Jurnal bolognez: part 3

     Ne trezim de voie si petrecem toata dimineata pe lene maxima, dar vrem sa ajungem departe azi - pe un deal din afara orasului, la biserica Sf. Laurentiu. Statia de titicar e la 2 pasi de noi, dar inainte e musai sa testam cate un croissant de la vecinul de peste drum. Titicarul vine si pleaca fara sa ne ia - e plin ochi. Soferul ne asigura ca in 5-10 minute va sosi urmatorul. Urmatorul se dovedeste a fi un minibus de 20 de locuri cu copertine de plastic transparent ca sa vezi orasul si casti incluse in pret ca sa mai afli una alta de pe drum.

     La destinatie e o aglomeratie de nedescris. Ai nevoie de nervi de otel si ca sofer, si ca vizitator. Mara culege floricele si ne zice ca ea vrea acasa, la olita. La intoarcere luam chiar titicarul spre deliciul ei - e pur si simplu incantata de hurducaielile la care suntem supusi. Pentru un adult minibus-ul e alegerea potrivita. Inconjuram stadionul Dall'Ara si vocea ghidului ne informeaza ca stadionul a fost construit in vremuri fasciste si ca la intrare trona o statuie a lui Benito calare. Si eu care aveam impresia ca Bologna e chinesenta stangii italienesti. Tot in ordine de idei politica: pe multe ziduri e scris cu spray NO RENZI. La radio am auzit de dimineata ca omul a castigat, n-am inteles si ce a castigat, dar pe mine ma roade altceva. NO RENZI asta e o lucratura proaspata, identica - aceleasi 2 tuburi, unul negru, altul rosu - in tot centrul orasului, si pe alocuri barbara. Cum sa slutesti un perete cu asa ceva, fix langa o icoana din secolul 17 protejata de municipalitate cu un geam gros.

     Fac doua drumuri la supermarket. Primul inainte de ploaie, al doilea dupa. Aici de 1 mai e program de duminica, cu pauza generoasa la pranz. Ploaia se intampla cu o punctualitate de gentleman, intre 14:00 si 16:00, asa ca la 17:00 se da startul unei cautari noi de inghetata: catre Sorbetteria Castiglione. Ne-am documentat, e una din cele mai bune din oras.

     Mishu: O sa murim mancand inghetata.Eu: Cred ca da. Mara nu zice nimic, dar mananca de zor inghetata. Clasamentul nostru e dat peste cap, eu eram pe ultimul loc, dar aici e cea mai buna inghetata - imi mai iau o piccolo, due gusti, si devin lider. Pentru putin timp insa, nici altii nu se lasa mai prejos. La final vorbim de o inflatie de puncte pentru toti si de un indice glicemic care a sarit demult in aer. De unde stiu? Ma uit la Mara care merge singura  pana la apartament - un kilometru si ceva - in pas de urias si de soldat si care citeste numerele strazilor de la dreapta la stanga cautandu-l la nesfarsit pe partea cu impare pe 48, cel la care locuim noi.

Jurnal bolognez: part 2

     Arcadele pe care Mara le-a botezat tuneluri plus mozaicurile si marmura care-si schimba modelul una-doua sunt suficiente azi pentru ca jumi din drumul pana la Finistrella via biserica Sf. Francisc sa fie parcurs de printesa pe jos. Juma in carca lui ta-su. Nu ma plang - am asteptat mult perioada asta, a venit cu intarziere, in cazul asta cu niste kilograme in plus de dus, dar imi place. Finistrella nu ma inspira deloc fotografic, mi se pare ca iese fix la fel ca-n pozele oricui altcuiva, in schimb Italia are lumina sublima asa ca transform un leu de pe gardul bisericii Sf. Francisc in modelul meu preferat. 

     Nu putem sa nu vizitam o gelaterie. Ne pica in drum Grom. O tine Mishu minte de la Florenta. Mara atinge un nou maxim in privinta capacitatii ei de a imparti cu ceilalti. Citez: eu impart singura. Tin socoteala cupelor diferite gustate de fiecare. Aparent Mara va pierde - iarasi a vrut de capsuni, ea vrea mereu de capsuni, dar de fapt ea va castiga pentru ca cere sa guste de fiecare data si din inghetatele noastre.

