Jurnal din sud-estul Asiei

     Joi, 8 decembrie, 20:20, Viet Nam via Moscova 

     Primul nostru contact cu vietnamezii. Ocupa jumatate din Airbus-ul A330 cu care zburam. Mici de statura, bruneti, vorbesc mult si, din cauza cuvintelor scurte, ai senzatia tot timpul ca stau sa se certe. Nu par prieteni cu deodorantul, in schimb au o slabiciune pentru tigarile si alcoolul din duty free pe care le inghesuie te miri pe unde. Au o scuza: acasa la ei inca mai domneste Partidul Unic. Nu demult si la noi "ungeai" lucrurile cu un Kent si niste cafea. Ultimul detaliu: se poarta in avion ca in autobuz. S-au asezat pe unde i-a taiat capul, iar acum stewardesele rusoaice (sic!) au venit sa faca ordine.

     In cele sapte ore de escala la Moscova am citit ce & cum despre Hanoi. Partea cea mai complicata mi se pare ca va fi cu mancarea. Pho=noodle, ga=pui, bo=vita si tot asa. Buba e ca sunt multe combinatii de cuvinte si la fata locului risti sa te trezesti in farfurie cu niste thit cho=caine.

     Vineri, 9 decembrie, 21:30, botezul Hanoi-ului 

     Ghidul Lonely Planet avea dreptate: ca sa traversezi aici strada ai nevoie de tehnica si curaj, inclusiv pe trecerea de pietoni. Intr-un zumzet frenetic de scutere, masini si oameni indraznesti primul pas. Stii ca nu se va opri nimeni, dar mai faci un pas. Claxoanele curg din toate partile. E de bine, inseamna ca te vad. Primele biciclete trec deja prin spatele tau. Nu mai e cale de intors. Inca un pas. Doi posesori de scutere se converseaza in mers intre ei - astia sigur dau peste mine! Inchid ochii. 1,2... 3. Deschid ochii, am supravietuit. Inca un pas, am ajuns la jumatate. Moment de respiro. Trece un taximetrist cu claxonul apasat continuu. Ma strecor inaintea unui scuter, inca un pas. Jumatate de pas inapoi - trece un scuter cu doua vaze gigantice in lateral. Par vechi, par valoroase. Inca doi pasi facuti repede ca am prins un culoar bun. Inca unul la momentul oportun si victorieeee!, am ajuns pe vizavi. Oare pe zi o sa fie mai usor?

     Sambata, 10 decembrie, 22:30, ce sa faci la Hanoi 

     Orasul asta nu e unul turistic. Localnicii nu vorbesc o boaba de engleza, deci e o aventura sa-i intelegi sau sa te faci inteles. De trafic am pomenit deja, iar obiectivele turistice (temple, pagode sau alte atractii) sunt putine si nu-ti raman in cap. Iti ramane insa Cartierul Vechi, un soi de Dragonul Rosu in aer liber, urias si viermuitor. Se vinde si se cumpara orice. Se mananca direct in strada. Lumea se tunde direct in strada, mai trece trenul din cand in cand... Noaptea, inchid o strada de vreun kilometru si o tin tot intr-o vanzoleala comerciala. Smecheria e sa-ti cumperi ceva de baut sau de rontait si sa te asezi intr-un colt. Spectacolul e gratuit.

     A doua experienta care merita - cumva opusa vechiului cartier - e sa dai o roata Mausoleului lui Ho Chi Minh. Omul e la granita dintre mitologie si religie pentru localnici, ceea ce nu inseamna ca nu au invatat sa-l decline dupa toate regulile marketingului pentru musafiri. Zona mausoleului are strazi incredibil de late, case cu aspect colonial ce gazduiesc ambasade ferchezuite, iar mausoleul insusi... ei bine, asta e o cripta gigantica care te lasa rece. Pe nenea Ho nu l-am gasit dísponibil, domnia sa inchide prea devreme pentru gusturile de trezire tarzie ale burgheziei, dar din ce am auzit de la alti turisti arata precum un model de la Madame Tussaud.

     Al treilea lucru care merita la Hanoi e teatrul de papusi pe apa. Spectacolul (netradus in vreo limba de circulatie internationala, desi sala e pe trei sferturi plina de turisti) are muzica live peste cele 12 scurte momente de poveste - de la munca in orezarie la dansul dragonului. Un minim de informatie ai in pliantele de la intrare, iar ce se intampla cu papusile e suficient de explicit.

      Luni, 12 decembrie, 13:30, Golful Halong 

      Patrimoniu UNESCO, aflux baban de turisti. Noroc ca sunt vreo 3000 de insule, suficient spatiu ca sa nu ne calcam pe bataturi. Poate mai putin la Surprising Cave unde ajunge toata lumea. Peisajul e scos dintr-o animatie Pixar, pozele curg de la sine. Programul (am luat un tur cu o nopate pe vas) e gandit sa nu te lase sa respiri: mananca bunatati, mergi la pestera, da-te cu kaiak-ul, sari in apa si fa o baie (e sarata si are vreo 20 de grade), mananca iar, da la peste. Nu ratez nimic si ne imprietenim cu niste irlandezi (cu totul suntem 9 musafiri pe vas). A doua zi ne intoarcem la tarm trecand pe langa doua stanci botezate Fighting Cocks. Am vazut o minune naturala a lumii, acum ne intoarcem la Hanoi.

      Luni, 12 decembrie 2011, 17:00, out of Hanoi 

     Tocmai am aflat ca trenul de la Hanoi la Danang nu face 14 ore, pentru care eram cat de cat pregatiti mental, ci 18 ore si jumatate. Adica in loc de o noapte si un pic in tren, o sa facem, cu tot cu masina pe care o aveam in plan de la Danang la Hoi An, aproape 20 de ore pe drum. Se schimba calculele: de mancare, de haine, de entertainment...

     Marti, 14 decembrie 2011, 22:30, Hoi An, mon amour 

     Oraselul asta mic (zis si Faifo pentru navigatorii straini care il foloseau acum niste sute de ani) e cu totul aparte. Dichisit cum n-ai fi crezut ca vei vedea in Vietnam, cu mai multi turisti decat localnici si cu tot felul de chilipiruri. Magazine de toale si incaltaminte care in 24 de ore imita orice numai sa le arati o imagine dintr-un catalog (o australianca venise cu creatiile ei pe hartie ca sa le dea viata aici, din motive de cost evident), cursuri de gatit de la cateva ore la cateva saptamani sau excursii la ruinele unor temple Cham.

     La 3 km distanta incepe si o plaja - Cua Dai care se intinde pana spre Danang (ar veni vreo 20 de km), dar noi am prins nori si mare agitata, asa ca mi-am pus pofta in cui facand doar drumul dus-intors cu bicicleta. Da, am mers cu bicicleta prin traficul vietnamez! Ce-i drept pe aici treaba e mult mai linistita decat la Hanoi, dar reguli gen prioritatile raman in continuare abolite.

     La My Son (gazdele sunt foarte atente cu pronuntia - e mi san, nu mai san) mergem sa vedem ruinele civilizatiei Cham. Cei care au trecut prin Cambodgia deja, pleaca cu buza umflata. Noi restul, avem parte de un pic de istorie... mai recenta decat as fi crezut. Templele au fost folosite de Viet Cong, iar americanii le-au bombardat. Nu au ramas prea multe lucruri in picioare.

