Simetria lui Room e coplesitoare. Room e coplesitor.
marți, 26 ianuarie 2016
Room
luni, 25 ianuarie 2016
Spotlight
Cotat cu cele mai mari sanse sa castige Oscarul pentru cel mai bun film anul asta. Imi imaginez ca lui Tolontan i-a placut mult Spotlight. Trateaza munca unei echipe de jurnalisti de investigatie de la Boston Globe care navigheaza printre toate obstacolele posibile - propria neincredere, sursele care se lasa greu descusute, inamicul puternic (The Church thinks in centuries. Do you think your paper has the resources to take on that?). Jurnalisti care nu uita sa se uite in oglinda si care la final fac fix ce trebuie. Eroism cu chip uman.
Dar de unde m-am uitat eu, Spotlight pare un film tardiv ca relevanta, la fel ca si investigatia in cauza care ar fi putut si ar fi trebuit sa se intample cu 20 de ani mai devreme. Lumea s-a schimbat, ea apartine acum whistle blower-ilor, anonimilor. Lumea de azi apartine unor caractere simple - le zice 0 si 1. El fac si desfac totul. Cuvantul tiparit si cei care il formuleaza erijandu-se in orice si-au aratat din plin limitele.
Dincolo de acest repros, recunosc insa ca altele n-am. E bine scris, are o taietura care stie sa tina ritmul sus si un cast de ansamblu care-si face treaba meticulos. In plus cadrele sunt gandite sa suprapuna inteligent sau sa ofere prin alaturare prezenta cvasitotala a Bisericii in viata comunitatii si mai ales a copiilor.
miercuri, 23 decembrie 2015
Tangerine
Aparut prin mai toate topurile criticilor si publicatiilor de specialitate pe 2015. L-am gasit pe Netflix si am dat play in orb.
Dupa sfertul de ora academic am intrat pe imdb sa capat ceva context. Era nevoie de el pentru ca Tangerine e un film independent de la mama lui - atipic si tupeist prin personaje si universul lor, strident in tot ce inseamna filmare - imagine si sunet. Apoi mi-am reluat cuminte vizionarea. Sa pornim de la relevanta alegerii locului si timpului desfasurarii actiunii. Pentru ca e o chestie desteapta incapsulata aici. Suntem in Ajunul Craciunului - da, e cu colinde si cu brazi impodobiti cu beculete, atunci cand ne place sa credem ca suntem mai buni si mai toleranti - pe strazile dintr-un Los Angeles calduros, nepasator si depravat in care personajul nostru principal e un transsexual eliberat dupa 28 de zile de parnaie. Pam-pam 1! Toata actiunea se petrece in 24 de ore, iar replica la ordinea zilei e Merry Fucking Christmas. In oglinda cu Sin-Dee, transsexualul nostru care nu-si gaseste linistea interioara pana nu ia la bumbacit si taraste desculta prin oras o curva blonda si slaba vinovata ca n-a stat departe de Chester, logodnicul-peshte-traficant de droguri cu sediu central la Donut Time (pam-pam 2!) - deci in oglinda cu asta il avem pe Ramzik, un taximetrist armean cu nevasta cu par a la Shakira, plod si mama soacra bagacioasa... care apeleaza la partide de sex platite tocmai cu Sin-Dee si tovarasii ei. Pam-pam 3!. Si in tot vacarmul asta, in toata involburarea asta sarita de pe fix, in toata ciudatenia lui Tangerine - pentru ca n-ai mai vazut asa ceva, descoperi valorile simple, alea care conteaza cu adevarat. Mare lucru.
Filmat integral cu niste iphoane 5S, jucat la superlativ, Tangerine face ceea ce numai filmele adevarate pot. Te scufunda intr-un univers pe care la inceput te grabesti sa-l judeci, dar pe care, pana la final, ti-l apropie si ti-l umanizeaza. Excelent, dar in mod evident nu pentru oricine.
luni, 14 decembrie 2015
The Ridiculous 6
La vremea lui, deal-ul semnat de Netflix cu Adam Sandler si casa de productie Happy Madison pentru 4 lungmetraje a starnit ceva valva. Sony s-a aricit - era unul din oamenii sai, restul majorilor au strambat din nas vizavi de intentiile pe termen lung ale SVOD-ului. Cota lui Sandler e sub pragul de avarie de ceva vreme, dar Netflix stie bine de ce l-a vrut - omul prinde bine la popor, ba chiar la popoare - deci era numai bun si fix ce-i trebuia pentru a-si atinge visele de extindere multiteritoriu. Sigur ca n-o sa aduca glorie, distinctii sau aprecieri favorabile din partea criticii, dar masele trebuie sa rontaie si ele ceva. Seara de seara. Iar planurile de independenta in continut ale lui Netflix sunt evidente - in 2016 va dubla numarul de proiecte originale (seriale, filme, documentare, speciale). Vor fi 31. Asta e big picture-ul si d-asta R6 e important.
