din maimute. [Sa-i parcurgi = sa te sui pe scara si apoi sa ajungi dintr-unul in altul folosind barne, sfori, plase, scripeti si tiroliana. Uneori treaba e cat de cat fixa, alteori al naibii de mobila] Totul se intampla in 5 serii (de la green la red) de dificultate crescanda, iar de partea de siguranta te ocupi singurel - trebuie in permanenta sa te asiguri ca esti cablat astfel incat sa nu te stranga pe faras de pe jos.

    Ce-ti da curaj: alti oameni care fac traseul. Deci se poate! Ce te sperie: tot restul. Mai ales cand ai rau de inaltime. Una e sa sari cu parapanta cu un nene care face asta de ani de zile, alta e sa depinzi de propriile-ti membre ca sa... fie bine, sa nu fie rau. Si iata-ma! La inceput nu e deloc fun, tremur din fiecare muschiulet, dar de la copac la copac treaba devine din ce in ce mai usoara... pana cand dau de o sfoara verticala. Atat? Unde e restul? Cica sa ma prind de ea cu bratele si ma arunc. Jos e hau. Ha-ha-ha (asta nu e rasul meu). Asta contrazice grav instinctul meu de supravietuire. Din spate se apropie un alt grup. It's now or never, long live Elvis! Si merg mai departe pana la finalul nivelului 3. 2 ore de stat prin copaci. A trecut frica, s-a descarcat toata adrenalina, simt cum se apropie epuizarea musculara. Deasupra mea pustani de 10 ani isi fac de cap precum Tarzan. Ma duc sa o ard zen cu un kaiak.

      Day 6 – Cetateni, fiti relaxati! 

     One new message pe telefonul fix de acasa al americanilor. Cin' sa fie, cin' sa fie? Este de la primarie. Ne anunta ca in seara asta autoritatile stropesc cu ceva produse intru maltratarea insectelor si ca ar fi de prefrat sa dormim cu geamurile inchise. Imaginati-va acelasi sistem acasa? Ar fi... iadul pe pamant! M-ar astepta in fiecare zi cateva mesaje pe care mi-ar fi si frica sa le ascult. Primul ar fi legat de parcarea din spatele blocului unde Electrica se reapuca sa sape groapi, deci ciuciu parcat. Al doilea de la Apanova mi-ar comunica orarul de apa calda al zilei, lipsa intre 8 a.m si 8 p.m. Al treilea de la Oprescu, care m-ar invita la inaugurarea unui nu-stiu-ce proiect, pe mine alaturi de tot poporul capitalei si judetelor limitrofe. Si la final ar veni si un mesaj de la Administratia Strazilor cum ca se trece la ingroparea cablurilor, actiune ce va dura mai bine de o luna asa ca mai bine imi iau concediu.

     Day 6 – Canobie Lake Park 

     A doua injectie consecutiva de adrenalina vine intr-un parc de distractii din Salem, New Hampshire. Desi e gandit pentru toata familia si are multe ride-uri cumintele, genul caruselului cu lanturi pe care il aveam si noi pe vremea lui Ceasca, se gasesc si cateva rollercoastere de bun simt. Primul pe care il incerc e vopsit in galben si ii zice Corkscrew dupa elementul principal pe care ti-l ofera - 2 miscari de tirbuson una dupa alta. Nu e rau, dar nu prinde nicaieri cu adevarat viteza de care ai avea nevoie pentru o senzatie tare. Al doilea e o piesa de muzeu inca in stare de functionare. Ii zice Yankee Cannonball, a fost construit in 1930 si functioneaza din 1936. Evident pe lemn ceea ce face ride-ul de peste 2 minute un pic mai… bumpy. Dar neasteptat de distractiv fiindca face foarte multe dropuri, mai mici sau mai mari, si prinde la momentul de varf 60 de km la ora. Ok. Si castigatorul zilei: Untamed. Abia inaugurat in iunie 2011 e atractia parcului pentru cei care vor senzatii tari. Peste 70 de km la ora, 4.5 G-Force si 2 elemente tehnice (Immelmann si Zero-G Roll) care nu se gasesc decat in vreo 20 de rollercoastere din toata lumea. Scurt, dar bun.

     Speciala pentru Oancea: Am dat 10 dolari pentru un 3-point shooting competition. 12 mingi, cate 4 in fiecare colt si in centru, 40 de secunde. Ultima minge din fiecare serie de 4 se numeste moneyball si valoreaza 2 puncte. Restul mingilor valoreaza 1 punct. Poti sa strangi maxim 15 puncte, moment la care castigi un ipad. Intre 12 si 15 puncte un tricou din NBA la alegere... si tot asa. Ghici cate puncte am strans si ce am castigat? In apararea mea: era intuneric, mergea nocturna, drept practice nu primeai decat o singura aruncare si mingile nu erau nici macar aceeasi marca.