     Cursul de gatit de o zi a fost o mica introducere in bucataria vietnameza. Am mers prin piata si am luat cele necesare, apoi pe o insula ca sa vedem cum functioneaza o gospodarie locala, iar apoi am ajuns... sa gatim. Oamenii pe aici nu complica lucrurile aiurea - orezul e baza (inclusiv la facut faina), folosesc multe legume si verdeata, au 2-3 sosuri si adauga carne cu taraita - pui, porc, vita sau fructe de mare. Am descoperit ca as manca muguri de fasole intr-o veselie, iar la capitolul carne o sa mai taiem din cantitati, chiar se poate cu mult mai putin.

     Hoi An-ul atinge insa maximul sau de frumusete seara cand se aprind lampioanele. Magazinele devin atractii foto, iar pe malul apei, la lumina de felinar, mananci un Cau Lao delicios de un dolar jumate. Imi declar dragostea eterna pentru Hoi An.

      Joi, 16 decembrie 2011, 14:00, pana la Ho Chi Minh City sau de ce prefer un tren de 14 ore unui avion de 2 

     Si asta fara sa am vreo fobie de zbor. O calatorie cu trenul e o experienta adevarata, intreaga. Dar pana la experienta, sa clarificam treaba cu duratele pentru ca o calatorie de doua ore cu avionul nu dureaza doua ore. Trebuie sa fi cu o ora si jumatate mai devreme la aeroport, daca ai bagaj la cala mai pierzi un sfert de ora la sosire, asteptandu-l, iar drumul pana la si de la aeroport iti mananca cel putin inca o ora. Nu sunt deci doua, sunt cinci ore. Nu mai zic ca trenul nu te rupe la buzunar (exclud aici caile ferate europene) si nu ucide in chinuri groaznice planeta asa cum o face avionul. Le punem si pe ele la categoria alte motive.

     Revenim insa la experienta. Fiecare gara are galagia si culoarea ei, uneori cladirile ce le gazduiesc sunt o experienta arhitecturala in sine. Aeroporturile sunt supermoderne, standardizate, organizate la fel si semnalizate identitic. Calatorii in tren au tot timpul chef de vorba - au de ce: au tot timpul din lume, cei din aeroporturi sunt mereu grabiti sau iritati ca si cum calatoria lor mai scurta e deja prea lunga. In tren oamenii isi ofera unii altora de mancare sau sfaturi de drum. In avion conversatiile sunt la fel de eliptice precum in lifturi. Din avion vezi plafonul de nori, frumos ce-i drept, dar e cam la fel de fiecare data. Din tren poti sa vezi pe fereastra o tara intreaga pe fast forward: care e treaba cu relieful? cum arata oamenii? Cum sa ratezi invazia de verde si stanci de pe coasta vietnameza? Cum sa nu treci prin toate straturile sociale mergand de la vagonul de soft sleeper la hard sleeper la soft seater si hard seater pentru ca sa incerci vagonul restaurant? Cum sa nu preferi trenul cand afli de la Damien, un australian care calatoreste deja de o luna, cateva trick-uri bune de stiut pentru Cambodgia? Cum sa nu vrei sa te minunezi cand la trezire vezi o tanti facand bicicleta cu un patos care risca sa o transforme intr-un personaj din Kung Fu Hustle? Are 74 de ani, dar nu i-as fi dat in veci o zi peste 60.

     Daca textul de mai sus nu v-a convins, puneti-l strict pe seama mecanismelor mele defensive activate dupa a doua calatorie cu trenul de peste 14 ore traversand Vietnam-ul de la nord la sud. Am ajuns la Ho Chi Minh City sau Saigon.

     Luni, 19 decembrie 2011, 21:30, Ho Chi Minh City v. Hanoi 

     Diferentele intre nordul si sudul vietnamez sunt majore. Istoric, nordul comunist a castigat lupta cu sudul democrat, dar economic vorbind intregul Vietnam e o struto-camila. Partid unic, afise de propaganda, cenzura, dar economie de piata (pana la un punct), initiativa privata cat cuprinde si goana dupa bani. Chiar si asa nordul e vizibil mai domol si mai putin preocupat de turism, in timp ce la Ho Chi Minh City soferii de tuk tuk te cam alearga pe strada - sa zicem ca e ceva mai multa agresivitate capitalista. In schimb aici, in sud, facebook-ul e banat, ceea ce in nord nu se intampla. Stie el partidul ce stie.

     Geografic Hanoi-ul e cu 1000 de kilometri mai la nord si are pe aproape niste munti asa ca vremea e mai racoroasa si mai umeda. La Ho Chi Minh am luat prima oara caldura adevarata in piept. La jumatatea lui decembrie aici sunt 32 de grade la pranz si, intr-un oras enorm - de vreo doua ori mai mare decat Hanoi-ul ca populatie, deci de vreo doua ori mai poluat de scutere - e o caldura uscata care iti taie repede cheful de hoinareala. Asa ca descoperim beneficiile taxiurilor - aer conditionat, viteza buna pe bulevardele mai late ale orasului - si luam la rand templele si pagodele din oras. Desi nu e aceeasi atmosfera placuta din centrul Hanoi-ului, aici sunt lucruri mai multe si mai interesante de vazut.

     Mishu pune de un acatist in varianta Ho Chi Minh City: dorinta se noteaza pe o hartie care se prinde de o spirala care arde lent si e agatata de niste sarme in templu.

     Joi, 22 decembrie 2011, 23:10, Cambodgia si Phnom Penh, inapoi din iad

     E suficient sa treci granita (fie dinspre Vietnam ca noi, fie dinspre Thailanda) ca sa vezi o Cambodgie mai saraca decat vecinele sale. Dupa nebunia malefica a lui Pol Pot, tara isi revine cum poate. Zona rurala e paupera, dar zambareata, iar capitala Phnom Penh, care ajunsese in cele mai intunecate timpuri recente un oras fantoma cu 50 de mii de locuitori, a ajuns astazi o populatie de 1.5 milioane!

     Orasul pare sa se miste. E o discrepanta uriasa intre localurile selecte de pe chei si cersetorii de vizavi, dar lucrurile sunt vii. Multe rani raman inca deschise: vezi multi copii orfani, multi oameni care au ramas infirmi, iar cabodgienii (e o observatie valabila pentru 95% dintre ei) lasa la un moment dat privirea in jos atunci cand vorbesc cu tine. Totusi stiu mai multa engleza decat vecinii lor, iar fizic au niste trasaturi pe cat de bine definite, pe atat de interesante. Aceleasi cu ale stramosilor lor. Au buze mari, specifice, ochi mari, un pic migdalati si mai apropiati parca decat ai restului lumii. Daca pana azi as fi zis ca Angelina Jolie joaca teatru pr-istic cu adoptiile ei... dupa ce am vazut copiii de aici - o inteleg. E un amestec de suferinta si frumusete la care nu poti ramane insensibil.