Revenim la small picture, R6 itself. In care s-a dat zdravan cu oua, rosii stricate si orice a mai gasit la indemana critica de film. Nu tin sa fiu Gica contra, dar... R6 nu are miza sau pretentii - asta e clar. Are in schimb cateva plusuri la fel de clare fata de nivelul recent al lui Sandler, includ aici Jack and Jill care era de neprivit sau That's My Boy vizionabil doar cu o punga p-aproape. De ce e mai bun R6? Mai intai ca Sandler nu se mai prosteste, nu mai joaca dublu roluri, nu mai e un clovn penibil. Lasa porcariile si partaielile in seama "fratilor" sai din film sau animalelor de companie din Vestul salbatic. Asta inseamna ca personajul sau, eroul filmului, isi poate face un pic mai bine treaba la nivel emotional cu spectatorul. Am zis un pic, atat cat il lasa povestea. A doua treaba importanta vine la capitolul umor. Partea low exista, dar nu sare calul. Doar cate un part pe ici, pe colo, ceea ce in cazul filmelor recente ale lui Sandler e miraculos. Cateva din reinterpretarile comice ale unor momente istorice - nu mai conteaza ca plotul e vraiste, nu mai conteaza nici anacronismele, macar sa radem - sunt reusite. Pe mine cel cu baseball-ul si regulile sale chiar m-a distrat.
luni, 30 noiembrie 2015
Last Days of Vietnam
Cand vezi documentare ca cel de fata ajungi inevitabil sa te gandesti ca orice fictiune e depasita si fara sens. Poti lua o frantura din Last Days in Vietnam, un singur unghi subiectiv, si dezvolta o poveste cu cap si coada, emotie si sens deopotriva.
miercuri, 14 octombrie 2015
Beginners
luni, 5 octombrie 2015
Sieranevada: posterul romanesc v. cel francez
Absolut intamplator am dat peste posterul francez al lui Sieranevada. Dupa ce fusesem expus la cel romanesc vreme indelungata - n-am avut incotro, calatoresc zilnic cu metroul! - am fost surprins de cel folosit de Wild Bunch sau cine l-o distribui pentru ditamai piata straina. Cum? Culoare pastel in loc de gri? Fiinte vii, nu blocuri la distanta? O atmsofera vie si premiza unei comedii cu dialoguri spumoase intre personaje foarte diferite in loc de... mai nimic? Chiar nu stiu ce in capul strainilor astora. Am impresia ca ei chiar vor sa vanda bilete la film...
joi, 1 octombrie 2015
Amy
Vocea ei inconfundabila si stilul ei necizelat, Asif Kapadia care a facut cu Senna o treaba de exceptie m-au facut sa am asteptari cat casa de la Amy. Onorate 100%.
miercuri, 23 septembrie 2015
Sicario
Am citit mai mult despre cartelurile mexicane in ultimii ani decat despre politica romaneasca asa ca imi permit sa spun ca Sicario e filmul care se apropie cel mai bine de ce se petrece la sud de El Paso. Asta il face greu de suportat - vine la pachet cu atrocitati si putin sens.
Villeneuve in reteta lui obisnuita plus ceva extra. Din reteta obisnuita - sunetul si coloana sonora sau filmarile aeriene, astea da filmari aeriene, chapeau! Extra: regizorul lucreaza la superlativ detaliile semnificative ale acestei lumi, unele usor de reperat, altele subtile. Corpurile decapitate lasate la vedere sau focul de "artificii" sunt parte din imaginea cu care Juarez-ul o intampina pe eroina lui Sicario. Dar la fel de cutremuratoare sunt pozele celor disparuti lipite pe un perete prins in cadru cand masina sta in trafic. Sau cele 2-3 replici scurte care ascund povesti intregi despre nevinovatia celor ucisi in moduri din cele mai crude. Deschid o paranteza aici: pentru a-si mentine imaginea si pentru a permanentiza teroarea locala, atunci cand se confrunta cu un adversar anonim sau greu de reperat (razbunatori necunoscuti, hackeri care dau in gat cardasiile autoritatilor locale) cartelurile omoara oameni la nimereala cu dublu scop: in aparenta, in ochii oamenilor obisnuiti i-au pedepsit pe cei care s-au pus cu ei, iar adversarii anonimi vad cum pentru fiecare pierdere a cartelului mor inzecit mai multi oameni nevinovati asa ca isi pierd cheful de a se pune cu baietii rai. Inchid paranteza asta cam lunga. Villeneuve a facut un film pe bune despre lumea asta. Blunt e excelenta, are urma aia de masculinitate care o face compatibila cu rolul. Tovarasii de arme se achita si ei perfect - Brolin in flip flops e un agent CIA in opozitie perfecta cu naivitatea agentei FBI, iar Benicio Del Toro vine cu un magnetism intunecat care intriga, atractiv si respingator deopotriva pentru eroina si spectator. Deci realizare all around de 5 stele.