     Fiindca mood-ul s-a stricat, mergem la somn. Dar Mara ne trage clapa si nu doarme.  Asa ca ne setam pe harta Pasta Fresca Naldi despre care am citit ca fac tortellini ca la mama acasa. Mai bine zis ca la bunica acasa - retetele sunt de pe vremea ei. Old school, hand made, proaspat si fara nicio fita.

      La Naldi facem comanda si pana e gata - vorbim de 15 minute - ne plimbam in sus si-n jos pe Via del Pratello. E plin de graffiti si de lume. De unde Bologna pana aici motaia duminica dupa-amiaza, acum si aici capata multa culoare si chef de viata. Ne asezam pe jos, asa cum fac localnicii, dar Mara nu e deloc impresionata. Desface cativa tortellini, constata ca inauntru e carne si cere niste foccaccia ca s-o inmoaie in sosul de smantana. In rest, pauza. Si eu care credeam ca la Bologna gastronomia nu va da gres.

      Mai tarziu o inghetata devine "morcovul" perfect, doar ca ceea ce pe harta e la 15 minute de mers pe jos de noi se transforma intr-o odisee de o ora si jumatate. Oprim la usi la care e musai sa ciocanim, investigam scuterele - sunt Suzuki sau Honda? sunt conduse de doamne sau domni? - si pe fiecare banca intalnita e musai sa ne odihnim dupa sedinte de window shopping intens. Incep sa inteleg de ce in Bologna multi copii mari, de 4-5 ani sunt plimbati inca in carucioare. Uneori chiar ai nevoie sa ajungi undeva.

      Fix cand sa ajungem la Cremeria Funivia, una din cele mai bine cotate din oras, lui Mara care e in carca mea ii scapa pe jos bufnita alba, din hartie, cumparata in prima seara de la un cetatean oblic si botezata pe loc Filou. Mishu o recupereaza, dar cand sa i-o returneze trage semnalul de alarma - Mara sta sa adoarma! Bine, nu e tocmai un semnal de alarma. Ca nu se opreste nimeni si nimic. Adica Mara chiar adoarme fix inainte de a ajunge la... coada serpuitoare formata in fata cremeriei. La 2 pasi e un parculet, asa ca Mishu se aseaza cu Mara acolo, iar eu sunt linistit - poate sa dureze si o ora sa iau inghetata. Sunt 4 vanzatori - fiecare in parte incaseaza banii, iar apoi isi insoteste clientul prin alegeriile cremoase si fructoase. Sa tot fie in fata mea vreo 60 de oameni. Au si gelateriile orarul lor de varf, dar Funivia este suprasolicitata.

     Ma intorc la fete cu 3 inghetate - ciocolata, cafea si pere. Mara sforaie, asa ca nu se alege cu nimic, iar Mishu face o supradoza. O pasam pe Mara de la unul la altul in drum spre apartament. Fix inainte sa ajungem, matza face ochi si primele cuvinte sunt si nu glumesc: vreau inghetata! Am ochit una pe strada noastra, mai sus un pic de unde stam, asa ca ne rerutam din mers. Ii zice Gelateria Islanda. Mica, mai putin pretentioasa, de cartier dupa familiaritatea clientilor si varsta lor inaintata, dar cu niste portii generoase si gustoase din care Mara mananca si cu parul, hanoracul si barbia.

     Pe seara ies dupa pizza. Haman e de origine nord africana si cand il intreb daca sa ma intorc in 10 dupa pizza, imi spune sec: 8. Italianca de la casa, afabila, ma asigura ca 10 e perfect. In urma mea ii explica ceva despre atitudine si relaxare lui Haman. Eu fac cam 2 poze pe minut, si foamea mea de poze e mare. Iar cu pizza in brate, in drum spre casa, mai fac cateva. Nu-s dese ocaziile deci incerc sa profit. Sunt incantat de rezultate pana ajung la apartament si constat ca pantalonii si hanoracul sunt stropiti de sos de la quattro fromaggi si capriciosa. Nasolica, e singurul hanorac pe care il am in aceasta deplasare si maine e anuntata o ploaie.