     Mie Phnom Penh-ul imi prieste de minune. Clima e mai blanda - adie tot timpul o briza placuta, desi aparent e la fel de cald ca la Ho Chi Minh City. Orasul nu e nicidecum un furnicar agitat, dar ca sa ne salvam puterile luam un tuk tuk cu care colindam de la Russian Market in sud (se numeste asa pentru ca intr-o vreme era locul unde erau adunati comerciantii rusi) la Wat Phnom in nord. Plus toate templele pe care le putem bifa. Ca sa ajungem la Siem Reap luam bilete pentru speedboat. E de patru ori mai scump decat autocarul, dar zice-se mult mai spectaculos. Imi platesc pacatele trenurilor in fata lui Mishu.

     Ca sa evitam preturile mari de pe chei - o portie de mancare e undeva la 4 dolari (aproape am facut soc cand am vazut pentru ca in Vietnam chiar si la restaurant mancai cu 2-3 dolari) - mergem in piata centrala unde ne dam in stamba intr-un mare fel cu creveti de dimensiuni epocale, calamari la gratar si ca de-obicei... orez.

     Seara lucrurile raman agitate. Spre deosebire de vietnamezii care merg devreme la culcare pentru ca sa se trezeasca cu noaptea-n cap (adevarul e ca nu am vazut niciodata o natiune care sa munceasca asa mult), cambodgienii par sa fi invatat si de bine si de rau din perioada recenta cand au fost sub controlul Natiunilor Unite. Pe chei lumea canta si danseaza - zici ca se pregatesc cu totii de un talent show, iar din barurile viu colorate iti zambesc fetele.

     Culinar vorbind suntem fix in aceleasi retete, doar ca din cauza caldurii stomacul meu, de vreo 48 de ore incoace, nu mai suporta sa vada/sa miroasa/sa simta nimic din ce are legatura cu mancarea. Sper sa treaca repede. Pana atunci doar orez fiert si banane.

     Vineri, 23 decembrie 2011, 14:00, Imperiul Khmerilor - lectia de istorie 

     Cu un sol putin fertil si cu o clima tropical uscata neprietenoasa pentru agricultura, khmerii s-au bucurat vreme de 500 de ani de putere in toata Indochina. Cum au ajuns ca la apogeu (sec. 12-13) sa controleze un imperiu intins din Malaezia si pana in Vietnam? Cresterea (ca si descresterea) s-a produs pe 3 piloni esentiali.

     Primul, orasul hidraulic. Un sistem complex de irigatii format din rezervoare, canale si intrerupatoare care le-a permis sa pastreze apa cazuta in sezonul ploios si sa o foloseasca in timpul celui uscat generand 3 recolte de orez pe an. Hrana din belsug=spor demografic. Spor demografic=cautare de noi teritorii.

     Al doilea pilon: un sistem religios compatibil cu aspiratiile unui viitor imperiu. Hinduismul si manevra lui Javayarman I de a se incorona rege-zeu (reincarnare a lui Vishnu) i-au facut pe supusi sa puna umarul serios de la constructii impunatoare si pana la razboaie de cucerire.

     Si al treilea pilon: sistemul de educatie. La caderea capitalei Ankgor (undeva la 1431, ce aproape de cea a Constantinopolului!) tailandezii cuceritori au luat cu forta peste 1000 de invatati, profesori, oameni de stiinta, artisti. Head hunting la bulk si cu japca. De ce era sistemul educativ asa important? Pentru ca el producea liderii, antrena conducatorii, intarea regii care administrau imperiul si ii sporeau dimensiunile. In punctul sau culminant Ankgor-ul era legat cu drumuri pietruite (functionale si in sezonul ploios) de toate colturile pe care le controla.

     Cat despre decadere, si ea presupune tot cei trei piloni la care se adauga factorul extern - tailandezii capatau si ei din ce in ce mai multa forta. Cea mai puternica lovitura mi se pare ca a fost cea religioasa. Trecerea la o forma de budism in care dezideratul spiritual este iluminarea personala prin meditatie trebuie sa fi adus in timp mutatii majore de atitudine, implicare si aderenta la ideea de imperiu. Ce sa-ti mai pese tie ca se naruie treaba, important era sa te iluminezi. Cativa ani consecutivi de seceta au golit rezervoarele, iar conflictele conducatorilor au intregit tabloul. Pentru ceea ce se numeste azi Cambodgia epoca de aur trecuse.

     Sambata, 24 decembrie 2011, 10:00, Siem Reap si Angkor Wat 

     Astazi Angkor-ul este mandria nationala a cambodgienilor. Templul apare pe drapelul tarii, pe eticheta berii lor premium si pe buzele tuturor localnicilor care vor sa stie daca ai ajuns acolo/cat de mult ti-a placut. In toata salbaticiunea lui, e bine conservat. Miraculos cum a scapat de Pol Pot… E grandios ca dimensiuni si impresionant in detalii. Dar nu e singurul templu lasat mostenire din vremurile imperiului khmerilor si e discutabil daca e cel mai spectaculos.

     Pentru mine Ta Prohm-ul si Bayon-ul s-au dovedit mai interesante. Pentru ca Angkor-ul e postcard, calcat in picioare de hoarde de turisti la rasarit si apus (un bilet de intrare costa 20 de dolari si include accesul pentru un apus si pentru toata ziua urmatoare), in timp ce... Ta Prohm-ul e o infruntare intre arhitectura khmerilor si mama natura care in varianta ei tropicala isi creste copacii la granita irealului. Direct pe zidurile templului, cu radacini care sparg blocuri masive de piatra, indoaie ziduri si in timp cuceresc totul. O senzatie aparte. Sigur ca inghesuiala mare e acolo unde Angelina Jolie a filmat o scena din Tomb Rider. Iar cei mai enervanti turisti sunt oblicii care umbla in grupuri extralarge si se trag in poze in disperare.

Bayon-ul are o particularitate deosebita: are fete gigantice sculptate (unele si de 4 metri) pe foarte multe din suprafetetele sale. Intr-un punct oarecare esti privit si de 6 perechi de ochi. In mod straniu unele par simpatice, altele dure. De fapt e vorba doar de unghiuri si lumina.

     Marti, 27 decembrie 2011, ora necunoscuta: soc la Bangkok 

     Cine ar fi crezut ca o sa ajung sa zic despre Bangkok ca e un let downer? In primul rand din cauza ca e imens si are un transport in comun insuficient pentru nevoile mele. Caldura in schimb te cocoseaza neincetat. Singura varianta pe care o ai e sa apelezi la taximetristi care se fac ca nu inteleg incotro vrei sa o apuci sau soferi de tuk tuk care decid din proprie initiativa sa te duca la un ping pong show sau un magazin de bijuterii. De la aeroport pana pe Khao San, desi platim autostrada si sunt 6 benzi, ajungem intr-o ora si cu 15 dolari mai putin in portofel. Rahat! Cu banii astia in Vietnam traiam boiereste o zi intreaga. Fata de locurile din care venim (Vietnam si Cambodgia), Thailanda e cam de doua ori mai scumpa. Si au pretentia sa platesc pentru Wi-Fi! Deci e greu de digerat pentru mine.