     Day 7 – Rainy day in Hampton & Portsmouth

     Schema aici e cam asa: prinzi 2-3 zile calde si frumoase, apoi alte 2 zile treaba se incinge rau si umiditatea creste si ea, iar apoi boom! Ai parte de thunderstorms. In schema asta mai intervine si cate un uragan cu nume de domnisoara. Gen Irinuca, asteptata duminica asta si prin statele din New England. Plaja publica Hampton Beach e cat vreo 3 Mamaie la un loc. Public subtire. Apa sub 20 de grade. Pe vizavi magazine kitschy de suveniruri, restaurante cu sea food si un arcade playground. Aici lucrurile merg asa: bagi bani in diverse jocuri, te distrezi si, in functie de cat de bine te descurci, primesti puncte pe care le transformi in premii. Sigur ca nu e nicio afacere sa cheltui 20 de dolari pentru un premiu jucarie pe care l-ai lua cu 10 dolari din alta parte. Dar intre timp tu te-ai si distrat. Si nu pleci acasa cu mana goala. Ceea ce creste sansele de a reveni. Aici e smecheria pe care o aplica cu succes: un client fericit e unul care o sa mai cheltuie la tine in magazin.

     Day 7 - North Hampton aka la bogatani

     Proprietati imense cu terenuri babane si vedere la ocean ramase chiar si dupa cadere pietei imobiliare la scoruri cu sase zero-uri. Nu inteleg de ce tipii care cautau cu detectoarele de metal pe plaja publica nu vin si pe aici. Un cercel sau o bratara de la o baba senila cred ca valoreaza cat salariul minim pe un an.

     Day 7 – Life is good… in Portsmouth

     Am aflat povestea din spatele brandului Life is good, pe care l-am remarcat la plaja in Rockport acum cateva zile. American dream impachetat frumos: doi tipi care ani de zile s-au chinuit sa vanda tricouri prin campusuri universitare au dat lovitura cu Jake - o fatza vesela si mesaje simple, optimiste. Acum au un lant de magazine pe coasta de est si vand de la haine pentru copii la accesorii pentru camping. Tricourile au ceva addictive in ele, dar sunt al dracu’ de scumpe. Ma multumesc cu un magnet.

     Day 8 – Speciala de goodbye 

     Ultima zi plina la Newburyport. Rent a bike printr-o rezervatie mlastinoasa in care pasarile sunt la putere. A doua baie in Atlantic, parca mai cald decat prima oara (sau doar m-am obisnuit?) si o piscatura a unei muste galbene de la care mi se umfla piciorul. A cup of clam chowder si o portie de steamed clams muiate intr-un sos de unt. Two scoops gelato – portocale rosii si fistic la waffle cone. Late night movie intr-o sala aproape goala, desi e premiera Columbianei. Care vine dupa o jumate de ora de reclame si trailere, dar totusi mai devreme decat acasa cu vreo doua saptamani. Maine facem bagajele si speram sa zburam inainte sa apara don'soara Irene.

Trans -alpina si -fagarasanul

     Un pic de verde, un pic de albastru si cateva ganduri dupa excursia de trei zile care a insemnat opriri la Horezu, Ranca, Cisnadioara, Porumbacu de Jos si Balea Cascada.

     Nu va bazati pe rezervari telefonice. Prima facuta - cea de la Ranca - la care de fapt am si ajuns dupa un mic scandal telefonic - s-a clatinat zdravan. Cica venisera niste domni si erau foarte presanti in solicitarea unei camere. Iar noi nu ajungeam decat dupa ora 17... Nu ma intrebati de ce gazda nu mi-a solicitat avans, ar fi ajutat ma gandesc. Cica multi turisti dau genul asta de teapa: zic ca vin si nu vin. Dar eu nu sunt multi turisti! A doua rezervare a picat hazliu - mi-au venit niste neamuri si n-am cum sa va mai tin, dar am vorbit la Bradul Inalt si va primesc ei. Nu stiu ce afacere avea tanti, dar culmea e ca la Bradul Inalt am gasit internet wireless, porti de fotbal si un mic dejun regal. Asa ca multumim!

     Romanii iubesc berea si gratarul. Nu-mi e foarte clara ordinea. Cert e ca nu am vazut pic de criza pe unde am trecut. Lumea petrecea si se veselea. La Horezu treaba incepe sa alunece spre kitsch. Sunt inca niste locuri traditionale, foarte ok, dar s-a umplut si de bate de baseball si capatani de Dracula.