Jurnal bolognez: part 1

      

     Cand am luat biletele de avion Mara inca isi facea somnul de dupa-amiaza, obicei la care intre timp a renuntat. Cu toate astea, intre agitatia de pe aeroport unde jucariile din duty free o inveselesc, dar controlul bagajelor o indispune, zborul in sine in care rontaie crantanele pe urcare si suge o acadea pe coborare ca sa sufere mai putin cu urechile si mersul cu taxiurile... ajunge la cazare fix ca sa inchida ochii si sa doarma nemiscata pentru 1 ora si jumatate.

      Stiam ca am ales (iarasi!) o cazare la ultimul etaj al unei cladiri fara lift, dar uitasem ca manerul de la valiza e rupt. Mille grazie, Cristi! Ma indrept de coloana, dar ma cocosez la loc - suntem intr-o mansarda traversata de barne de lemn innegrite de timp si roase de carii. All in all e o cazare faina. Dar multa piatra, asa ca rece, asa ca dam drumul la caldura. Bucataria are cu adevarat de toate, iar din balconul mic, 2 pe 2, se vad o curte interioara, acoperisuri rosii, un brad si cerul albastru. O liniste in care diferentiezi intre 2 ciripituri de pasarele. Moment spart de injuraturile lipsite de originalitate ale unui roman care locuieste foarte aproape, posibil chiar in cladire cu noi, si care-si varsa of-ul pe partenera lui de viata la telefon cu accent moldovenesc. Cliseu, dar 100% real. Pana si un grafitti zice neaos - lumea viseaza.

     Plin de romani. De toate soiurile. Silvie a fost acum 2 saptamani, Cristi vine fix cand noi ne intoarcem. In avion am zarit un coleg de munca, iar primii 2 "artisti" locali - un vanzator de baloane care targeteaza fara mila copiii punandu-le in mana cate un catelus si un adult care se prefacea ca e bebelus intr-un carut (stiu, suna sinistru, dar cei mici erau buluc acolo) erau conationali de-ai nostri cu ten masliniu. Si la prima inghetata bologneza ne-a servit tot o romanca. Asa ca - exceptand negrii, oblicii si pensionarii aranjati la 4 ace care lasa dare de parfum in urma lor - voi considera mereu ca ma intersectez cu potentiali conationali.

      Rauri de oameni in zona pietonala din centru. Strada pietonala e un concept greu de inteles pentru Mara - ea se uita la culoarea semaforului si ne cere sa revenim pe trotuar. Restul oamenilor formeaza mici furnicare in jurul unor instrumentisti care-si dau recitalurile asteptand in schimb donatii si aplauze. Mult saxofon si chitara. Marei ii e foame. Bine, ea nu spune asta, dar Mishu se prinde dupa dispozitie. N-avem timp sa asteptam, dar nici nu nimerim usor ceva bun si la botul calului. Dupa cateva guri de foccacia si bagheta cu prosciutto - in sfarsit gasim o pizzerie care-si asteapta musterii cu patratelele gata facute si tinute calde. Brusc toata lumea se relaxeaza. Dupa, inevitabil, se pune problema primei inghetate.

      Gelateria Gianni. E prima cu care ne intersectam, intrebarile raman pe mai tarziu. Incepe si numaratoarea cupelor - avem un concurs care sa-i insufle Marei dorinta de a incerca lucruri noi: fiecare noua cupa gustata se numara si cine are mai multe la final de excursie o sa fie castigator. Imi aduc aminte pe vremuri cand mergeam la mare si mancam in fiecare zi, tot sejurul, cu o pofta absoluta aceeasi inghetata de vanilie de la dozator. Mai aveau si de ciocolata, dar mie nu-mi placea. La Gianni avem de ales intre 20 de sortimente.

Premiile Gopo - doua rautati dupa

     

     Nu am vazut filmele deci nu m-am uitat la gala deci ar trebui sa ma abtin de la comentarii. Dar, rautacios din fire, nu pot.  Doua rautati:

     #1 Marculescu facuse o anticronica de fashion in avans. Nu avea nimic pe lista despre sfarcuri la vedere. Imi imaginez deci ca Monica Barladeanu i-a luat pe toti prin surprindere. Disperarea, bat-o vina, atarna din ce in ce mai greu. O  fi dus-o Dichiseanu acasa cu o frumoasa limuzina Logan...