     Si nu doar soferii sunt pusi pe jecmaneala. Factura la masa merita periata din priviri, li se tot intampla sa adauge chestii in plus, iar negociatul in strada e lipsit de orice fun, totul se petrece pe un ton grabit-sictirit. Pentru vanzator, e simplu: nu iei tu, ia urmatorul. Thailanda geme la propriu de turisti si asta da tot felul de efecte neplacute. Serviciile (de exemplu o excursie de jumatate de zi la un floating market) sunt de mantuiala, intre un pe fast forward indiferent si un futu-i ma-sa iritat. Compar inevitabil cu Vietnam-ul acolo unde oamenii tineau sa pleci multumit dupa o jumatate de zi de cooking class.

     Nici turistii nu sunt vreo poezie. Vezi prea multi pensionari danganiti in cautare de distractie ieftina si pustime (mai ales britanica) care-si bea mintile de dis-de-dimineata si pana-n noapte. Macar de la distanta palatele si templele arata cuceritor. La o privire mai atenta, insa, vezi numai multa sticla colorata si falsa opulenta cu iz de kitsch. Singurul lucru bun pana la capat ramane pad thai-ul mancat direct in strada. Ieftin si gustos.


     
     Miercuri, 28 decembrie 2011, Hat Yao, Ko Phangan 

     Drumul pana pe Ko Phangan nu a fost cel mai fericit. Bangkok Airways are obiceiul neplacut sa intarzie (am zburat de trei ori cu ei si de fiecare data am ajuns cu intarziere), asa ca am ratat barca de la pranz de pe Ko Samui spre Ko Phangan. Am prins-o pe cea de dupa-amiaza. Si dupa o alta intarziere am ajuns pe Ko Phangan, la Hat Rin. Agitatie mare, multa lume, dj-iala, petreceri cu luna plina. Slava cerului ca ne continuam drumul cu microbuzul pana la Hat Yao – unde e exact cum zice Lonely Planet-ul pe care il car dupa mine ca pe o Biblie: un loc salbatic, retras, pentru boemi sau cinici. Nu exista si boemi cinici?

     Asa arata paradisul. Mare calda, curata, valuri misto, nisip fin, lume putina, baruri pe plaja care seara isi imping mesele spre apa, fond sonor cu Jack Johnson, localnici de treaba si, uimitor dupa experienta Bangkok-ului, zambete autentice. Scoruri mai mici decat in capitala. Bonus un hamac din care sa vezi marea. Si dvd-uri cu filme recente si timp sa le vezi. Dupa trei zile de huzur, cel mai greu lucru e sa-ti impachetezi lucrurile de buna voie si sa te intorci la… civilizatie.

     Revelion in Singapore, locul unde se vede viitorul?

     Patru zile in Singapore iti lasa un gust amestecat, dulce si amar in acelasi timp, plus o senzatie bine definita ca ai inteles multe despre cum arata un posibil viitor. Aici nu exista anotimpuri, toate zilele sunt la fel. E ca si cum peste tara asta liliputana sta un imens glob de sticla. E foarte cald - peste 30 de grade. Sufocare. Tot timpul. Asa o sa fie daca se incinge planeta? Seara, dupa zece, e momentul ideal sa iesi la plimbare, e in sfarsit respirabil. Localnicii se plang ca in Singapore ploua din ce in ce mai rar, noi am prins doar cativa stropi. Peste tot insa e pornit aerul conditionat, iar localnicii prefera in timpul liber - poate tocmai din cauza climei - shopping-ul si mersul la cinematograf. Orchard Road e ditamai bulevardul pe care sunt inghesuite unul langa altul mall-uri. Pline ochi.

     Ca si mix al populatiei treaba e de-a dreptul incredibila. Majoritatea sunt oblici - chinezi, de fapt singaporezi pentru ca deja sunt la a 2-3 generatie care traieste aici. Sunt bine imbracati - Singapore are un GDP ametitor precum zgarie norii din centrul financiar, maniaci cu gadgeturile la care sunt conectati non-stop si un pic asociali. Nu vezi nicaieri un grup mai mare de trei. Urmeaza mancatorii cu mana - indienii. Imbracati in culori mai vii, cu telefoane ieftine, vorbesc mai mult si mai tare si umbla mai mereu cu sleahta - mama, tata, copiii, bunicii, prietenii. Urmeaza comunitatea malaeziena. Apoi grupul de muncitori din Bangladesh si, la polul opus, cel de expati. Pentru amatorii de niscaiva sociologie Singapore este un a real fuckin' fantasyland. Din observatiile mele deduc ca oblicii nu-i prea inghit pe mancatorii cu mana, dar ii accepta mai bine pe malaezieni. Aici vorbesc de relatia 1:1, pentru ca la nivel de societate toate mesajele sunt tiparite in 4 limbi: engleza, chineza, indiana si malaeziana.

     Organizarea e perfecta, absurd de perfecta. Regulile sunt stricte si chiar daca mai vezi tineri care fumeaza unde n-au voie sau un plastic aruncat aiurea, Singapore depaseste Germania la multe capitole. Daca nemtii sunt un neam aparte, aici lucrurile sunt cumva un experiment: sunt natiuni diferite, cu obiceiuri opuse, care sub forta unor reglementari foarte stricte par sa se fi adaptat. Ciudata senzatie.

     In rest: scoruri foarte mari si putine variante de relaxare outdoor. Si acelea sub asteptari. Spectacolul cu delfini de pe Sentosa pare decupat din circul european de acum 30 de ani, e modest rau. Iar gradina zoologica... am zis-o atunci si o scriu si aici: niciodata, dar niciodata, cate zile o sa mai am eu pe lumea asta nu o sa mai pun un varf de deget de la vreun picior intr-o gradina zoologica de oriunde. Sa spui ca tii animale in open space suna foarte bine, dar sa vad cu ochii mei firele prin care trece curentul electric cu care le-ai dresat sa stea cuminti in acel open space... NICIODATA! Macar papagalii tratau publicul cu fundul.

Arcade, tortellini, bici

     Intro bolognez

     Europa in criza? Italia vanata de speculatori? Vremuri apocaliptice? Greu de raspuns cu si la vreuna din aceste intrebari. La Bologna la mijloc de octombrie bate un soare bland peste ferme din care nu lipseste vita de vie. Iar in piata centrala studentii isi aseaza corturile: vor educatie gratis. Un muzeu gazduieste o arhiva cu ziare de stanga, inteleg ca suntem in fieful comunistilor italieni. Pensionarii ferchezuiti ies dis-de-dimineata sa-si soarba cafeaua la terasa. Aceeasi grija pentru felul in care arata ca la Roma sau Milano. Si, sa nu uit, peste 40 de kilometri de arcade care apara turistul de soare si ploaie. Noi, vechi, circulare, frante, pictate, decazute, peste tot... arcade.

     Specialitatile casei 

     Bologna e oras universitar de traditie. Deci e plin de studenti si de... bicicletele lor. Daca in mod traditional italianul adora scuterul, o combinatie pe gustul lui, practica si eleganta, la Bologna la putere sunt bicicletele. Ma repet, suntem in miezul miscarii de stanga din peninsula si asta se vede si cand vine vorba de mijloacele de transport folosite.