     La Ranca am prins o ploaie onesta care i-a fugarit pe turisti. Bucurie mare! Altfel am fi mers intr-o mare de oameni si masini. A ramas insa dezamagirea constructiilor. La Ranca se construieste atat de aiurea incat un arhitect ar trai probabil stari de rau fizic.

     La Balea Cascada telecabina costa 20 ron dus si 20 intors si chiar daca vrei sa dai banii, trebuie sa se stranga minim 10 bucati de turisti ca sa se miste treaba. Transalpina e asfaltata brici, in zilele libere devine un melc lung de masini colorate divers care urca si coboara nesfarsit. Peisajul merita insa tot chinul. Transfagarasanul: la fel de aratos si la fel de populat. Tot ce va trebuie e o zi senina ca sa va puteti bucura de amandoua in 24 de ore.

Vand kilometri de Mihai Barbu

     Am citit si scris aici despre Prin praf si vise. A venit acum randul lui Vand kilometri. Aventura pe doua roti pana-n Mongolia si-napoi, scrisa aproape in priza directa de constiinta, lucru cu care te obisnuiesti dupa primele cateva pagini, are pentru mine un aer de deja vu/conu nostalgic si amuzant. Partea mongola a experientei sale e atat de asemanatoare, as zice similara cu ce am trait pe propria-mi piele acolo, incat citesc frazele de cate doua-trei ori ca sa-mi retraiesc propriile amintiri: cerul superb instelat sub care am dormit, copiii calare in cursa pe langa masina noastra, pustiul aproape infinit. Partea rusa a calatoriei sale e mai degraba inspaimantatoare din cauza cantitatilor industriale de alcool carora a trebuit sa le faca fata si a politistilor spagari. Eu visez la un transsiberian, dar nu duc doua votci legate si vorbesc ioc ruseste. Fata de Roxana Valea, Mihai Barbu a facut multe poze faine, iar conditiile in care a fost scoasa cartea sunt si ele de laudat. Un singur lucru n-am prea inteles: de ce autorul a refuzat de fiecare data combinatiile cu rusoaicele - nu-s de lepadat.

Cel mai scurt traseu montan: Gura Diham - Poiana Izvoarelor

     Sau jurnalul zilei de duminica, 31 iulie 2011.

     Trezit de voie, facut bagaj, bucurie mare ca n-am vandut bocancii. Accelerat pana la Busteni, 10:50-13.10, trenul stimuleaza scrisul. Luat minicarul pana la Cabana Gura Diham 13:15-13:30, Valea Cerbului plina ochi de rulote si corturi, oamenii stau aici peste vara. Pranz cu multe feluri de carne, nu tocmai ce ar trebui inainte de a urca pe munte... Traseu dunga rosie: Gura Diham - Poiana Izvoarelor = 1h-1h 30 min. fix ca-n varianta oficiala. Ma felicit ca am luat bocancii. Stat la soare, stat sub nori, admirat poiana, totul moca. Inapoi pe acelasi drum - 45min., la fel de oficial. Nici urma de vreun strop de ploaie. Cateva magazine pline de kitsch-uri. Minicar retur. 18:00-18:15. Accelerat pana in Bucuresti 18:50-21:30, jucat un joc pe telefon in care fotografiez pesti colorati.