     #2 N-am inteles cine si cum ar trebui sa castige premiul publicului. Daca vorbim de incasarile obtinute de film (incasarile se masoara in RON, da? nu in numar de spectatori), atunci cum putem avea un premiu oferit pentru doua pelicule? Sunt numere formate din multe cifre deci imposibil sa iasa egalitate perfecta. Mediafax anunta in titlu ca Selfie69 a luat acest premiu (trage cu stapanul ei), iar in text nici nu aminteste de Doua lozuri. Pe facebook-ul lui Doua lozuri zice ca Doua lozuri a luat premiul, mucles despre vreo imparteala. Daca te uiti pe premiile gopo (site-ul oficial) vezi niste sume incasate de cele doua titluri. Daca te uiti pe cinemagia vezi alte sume care rastoarna ierarhia. Imi imaginez ca cifrele de gopo sunt via CNC, dar eu n-am gasit nici o cifra oficiala pe site-ul CNC... Tara mica, spectatori putini, orgolii mari.

     Nu e prima data cand se face acest gen de compromis - dar tarasenia repetata nu e mai putin penibila. Adevarul e ca acest premiu n-ar trebui sa existe. Incasarile sunt incasari - le face publicul, asa cum e el, el scoate din buzunar aia 18ron. Premiile le dau membrii breslei. Asa cum e ea. 

Vederea din Columbia

 

     Dupa fix o luna de zile vederea din Columbia trimisa de Tudor a ajuns. Din ce mi-a spus el, columbienii nu se dau in vant dupa eticheta lor escobarista, au un nivel de trai asemanator cu al nostru, iar la Medellin beneficiaza de o clima ideala - primavara perpetua. Pana sa ajung sa pun piciorul acolo...

Le tout nouveau testament

 

     Acum sapte ani, cred, am vazut si scris despre Mr. Nobody. Pe atunci vedeam doar ce voiam eu, adica mai putin comercial, mai mult festival. Au trecut ani, vorba cantecului, si am inceput sa consum din ce in ce mai mult film mainstream. Nu o zic cu suparare, doar constat cu onestitate. Si intr-o zi, dupa ce mi-a fost laudat in diverse contexte, am vazut Le tout nouveau testament. Despre care nu am stiut - in prima jumatate de ora - ca e regizat si coscris de Jaco Van Dormael, omul din spatele lui Mr. Nobody. 

     L-am gasit original, ciudat, proaspat, creativ, pe alocuri obraznic si potent pentru discutii post vizionare. O experienta de avut si genul de film dupa care iti vine sa te ridici de la biroul din hala, pardon open space-ul in care lucrezi, si sa te cari acolo unde simti ca vrei sa fi cu adevarat. 

     Cred  ca daca am fi informati clipa de clipa despre cat mai avem de trait pe acest pamant, viata ar arata fundamental diferit pentru fiecare dintre noi. Ne-am elibera de cea mai adanca si nespusa dintre toate fricile noastre. 

The White Helmets

 

     Dupa Virunga - lungmetraj nominalizat la Oscar - Orlando von Einsiedel recidiveaza cu un scurt castigator de Oscar despre un grup de barbati sirieni care au ales sa salveze vieti, nu sa le curme. 

     Imi place ca e 0% politica si 100% speranta. 40 de minute din care e greu sa spui cu cata speranta mai ramai atata vreme cat sacrificiile oamenilor, daruirea si credinta lor, sunt facute terci de bombe aruncate din avioane si elicoptere, de masini capcana si gloante fara adresa. Indiferent de ce au profesat inainte ca Siria sa fie inecata de razboi, cei care poarta casca alba au un singur scop - sa salveze vieti. 

Luther: sezonul 1 da, sezonul 2 ba

 

     Primul sezon m-a tinut nu din cazuri si rezolvarile lor, ci din personajul lui Alice, e clar ca am o slabiciune pentru psihopate, din relatia ei cu Luther, un cat & mouse game la tenisunea ori la bal, ori la spital, si din felul in care e filmat. 