     Culoarea dominanta e caramiziul. Foarte mult din centrul orasului e facut din caramida rosie, inclusiv lacasele de cult, dar abia din varful Turnului Asinelli - aproape 500 de trepte pe care le transpiri ca sa ajungi 90 de metri deasupra orasului, dovada puterii financiare a unor familii bologneze in Evul Mediu - intelegi adevarata dimensiune a culorii orasului.

     Ultima, dar nu cea urma, dintre specialitatile bologneze - arta culinara. Bologna e locul unde se gasesc multe scoli de gatit si unde, ca turist, nu ca profesionist, poti face de la o lectie de o zi cu plimbari prin imprejurimile orasului pana la cursuri de cateva saptamani in care sa afli cum de pastele servite la restaurant (orice restaurant din oras) sunt asa delicioase. Unul dn secrete se vede si in imaginea de mai jos - fatti a mano.

     Speciala de goodbye 

     An antique door knob

La piel que habito: Frankenstein in melodrama lui Almodovar

 

     Si-a luat sau nu Pedro Almodovar o pauza de la Penelope Cruz? Aparent da, pentru ca in La piel que habito personajul principal feminin ii apartine actritei Elena Anaya. Totusi cateva lucruri te pot face sa crezi ca fantoma lui Penelope nu-i da pace. 

     E ciudat sa incepi sa scrii despre ultima creatie cinematografica a lui Almodovar folosind acelasi nume cu care el a fost asociat intens in ultimii ani, desi acesta nu apare pe afisul filmului. Asa ca o sa incerc sa fiu succint pe aceasta tema. Sunt cateva informatii certe: Penelope Cruz n-a fost doar actrita principala din Abrazos Rotos (2009) si Volver (2006), a fost muza si elementul fundamental care a propulsat peliculele lui Almodovar intr-o zona a succesului comercial pe care nu o avusese nicicand. In plus avem spusele lui Almodovar: “All my movies have an autobiographical dimension, but that is indirectly, through the personages. In fact, I am behind everything that happens and that is said.” Adaugam la toate acestea faptul ca personajul masculin principal din La piel que habito, un doctor genial, dar tulburat (arhetipul creatorului), realizeaza o opera perfecta modeland chipul si astfel identitatea… unui personaj denumit Vera CRUZ. O aparitie fizica desavarsita si o asemanare consternanta cu Penelope insasi. Creatia suprema care – in buna traditie a lui Almodovar – fuge intr-o explozie girl power de demiurgul ei. A vrut creatorul Almodovar sa spuna ceva despre relatia lui cu Penelope? Probabil ca nu, mintea mea doar face asociatii strambe… 

     Revenind la pelicula, va asteapta o poveste imbarligata si surprinzatoare la granita dintre thriller-ul medical intunecat, n-as zice horror, cu melodrama tipica pe care Almodovar stie sa o construiasca inteligent. Nu vorbesc doar de structura nonliniara a filmului, ci de abilitatea regizorului de a altera perceptiile initiale ale spectatorului aducand noi informatii printr-o bucla a trecutului. Ca in mai toata cinematografia lui Almodovar, si aici viata e plina de coincidente stupide care marcheaza destine tragice, iar pentru fanii cinematografiei sale se intrunesc conditiile unui adevarat festin de rasturnari, surprize si ironii. Traumele repetate aduc cu sine obsesia razbunarii si... mai specific de atat nu vreau sa fiu pentru a nu va strica placerea vizionarii filmului. 

     Atmosfera e completata excelent de coloana sonora semnata de Alberto Iglesias, iar cateva cadre semnate de colaboratorul de cursa lunga al lui Almodovar, José Luis Alcaine, sunt asemenea unor tablouri sublime ale unei istorii de viata care va va da de la fiori pe sirea spinarii la un zambet in coltul gurii. Actorii principali sunt si ei acolo unde trebuie. Antonio Banderas, la mai mult de 20 de ani de la Átame! (ultima colaborare cu Almodovar), e in plina forma cu o interpretare usor detasata, din care emana totusi instincte si carisma. O combinatie pe care Hollywood-ul n-a mai reusit sa i-o ofere demult. Iar Elena Anaya... in cazul ei nu pot spune decat ca va starni dorinta de a (re)vedea Lucia y el sexo, un alt film in care a lasat lumea cu gura cascata. 

       

     Intr-o ordine personala a filmelor lui Almodovar, La piel nu vine in primele trei filme. Pentru mine acestea sunt: Hable con ella, La mala education si Carne tremula, dar reuseste cu siguranta sa ofere o experienta cinematografica intensa.

A doua sosire la Constantinopol

      …cu un aparat foto nou 

      Dupa excursia americana am ramas fara aparat foto. A luat nisip la bord si a capotat. Nasol moment, eu cu aparatul foto aveam o relatie. Mi-a fost greu sa trec la alt model, chit ca am facut un mic upgrade. De la 12mp si 12x zoom la 14 cu 14. Am pierdut insa un night mode pe care il iubeam. Am castigat un soi de alb-negru care intareste verdele. Cam asa:

Furnicar naval in Cornul de Aur 

Moscheea Albastra 

Moscheea Yeni Valide 

Balik pazari - piata de peste 

     Istanbul ferry 

     Ce n-am facut in prima vizita la Istanbul, dar am recuperat din plin la a doua, a fost sa ma plimb cu feribotul. Vineri seara, dupa o midie gigant umpluta cu orez, piper si zeama de lamaie (cost: 1 lira turceasca), ne-a agatat un nene in Eminonu cu un tur pe Bosfor. Cum omul avea scoruri sensibil mai mici fata de ce auzisem prin Sultanahmet, ne-am suit la bord si am asteptat vreo jumatate de ora pana sa pornim. Dusul pe langa malul european, pe dedesubtul podului Bogazici, iar la retur pe langa malul asiatic, in total 1 ora si jumatate. Vile luxoase cum vezi in telenovelele turcesti, palatul Dolombache, moschei, the whole nine yards. Iar la retur podul Galata luminat colorat de restaurantele care vand mult peste.

     Sambata dimineata am mers la Karakoy unde ne-am imbarcat pentru niste insule din Marea Marmara (vreo 20km distanta de oras), recunoscute ca loc de promenada si vacanta pentru turisti si localnici deopotriva. Contra unei sume ridicol de mici - 5 lire turcesti sau 2 euro, am ajuns pe Heybeliada. N-am reusit sa ne dam si jos pentru ca feribotul a si plecat mai departe spre Buyukada. Pe unde am luat-o la pas intr-o mare de oameni. Atmosfera de vacanta, restaurante, magazine mici, coronite cu flori, trasuri cu cai si un chelner care a vrut sa ne traga in piept cu vreo 10 lire turcesti.

     Moschei 

     Unul din magnetii Istanbulului sunt moscheile care iti apar in fata la fiecare pas. Pentru un european sadea ele sunt precum niste nave extraterestre care au aterizat pe pamant cu ajutorul rachetelor-minarete. Tot ele refuza cu indolenta gravitatia terestra printr-un joc perfid al semicupolelor care sprijina cupole care sprijina cupole imense. Dimensiunile enorme combinate cu o lucratura de decoratiuni migaloase te fac sa oftezi prelung si sa nu te poti opri din fotografiat. Am mers iarasi la Hagia Sofia, e probabil unul din locurile in care trebuie sa ajungi intr-o viata de om, si pentru prima oara in interiorul celei a lui Suleiman.