Insemnare din Larnaca

     Prin hubloul avionului care zboara paralel cu Phinikoudes (bulevardul cu palmieri ce strajuieste plaja) zaresti o mare turcoaz. Deci pozele nu sunt photoshopate! In schimb la gust, se stie bine, Mediterana e sarata rau. Partea buna e ca la 24 de grade in apa, marea nu se umple de alge... Te dai jos din avion si ti se usuca instant gatul. Aerul e fierbinte si uscat. Probabil ca in august treaba devine insuportabila. Leandrii insa cresc in voie. Marcajele pentru autobuzul care sa te duca in oras lipsesc. Ironia face ca sa nimerim totusi la marele fix, iar pentru cei 7km pana in oras dam 1 euro fiecare. O apa la jumate luata de pe plaja e 0.5 euro... Larnaca nu e deloc scumpa. Pe drum vezi o moschee langa lacurile sarate, urme ale crizei financiare sub forma de proprietati semiabandonate, stradute intotocheate cu sens unic. Toata lumea conduce pe dos, pe partea stanga. La giratorii si intersectii ti se strange inima, dar de fapt scapi cu viata. E plin de romani. E plin de muncitori romani - electricieni, constructori, cameriste, chelnerite. Si de turisti romani. La plaja auzi mai des limba ta decat orice altceva. Inteleg ca Larnaca a decazut oarecum si ca lumea buna merge acum la Agia Napa. Cel mai placut moment e seara. Pe racoare, vorba vine, sunt doar vreo 24 de grade, localnicii isi scot din casa scaune si canapele si stau la o bautura rece cu ochii in mare. E ceva intim si fascinant. Isi lasa usa larg deschisa incat poti sa le vezi livingurile pline de fotografii pe pereti. Sunt acolo parintii, buncii si strabunicii lor. Inca o chestie de bine: english breakfast. Toate terasele ofera intre 8 si 11 o tona de mancare incepand cu 4 euro. Pachetul standard contine 2 ochiuri, niste bacon prajit, o rosie, o ciuperca grasana, 2 linguri de fasole cu sos, 2 felii de paine cu unt si marmelada plus ceai sau suc. Si cum plaja devine insuportabil de fierbinte dupa ora 10, combinatia ideala e sa mergi la micul dejun dupa doua ore de inot si plaja care ti-au starnit si apetitul, iar apoi sa o lalai cat mai mult in racoarea unei instalatii de aer conditionat.

Mine vaganti: iubirile imposibile nu se termina niciodata

     Titlul cu aer natang cu care Mine vaganti a fost tradus la noi, i-au spus Cine zice, ala e!, nu prea ii face cinste filmului lui Ferzan Ozpetek. De fapt avem in fata o comedie de familie cu ceva greutate. 

     Italienii si filmele lor cuceresc sau nu suflete. E drept ca Ferzan Ozpetek e turc, nascut la Istanbul. Cinematografic insa, s-a reconvertit de tanar in Cetatea Eterna, a pornit de jos ca scenarist si regizor avand o aplecare speciala catre schitele destinului uman. Fata de filmele sale anterioare, in Mine vaganti el renunta la tema cuplului in favoarea unui ansamblu familial numeros si disfunctional, dupa reguli ce-i drept cam prea stiute, asta ii pot reprosa, si prefera un registru mult mai apasat comic fata de dramatismul peliculelor sale anterioare - La finestra di fronte (2003) sau Saturno contro (2007).  

     Dupa un sfert de ora trecut din film stii clar ca esti in bella Italia. O decapotbila rosie e smucita pe stradutele stramte de piatra scaldate de acea lumina inconfundabila a peninsulei. Suntem in Lecce. Personajele vorbesc mult, si mai mult, unele peste altele, intr-un circ familial intrerupt doar de consumul pastelor si al vinului. Suntem in familia Catone, posesoarea unei afaceri mostenite din tata in fiu ce implica fabricarea pastelor fainoase. Actorii au ochii patrunzatori, frumusetea fizica e la ea acasa, totul e impregnat de stil. Asa ca nu e de mirare ca pana si Tommaso Catone (Riccardo Scamarcio) , fiul cel mic al clanului, venit acasa hotarat sa-si marturiseasca homosexualitatea si visul de a deveni scriitor, face ochii mari cand o vede pe Alba Brunetti (Nicole Grimaudo), o prezenta intimidant de seducatoare. In Italia si cand esti gay te uiti dupa femei! Cam asta e concluzia mea...  Singura problema a lui Tomasso e ca in cursa marturisirilor e invins de fratele mai mare, Antonio, care isi declara si el sus si tare orientarea sexuala neasteptata. Deci nu avem un gay, ci doi. Doi frati gay! Mamma mia! Ba chiar mai multi gay, pentru ca la un moment dat in scena apar prietenii lui Tomasso de la Roma. Desigur gay. Acesta e punctul in care Ozpetek ma dezamageste. Foloseste cliseul gay-ilor cu paiete colorate si se duce intr-o cheie comica gay stereotipa, povestea alunecand inevitabil in ceva subtire. Preferam oricand o prezenta mai discreta, un ritm mai potolit, dar o traire mai adanca. Asa cum Ozpetek reuseste atat de bine spre final cand roteste camera de filmat catre bunica suicidara cu prajituri (trebuie sa vedeti ca sa credeti!), un personaj mai putin prezent ca spatiu acordat, dar nodal prin mesajele pe care le transmite nepotilor. Unul dintre ele se regaseste chiar in titlul review-ului meu. 

     

     Nu pot sa nu fac o mentiune speciala pentru coloana sonora. Tot filmul se scurge in pasi de dans, intre Una notte a Napoli a celor de la Pink Martini si 50Mila in interpretarea Ninnei Zilla.