     Niciunul din toate lucrurile astea nu se mai regaseste in sezonul 2. Alice e semiabandonata, in schimb Luther are o protejata miniona si... minora. Nu foarte desteapta si avand in permanenta nevoie de ajutor. Schimbul asta nu-mi convine deloc. Am lasat deoparte un personaj spectaculos si de calibru pentru o miorlaita ghinionista in viata. Relatia ei cu Luther e una paterna - nimic rau in sine, doar ca iarasi mi se pare ca serialul iese pe minus fata de sezonul de debut. Nu exista tensiune intre cei doi, iar Luther aluneca spre conditia unui bunic. Incadratura si editarea pierd si ele din originalitate. Si inca o diferenta majora vine din faptul ca intreg sezonul 2 e gandit cu un exces de violenta, vorbesc de o brutalitate dusa in sadism. Pe alocuri greu de privit, chit ca actuala.

Hell or High Water

 

     N-am vazut multe dintre filmele nominalizate la Oscar anul acesta. Nici nu stiu cate apuc sa vad pana la decernarea statuetelor. Dar cred ca am inceput cu unul dintre cele mai grozave: Hell or High Water.

     Suntem in Texas-ul rural al zilelor noastre. Cu oameni sugrumati de ipoteci si bancheri slinosi, cu saracie din tata-n fiu si sonde care pompeaza direct in profitul unor corporatii, cu personaje pitoresti, si prin asta inteleg fara pic de corectitudine politica si inarmate pana-n dinti, cu peisaje tipice si muzica country. Si nu e doar un fundal, e o parte esentiala a povestii. Scrisa destept, construita ironic, aratandu-ne  mereu o lume asa cum e ea, fara farduri. Jucata si filmata meserias. 

     Un western made in 2016 care-ti ramane negresit in cap.

Child 44

 

     Tin minte ca mi-a atras atentia, la vremea ei, stirea ca Child 44 a fost interzis in Rusia. Ce nu le-o fi placut tovarasilor? 

     Acum ca l-am vazut nu ma mir ca l-au interzis. Plasat in plina epoca criminala stalinista, filmul nu se fereste deloc sa portretizeze teroarea, absurdul, prostia, paranoia si obsesia propagandista a acelor vremuri. Tom Hardy prinde inca un rol de animal cu vorba putine si priviri dure - aici in uniforma de securist sovietic dupa o copilarie in care a crescut pe front. Dar cu doua slabiciuni umanizante: dragostea pentru o femeie si grija pentru copii. Chit ca alergatura lui dupa un serial killer cu apucaturi canibalice nu se ridica la intaltimea unui film politist de calibru, relatia cu nevasta-sa si tot fundalul istoric care revine iar si iar in prim plan merita fiecare minut de vizionare. Si nu, nu e un film usor de digerat.

The Crown

 

     La un moment dat in The Crown esenta monarhiei e redata scurt, dar cuprinzator, in propozitia: 

     Ca spectator eu as continua-o cu... and pretty impossible to watch. Production value pana la cer, actorie de clasa, dar niste povesti la care te apuca sforaitul. Inteleg si eu ca istoria nu poate fi impanata prea mult, desi sunt unii care sustin ca si The Crown nu e strain de greseli istorice, dar ca spectator am nevoie de mai mult decat de un look perfect si o coloana sonora semnata Hans Zimmer. 

     Am rezistat cu stoicism vreme de 5 episoade din cele 10 ale primului sezon. No more! Noroc cu niste momente Churchill care mai salveaza onoarea ritmului si elementului surpriza. Mult gravitas din toate partile, dar miezul e tot de soap opera. 

 

Marcella: sezonul 1

     8 parti de british detective crime drama cu iz scandinav care au rulat anul acesta pe ITV. Se gasesc si pe Netflix.

      De bine: serialul are esenta - unul dintre personaje ii spune Marcellei "It's all about crossing that line... Well, you know". E o replica plina de miez pentru el, un criminal in serie, pentru ea si pentru noi. Nu si pentru restul detectivilor din incapere care habar n-au ca vreme de jumatate de serie Marcella se ocupa nu doar cu descoperirea unor dovezi, ci si cu ingropatul altora de teama ca ea insasi ar putea fi o criminala. Twisted stuff. Si tot twisted sunt toate personajele - o colectie inepuizabila - devine dificil la propriu sa le tii pe toate in cap si sa le urmaresti ramificatiile, dar ce colectie! Iar Anna Friel - interpreta Marcellei - este absolut wooow! Planuiesc sa fac niste capturi si sa revin pe aceasta tema.