     Oameni si pisici 

     Sunt doua lucruri care iti sar in ochi la Istanbul cand vine vorba de oameni: sunt foarte multi si sunt foarte tineri. Si cand te gandesti cate milioane mai sunt in vestul Europei... Pe Istiklal seara vezi o mare agitata care se invarte intre cumparaturi, baruri si cinematografe, iar din avion Istanbulul arata pur si simplu nesfarsit. Peste 18 milioane de oameni in zona metropolitana, cat o intreaga Romanie!, intr-un oras aruncat pe malurile a doua continente.

     Singura concurenta pentru oameni sunt pisicile. Sforaie lenese printre covoare, apar pentru cate un rasfat in mijlocul moscheilor si sunt oricand puse sa agate turistul pentru niste mancare. Turcii le respecta, dar se pare ca nu se omoara cu hranitul lor.

     ... si speciala de goodbye

Jurnalul unei (alte) saptamani pe Coasta de Est

     Day 1 – Welcomin'...

     Comitetul de primire e lung tare. Doua formulare completate deja din avion, un domn la controlul pasaportului care ma directioneaza ferm - dreapta 4 degete, dreapta degetul mare, stanga 4 degete, stanga degetul mare. Amprentare gata! Jos ochelarii, uite-te in camera, nu zambi, click! Buun, m-a si pozat. Imi capseaza un formular pe care mi l-a stampilat de pasaport si ma trimite mai departe. Un beagle snifaie de zor bagajele in cautare de produse interzise. Gaseste o portocala! Da, e interzisa. Mai departe vine controlul bagajului. Avem genti mari, step over there, please. Ma gandesc la ce zicea Spike Lee in Inside Man: random selection my ass! Scanare completa. Ne deschide bagajul cu Eugenii. Le studiaza. Le pune la loc.
     Welcome to America (finally).

     Day 1 – Primele senzatii 

     In parcare sunt masini mari, foarte mari si foarte foarte mari. Gusturile se schimba greu. Numar cate un steag national la fiecare kilometru. Expunerea patriotismului e la locul lui. Trafic aglomerat, trei dolari jumate taxa pentru un pod. In cateva mile, dreapta spre North Andover. Case (pe unele mi se pare ca le-ar putea sufla vantul) cu veranda, backyard generos si gazon tuns scurt. Visul american se conserva. Doar ca pe credit si cu multe alte lichidari pe fundal.

     Desi am zburat unsprezece ore cu o escala de cinci ore pe Fiumicino, iar daca adaug orele de pana la Otopeni si pe cele pana in North Andover ies fix 24 de ore din care am dormit cel mult trei, tot ce vreau e sa mergem sa play sports. La 5 minute de mers pe jos ne asteapta porti de fotbal si terenuri de tenis. Moca. Alerg pana se intuneca si nu mai vad mingea. Nu-mi explic cum si de ce, dar America are un efect de energizare negasit in alta parte a lumii.

     Day 2 – Downtown Boston: skyline si USS-uri 

     Tur de oras cu vaporul, click-uri multiple pentru skyline, continuat cu troley-ul. Fata de alte locuri din America, Boston are istorie. De la Boston Tea Party la Celtics si Bruins gazduiti la TD Garden. Insa orasul vine mereu pe locul 2 in cartea recordurilor dupa New York. Ghidul ambaleaza totul in glumite si istorii intepatoare. Marketingul s-a nascut in America.

    Punem piciorul pe 2 vase: USS Constitution care s-a luptat pentru independenta (fiind landmark, evident ca trecem printr-o scanare mica) si USS Cassin Young cu care si-au facut treaba in WW2 si despre care se lauda ca n-a fost calcat de vreo molecula de inamic. Mitul superioritatii e hranit continuu.

     Day 2 – G T L 

     Pe uscat dam o tura printr-un targ stradal cu iz italienesc. Mancam ceva si ne punem la curent cu Jersey Shore, un serial care sparge audientele pe MTV. E plin de postere cu cei 8 cocalari/cocalarese care traiesc sub motto-ul G T L - Gym, Tan, Laundry si care in sezonul 4 vor merge la origini. Adica in Italia, desigur. Inapoi la parking lot. 34 de dolari pentru o stationare mai lunga de 2 ore. Auch! Ca sa-ti lasi masina in buricul lui Long Wharf costa.

     Day 2 – @Capone's 

     Pe seara mergem in Peabody la masa si live music cu niste absolventi de MBA. Band-ul porneste la 21 fix si dupa 2 melodii ringul de dans e plin. Un nene se tine de sold sa nu-i fuga. Stie el ce stie. Altul si-a infipt picioarele in pamant, nu le mai misca de acolo, dar da din fund cat poate de tare. Altul repeta la infinit o miscare ce-mi aduce aminte de leganatul unui aurolac. Un cuplu fitos face pasi de salsa sau ce-o fi, desi se canta rock'n'roll. O doamna cu bandana pe frunte se intoarce brusc si arunca niste priviri scoase din Pulp Fiction celor din jur. Se misca pe tocuri de 14. Cred ca am nimerit intr-o seara cu o petrecere pentru septuagenari. Iar americanilor le-a fost extirpat demult simtul ridicolului. Vor doar sa se simta bine.

     Day 3 – Market Basket 

     Pentru paine, fructe si ceva mezel facem 5km dus si 5 intors. E ca si cum locuiesc in Tineretului si ma duc undeva intre Romana si Victoriei dupa paine. America e tara distantelor mari. Bagam trei sticle de plastic intr-un aparat de reciclat si ne scuipa un cupon de 15 centi pe care putem sa-l folosim. Every penny counts. La mezel luam un bon si asteptam, e aglomeratia de Sunday morning. La paine stau modest. Nu-ti curg balele dupa nimic, dar recupereaza la fructe. Naiba stie ce gust au, dar tare ma inspira perele asiatice sau merele aduse din Noua Zeelanda.

     Day 3 – Halibut Point & Rockport 

     La Halibut Point - State Park ne invartim deasupra oceanului, pe niste stanci. Oamenii sunt foarte simpatici. Se uita la tine si daca le zambesti, iti zambesc inapoi. Ba chiar te saluta. In Rockport mergem mai intai la plaja. Mica rau - 200 de metri lungime si poate 30 latime. Lume pe chill.

     Apa sub 20 de grade, fac o baie de jumatate de ora, Iasmina vrea sa ma scufunde si capat porecla de chicken. In timp ce ma usuc, studiez cat de liber se exprima copiii la ei. Cred ca am gasit sursa relaxarii de la varsta adulta.

     O luam la pas catre centru. Case dichisite, oameni relaxati, in vacanta. Lumina perfecta de poze, click, click. Galeriile de arta sunt insirate una dupa alta, numai bine ce mi s-a facut foame si sunt intr-un loc care promite... sea fooooood! Ce urmeaza este un festin culinar nesimtit: hot clam chowder - o supa fierbinte cu lapte si/sau smantana, carne de scoici proaspete si ceva legume. Este o rivala pe masura a chuppei de camarones servite pe terasa de la langa Catedrala din Arequipa. Ii notez numele intreg si mi-o voi aminti intotdeauna: New England hot clam chowder! Runda doi: stuffed clams, picante, dar delicioase, si niste shrimpi cu sos.