Si totusi exista o buba. Una legata de poveste. Sicario in proportie de 90% functioneaza ca o perdea de fum, dincolo de care exista adevarata poveste, si povestea aia nu o aflam decat din cateva detalii spuse, nu vazute, nu traite. Titlu iti ridica niste semne de intrebare - fara sa dau spoilere, recunosc ca m-am dus pe o pista gresita, dar totusi am cautat-o pentru ca titlul nu mi se "pupa" cu ce vedeam pe ecran. Toata constructia se dovedeste iluzorie, protagonista noastra insasi e practic anulata la final ca semnificatie. Cinematografic chestia asta nu sta in picioare pentru mine. E ca si cum am intrat la filmul asta pe usa din fata si tu imi spui "mars mah ca nu ai ce cauta aici, nu esti in stare sa duci asa ceva".
duminică, 20 septembrie 2015
Peaky Blinders: dupa sezonul 2
Fiind vorba de 6 ore plus inca 6, cele 2 sezoane de Peaky Blinders par mai degraba o miniserie cu un punct de discontinuitate temporala - cei 2 ani departare intre primul si cel de-al doilea sezon. La capatul a 12 ore vazute pe nerasuflate ar fi cateva chestii de zis.
Personajul central poate fi plin de defecte ingrozitoare - poate fi un criminal, o bruta, un salbatic, dar daca ii dai cateva calitati care-l fac mai Om decat adversarii sai - gen atasamentul pentru familie sau respectul pentru sexul opus - atunci sunt toate sansele ca spectatorul sa se lipeasca emotional de el. Thomas Shelby e un Godfather de Birmingham in devenire. Acelasi trecut militar dupa care a rezultat un dosar laudativ si amintiri deloc placute (e adevarat ca aici se pedaleaza mai mult pe asta fata de Godfather), aceeasi situatie in care fratele mai mic e mai abil intelectual si preia fraiele afacerilor de familiei, aceeasi ascensiune marcata de sange si planuri bine gandite ca pe o tabla de sah. Aceeasi obsesie pentru a "curata" parte din afacerile de familie. Aceeasi relatie complicata cu familia - mai ales cu partea ei feminina, acelasi destin implacabil al singuratatii. O linie narativa romantica ridica enorm o saga de genul asta. Grace in sezonul 1 si May in sezonul 2 asta fac. Sigur ca sunt ancorate in povestea gangsterilor, dar dezvaluie laturi necunoscute altfel ale eroului.
Cateva replici bine scrise iti raman in cap:
Sountrack-ul e bestial:
Peaky fuckin' Blinders!
vineri, 11 septembrie 2015
miercuri, 9 septembrie 2015
White God
Nu exista un moment mai bun sa vezi White God decat cel prezent. Este un Rise of the Planet of the Apes in varianta europeana. Metafora filmului, despre cainii vagabonzi care se revolta impotriva celor care i-au chinuit si inrait, se suprapune interesant peste realitatea fugarilor sirieni si afgani care iau cu asalt Keleti-ul zilele astea. Filmul e brutal si sensibil deopotriva, bine dozat si cu un mesaj clar, servit cu ceva subtilitate.
O mostra de cinema cum rar mai gasesti azi. Plus niste filmari cu sute de animale intr-un oras pustiu care iti cam taie rasuflarea.
miercuri, 2 septembrie 2015
Peaky Blinders
Dupa ce Narcos s-a dovedit prea subtire pentru gustul meu i-am dat o sansa si lui Peaky Blinders, un titlu care statea de ceva vreme pe lista mea de asteptare, produs de BBC si distribuit peste ocean de Netflix.
Peaky Blinders are parte de personaje misto - cu accentul pus pe Thomas Shelby interpretat de Cillian Murphy. Un erou medaliat al razboiului care se drogheaza ca sa uite ce a trait pe front, dar care a invatat sa aplice strategiile militare si a deprins o nepasare vecina cu cinismul in ceea ce priveste conditia umana - calitati numai bune pentru succesul sau la varful unei organizatii criminale din Birmingham.