     Day 3 – Auction Hunters 

     Pe seara ne uitam la Spike unde un gras cu muschi si un skinny geek fac echipa licitand pentru storage rooms (abandonate de proprietari) in cautarea unor obiecte de pe urma carora sa scoata un profit inzecit. Make lots of money, baby. 

     Day 4 – Sorry, we're busy... shopping 

     Da' galonu', cat e galonu'? Dupa trei zile de plimbat in susul si josul statului Massachusetts trebuie sa hranim cele patru roti. 3 dolari si 46 de centi un galon de benzina. Adica 3 dolari si 47 de centi pentru 3,78 litri de petrol rafinat. Adica sub un dolar litrul de benzina. La jumatate fata de Europa. Uite de ce e bine sa te razboiesti pe ici colo prin lume.

     Day 4 – Sales, coupons and special offers 

     Mall aglomerat pentru o luni dupa-amiaza. Lumea aici nu vaneaza reducerile. Reduceri apar tot timpul, e usual bait. Lumea vaneaza reducerile la reduceri, combina niscaiva cupoane peste reduceri si-si freaca mainile la lichidari de magazine. Scopul final pare sa fie acela de a cumpara un item la 30% din valoarea sa initiala. E fix ca-n Maroc, doar ca in loc sa negociezi direct, iti rozi unghiile asteptand si sperand sa nu-ti dispara articolul favorit. N-am timp de asteptat asa ca dau iama la prietenii de la Abercrombie despre care aud ca platesc naspa, au un dress code ucigator (parul angajatelor trebuie sa fie drept prin regulament) si fac discriminari la angajare. Mda, dar hainele lor imi plac.

     Day 4 – Last stop: Borders 

     Magazinul sta sa traga oblonul definitiv. Kindle-ul i-a venit de hac. Everything must go si totul redus intre 40 si 60%. Dupa asta o sa urmeze cica si o perioada cu 80% off. Vand tot, inclusiv scaunele si mesele birourilor angajatilor. Sparg banii pe dvd-uri cu documentare, marfa rara, si niste carti. Ironia sortii: husele pentru Kindle sunt 40% off. Eu le-as fi dat foc in spate intr-un ritual pagan, mama lor!

     Day 5 – Adrenaline Rush Who's a Chiken? Who's a Monkey? 

     Mergem la Gunstock Mountain Resort in Gliford, New Hampshire, la vreo 100 de mile de casa. Telescaun, partii de schi, bike trails, segway, picnic, camping, kaiak, tiroliana si... Aerial Treetop Adventure. Cica al treilea circuit din State ca lungime - 91 de copaci pe care ar trebui sa-i parcurgi rugandu-te la Doamne-Doamne sa ne fi tras totusi din maimute. [Sa-i parcurgi = sa te sui pe scara si apoi sa ajungi dintr-unul in altul folosind barne, sfori, plase, scripeti si tiroliana. Uneori treaba e cat de cat fixa, alteori al naibii de mobila] Totul se intampla in 5 serii (de la green la red) de dificultate crescanda, iar de partea de siguranta te ocupi singurel - trebuie in permanenta sa te asiguri ca esti cablat astfel incat sa nu te stranga pe faras de pe jos.

    Ce-ti da curaj: alti oameni care fac traseul. Deci se poate! Ce te sperie: tot restul. Mai ales cand ai rau de inaltime. Una e sa sari cu parapanta cu un nene care face asta de ani de zile, alta e sa depinzi de propriile-ti membre ca sa... fie bine, sa nu fie rau. Si iata-ma! La inceput nu e deloc fun, tremur din fiecare muschiulet, dar de la copac la copac treaba devine din ce in ce mai usoara... pana cand dau de o sfoara verticala. Atat? Unde e restul? Cica sa ma prind de ea cu bratele si ma arunc. Jos e hau. Ha-ha-ha (asta nu e rasul meu). Asta contrazice grav instinctul meu de supravietuire. Din spate se apropie un alt grup. It's now or never, long live Elvis! Si merg mai departe pana la finalul nivelului 3. 2 ore de stat prin copaci. A trecut frica, s-a descarcat toata adrenalina, simt cum se apropie epuizarea musculara. Deasupra mea pustani de 10 ani isi fac de cap precum Tarzan. Ma duc sa o ard zen cu un kaiak.

      Day 6 – Cetateni, fiti relaxati! 

     One new message pe telefonul fix de acasa al americanilor. Cin' sa fie, cin' sa fie? Este de la primarie. Ne anunta ca in seara asta autoritatile stropesc cu ceva produse intru maltratarea insectelor si ca ar fi de prefrat sa dormim cu geamurile inchise. Imaginati-va acelasi sistem acasa? Ar fi... iadul pe pamant! M-ar astepta in fiecare zi cateva mesaje pe care mi-ar fi si frica sa le ascult. Primul ar fi legat de parcarea din spatele blocului unde Electrica se reapuca sa sape groapi, deci ciuciu parcat. Al doilea de la Apanova mi-ar comunica orarul de apa calda al zilei, lipsa intre 8 a.m si 8 p.m. Al treilea de la Oprescu, care m-ar invita la inaugurarea unui nu-stiu-ce proiect, pe mine alaturi de tot poporul capitalei si judetelor limitrofe. Si la final ar veni si un mesaj de la Administratia Strazilor cum ca se trece la ingroparea cablurilor, actiune ce va dura mai bine de o luna asa ca mai bine imi iau concediu.

     Day 6 – Canobie Lake Park 

     A doua injectie consecutiva de adrenalina vine intr-un parc de distractii din Salem, New Hampshire. Desi e gandit pentru toata familia si are multe ride-uri cumintele, genul caruselului cu lanturi pe care il aveam si noi pe vremea lui Ceasca, se gasesc si cateva rollercoastere de bun simt. Primul pe care il incerc e vopsit in galben si ii zice Corkscrew dupa elementul principal pe care ti-l ofera - 2 miscari de tirbuson una dupa alta. Nu e rau, dar nu prinde nicaieri cu adevarat viteza de care ai avea nevoie pentru o senzatie tare. Al doilea e o piesa de muzeu inca in stare de functionare. Ii zice Yankee Cannonball, a fost construit in 1930 si functioneaza din 1936. Evident pe lemn ceea ce face ride-ul de peste 2 minute un pic mai… bumpy. Dar neasteptat de distractiv fiindca face foarte multe dropuri, mai mici sau mai mari, si prinde la momentul de varf 60 de km la ora. Ok. Si castigatorul zilei: Untamed. Abia inaugurat in iunie 2011 e atractia parcului pentru cei care vor senzatii tari. Peste 70 de km la ora, 4.5 G-Force si 2 elemente tehnice (Immelmann si Zero-G Roll) care nu se gasesc decat in vreo 20 de rollercoastere din toata lumea. Scurt, dar bun.

     Speciala pentru Oancea: Am dat 10 dolari pentru un 3-point shooting competition. 12 mingi, cate 4 in fiecare colt si in centru, 40 de secunde. Ultima minge din fiecare serie de 4 se numeste moneyball si valoreaza 2 puncte. Restul mingilor valoreaza 1 punct. Poti sa strangi maxim 15 puncte, moment la care castigi un ipad. Intre 12 si 15 puncte un tricou din NBA la alegere... si tot asa. Ghici cate puncte am strans si ce am castigat? In apararea mea: era intuneric, mergea nocturna, drept practice nu primeai decat o singura aruncare si mingile nu erau nici macar aceeasi marca.

     Day 7 – Rainy day in Hampton & Portsmouth

     Schema aici e cam asa: prinzi 2-3 zile calde si frumoase, apoi alte 2 zile treaba se incinge rau si umiditatea creste si ea, iar apoi boom! Ai parte de thunderstorms. In schema asta mai intervine si cate un uragan cu nume de domnisoara. Gen Irinuca, asteptata duminica asta si prin statele din New England. Plaja publica Hampton Beach e cat vreo 3 Mamaie la un loc. Public subtire. Apa sub 20 de grade. Pe vizavi magazine kitschy de suveniruri, restaurante cu sea food si un arcade playground. Aici lucrurile merg asa: bagi bani in diverse jocuri, te distrezi si, in functie de cat de bine te descurci, primesti puncte pe care le transformi in premii. Sigur ca nu e nicio afacere sa cheltui 20 de dolari pentru un premiu jucarie pe care l-ai lua cu 10 dolari din alta parte. Dar intre timp tu te-ai si distrat. Si nu pleci acasa cu mana goala. Ceea ce creste sansele de a reveni. Aici e smecheria pe care o aplica cu succes: un client fericit e unul care o sa mai cheltuie la tine in magazin.

     Day 7 - North Hampton aka la bogatani

     Proprietati imense cu terenuri babane si vedere la ocean ramase chiar si dupa cadere pietei imobiliare la scoruri cu sase zero-uri. Nu inteleg de ce tipii care cautau cu detectoarele de metal pe plaja publica nu vin si pe aici. Un cercel sau o bratara de la o baba senila cred ca valoreaza cat salariul minim pe un an.

     Day 7 – Life is good… in Portsmouth

     Am aflat povestea din spatele brandului Life is good, pe care l-am remarcat la plaja in Rockport acum cateva zile. American dream impachetat frumos: doi tipi care ani de zile s-au chinuit sa vanda tricouri prin campusuri universitare au dat lovitura cu Jake - o fatza vesela si mesaje simple, optimiste. Acum au un lant de magazine pe coasta de est si vand de la haine pentru copii la accesorii pentru camping. Tricourile au ceva addictive in ele, dar sunt al dracu’ de scumpe. Ma multumesc cu un magnet.

     Day 8 – Speciala de goodbye 

     Ultima zi plina la Newburyport. Rent a bike printr-o rezervatie mlastinoasa in care pasarile sunt la putere. A doua baie in Atlantic, parca mai cald decat prima oara (sau doar m-am obisnuit?) si o piscatura a unei muste galbene de la care mi se umfla piciorul. A cup of clam chowder si o portie de steamed clams muiate intr-un sos de unt. Two scoops gelato – portocale rosii si fistic la waffle cone. Late night movie intr-o sala aproape goala, desi e premiera Columbianei. Care vine dupa o jumate de ora de reclame si trailere, dar totusi mai devreme decat acasa cu vreo doua saptamani. Maine facem bagajele si speram sa zburam inainte sa apara don'soara Irene.

Trans -alpina si -fagarasanul

     Un pic de verde, un pic de albastru si cateva ganduri dupa excursia de trei zile care a insemnat opriri la Horezu, Ranca, Cisnadioara, Porumbacu de Jos si Balea Cascada.

     Nu va bazati pe rezervari telefonice. Prima facuta - cea de la Ranca - la care de fapt am si ajuns dupa un mic scandal telefonic - s-a clatinat zdravan. Cica venisera niste domni si erau foarte presanti in solicitarea unei camere. Iar noi nu ajungeam decat dupa ora 17... Nu ma intrebati de ce gazda nu mi-a solicitat avans, ar fi ajutat ma gandesc. Cica multi turisti dau genul asta de teapa: zic ca vin si nu vin. Dar eu nu sunt multi turisti! A doua rezervare a picat hazliu - mi-au venit niste neamuri si n-am cum sa va mai tin, dar am vorbit la Bradul Inalt si va primesc ei. Nu stiu ce afacere avea tanti, dar culmea e ca la Bradul Inalt am gasit internet wireless, porti de fotbal si un mic dejun regal. Asa ca multumim!

     Romanii iubesc berea si gratarul. Nu-mi e foarte clara ordinea. Cert e ca nu am vazut pic de criza pe unde am trecut. Lumea petrecea si se veselea. La Horezu treaba incepe sa alunece spre kitsch. Sunt inca niste locuri traditionale, foarte ok, dar s-a umplut si de bate de baseball si capatani de Dracula.

     La Ranca am prins o ploaie onesta care i-a fugarit pe turisti. Bucurie mare! Altfel am fi mers intr-o mare de oameni si masini. A ramas insa dezamagirea constructiilor. La Ranca se construieste atat de aiurea incat un arhitect ar trai probabil stari de rau fizic.

     La Balea Cascada telecabina costa 20 ron dus si 20 intors si chiar daca vrei sa dai banii, trebuie sa se stranga minim 10 bucati de turisti ca sa se miste treaba. Transalpina e asfaltata brici, in zilele libere devine un melc lung de masini colorate divers care urca si coboara nesfarsit. Peisajul merita insa tot chinul. Transfagarasanul: la fel de aratos si la fel de populat. Tot ce va trebuie e o zi senina ca sa va puteti bucura de amandoua in 24 de ore.

Vand kilometri de Mihai Barbu

     Am citit si scris aici despre Prin praf si vise. A venit acum randul lui Vand kilometri. Aventura pe doua roti pana-n Mongolia si-napoi, scrisa aproape in priza directa de constiinta, lucru cu care te obisnuiesti dupa primele cateva pagini, are pentru mine un aer de deja vu/conu nostalgic si amuzant. Partea mongola a experientei sale e atat de asemanatoare, as zice similara cu ce am trait pe propria-mi piele acolo, incat citesc frazele de cate doua-trei ori ca sa-mi retraiesc propriile amintiri: cerul superb instelat sub care am dormit, copiii calare in cursa pe langa masina noastra, pustiul aproape infinit. Partea rusa a calatoriei sale e mai degraba inspaimantatoare din cauza cantitatilor industriale de alcool carora a trebuit sa le faca fata si a politistilor spagari. Eu visez la un transsiberian, dar nu duc doua votci legate si vorbesc ioc ruseste. Fata de Roxana Valea, Mihai Barbu a facut multe poze faine, iar conditiile in care a fost scoasa cartea sunt si ele de laudat. Un singur lucru n-am prea inteles: de ce autorul a refuzat de fiecare data combinatiile cu rusoaicele - nu-s de lepadat.