Al doilea punct forte e mix-ul de interese divergente, de forte antagonice, de valori in opozitie care se combina si se recombina in fiecare episod. Comunisti, monarhisti, IRA, teroristi, bande rivale, politai, agenti sub acoperire, Winston himself si lista ar putea continua. Ce il strica putin - din cele 2 episoade vazute pana acum - vine din maniera de filmare. Nu e vreun dezastru vizual, dar secventele de lupta nu sunt la acelasi nivel cu personajele & povestea.
All in all Peaky Blinders trece testul pilotului.
vineri, 28 august 2015
luni, 3 august 2015
Bande de filles
Frantuzesc tradus in State cu Girlhood ca sa beneficieze, imi imaginez, de asocierea cu Boyhood. Totusi titlul original e mult mai aproape de realitatea filmului. Si filmul n-are nevoie de vreo asociere, e pur si simplu excelent.
luni, 27 iulie 2015
Trainwreck
Am mers sa vad Trainwreck la Hollywood Multiplex in mall Vitan. Pentru mine nu prea e o alegere. In sensul ca ma uit pe programul filmului pe care vreau sa-l vad, caut o ora de start pe somnul Marei si o distanta cat mai mica fata de casa. Stau la distante aproape egale de mall Vitan, Sun Plaza si CinemaPro - deci cam pe aici ma invart. Si chiar daca stiu ca HM ofera niste conditii din ce in ce mai nasoale - cand si cand mai ajung acolo. Cel mai naspa lucru e ca stativele pentru pahare sunt ruginite - cand intri in sala si lumina e inca aprinsa senzatia e oribila. Noroc ca lumina se stinge repede. Apoi vine mirosul - ca la Patria, o combinatie de acarieni, praf si statut. Iarasi oribil. Noroc ca simtul olfactiv are un timp de adaptare foarte bun. Fotoliile sunt si ele obosite, nu mai vorbesc de mocheta pe care calci, batatorita si decolorata. Si totusi preturile nu sunt cu nimic mai prejos decat in cazul altor mall-uri din Bucuresti unde conditiile sunt mult peste. Clar e nevoie de o minima investitie. Gata, gata, revin la Trainwreck.
duminică, 31 mai 2015
La famille Belier
E al 11-lea an consecutiv in care vin la TIFF, dar e prima oara cand am mers la o proiectie in aer liber in Piata Unirii. Cum asa? Cred ca sunt mai degraba adeptul salii intunecate, a unei mase de oameni mai mici si bine ascunse de ea insasi in timpul vizionarii. Ma gandeam si ca in piata va fi galagie de la masini, oameni non-tiff, cine stie ce alte evenimente de prin centrul orasului si ca asta ar strica cumva experienta. Si mai era si factorul vreme - daca ploua, daca se lasa un frig nasol... Practic sunt ca o baba!
luni, 13 aprilie 2015
PisAmo: jurnal in trei din Pisa
Cele doua localuri au fost botezate imediat - bodega si decolteul. Pentru usurinta exprimarii. Gen: mergem la bodega? sau Hai la decolteu!
Gelateriile sunt niste locuri populare, ca sa nu zic aglomerate. Bodega e avantajata - fiind chiar in piata, coada serpuieste linistit. In rush hour-ul gelatei sunt si 30 de oameni in asteptare, dar bine aerisiti. Turisti si nativi parte in parte. Decolteul e situat la strada si lumea se contorsioneaza zdravan ca sa lase un minim spatiu si trecatorilor. In rush hour numeri 15 oameni. Majoritatea de-ai casei.

marți, 3 martie 2015
Chef
Jon Favreau vrea sa-mi spuna ca s-a saturat de bugetele mari, de producatorii care ii dicteaza ce si cum, de filmele pe care le face fara suflet. Las la o parte ipocrizia. Propunerea sa, Chef, are un scenariu amputat. Dintr-un feel good movie simpatic in primul act se pierde intr-o chestie din ce in ce mai anosta, iar de final sunt de-a dreptul revoltat.
vineri, 6 februarie 2015
Ida
Nu s-a mai intamplat de foarte mult timp sa vad un film si apoi sa-l revad in aceeasi spatamana. Nu s-a mai intamplat de foarte mult timp sa stau sa sap pe internet si sa citesc despre un film, mai specific despre compozitia cadrelor dintr-un film. Ida lui Pawel Pawlikowski este acest film.






