      De rau: sunt inca intrebari ramase fara raspuns si nu-s deloc putine. Fie scenaristii s-au aruncat un pic prea departe si n-au mai reusit sa inchida toate firele coerent si la timp, fie ne pregatesc aceste raspunsuri intr-un sezon 2 in care ar fi nevoie de o munca un pic mai curata.


      Astept cuminte sezonul 2.

Arrival

      Ca sa intelegeti cat de apropiat e Arrival de Interstellar aflati ca dupa ce a vazut filmul lui Nolan in 2014, Villeneuve a decis sa modifice scenariul pe care lucra astfel incat cele doua povesti sa se diferentieze mai bine.

     Arrival ramane insa in esentele sale tari - stiintifice si valorice - fratele de cruce al lui Interstellar. Si vine peste el din punctul meu de vedere din motive de simplitate. In primul rand e mai mai bine asezat, apoi e mai intim. Asta inseamna ca n-ai atatea intrebari ramase fara raspuns dupa vizionare si ca impactul emotional e mai adanc. Altfel e un film la fel de destept si de important ca fratele nolanian. Puzzle-ul lingvistic la intalnirea cu extraterestrii isi intrece aici cu mult mizele asteptate, atat la nivel personal, cat si la nivel de specie. Iar realizarea - de la interpretarea lui Amy Adams, pe umerii careia atarna tot greul, si pana la ultima nota de pe coloana sonora semnata de islandezul Johann Johannsson - se aseaza desavarsit. Singurul minus e ca tot ce inseamna autoritati, personaje secundare, etc. e construit subtirel si sablon. Arrival e un must see pe 2016.

The Night Of

 

     O privire 360 asupra sistemului de justie american undeva post 9/11: politisti, detectivi, avocati, procurori, procese, inchisori. 

     Teme cu greutate, facut fara sa devina apasator. Scris bine, filmat fain, beneficiul unor minute extra investite pentru a simti emotia personajelor. Iar Turturro, care l-a inlocuit pe De Niro care l-a inlocuit pe Gandolfini, este bestial. O metafora perfecta pentru un sistem bolnavicios, dar care din cand in cand, printr-un reflex aproape uitat, isi aduce aminte de valorile in slujba carora ar trebui sa lucreze. 

      Vreo hiba? Da, gestul Chandrei de carausa. Cumva gratuit in ecuatia puscariei si imposibil de acceptat pentru personaj si felul cum a fost el construit in mini-serie.

Londra: 3 ore si 3 colaje

     Asa a fost sa fie prima mea intalnire cu Londra - pe repede-nainte si cu o lumina foto care m-a facut sa realizez de ce multe filme britanice au o tenta gri albastra. Pentru ca asa e lumina lor!

     O calatorie cu tube-ul de la Marble Arch pana la Westminster cu schimbare la Bond Street plus un walking tour ghidat de Iulia pe sub London Eye, peste Millenium Bridge, prin Trafalgar Square si terminat in Picadilly Circus. Pentru cineva care nu mai pusese niciodata piciorul in oras m-a surprins inghesuiala miniona din centru. Nu e loc de piste de biciclisti, benzile sunt mai inguste parca decat oriunde in alta parte, iar masinile si imobilele au invatat sa castige pe inaltime creand un permanent efect girafa. N-am vazut decat 2 caini, dar mi s-a explicat ca englezii tin la animalele lor de companie - asa ca nu le chinuie prin centru. Fiindca in permanenta trebuie sa te uiti pe dos atunci cand traversezi, cel mai mare risc mi s-a parut acela de a vedea mult prea de-aproape ochii soferului pakistanez al unui double decker.

     Desi mi-a mirosit a fish and chips de nenumarate ori, am mancat doar niste castane bine prajite in timp ce traversam Millenium Bridge-ul si cautam deja pe harta Hamleys, un magazin de jucarii de unde sa-i pescuiesc ceva Marei. Restul au fost mese oficiale deci nu se pun.

 
     La dus si intors am citit, printre picaturi, ultimele pagini din Last Lion - o biografie mamut a lui Winston Churchill. Potrivire perfecta.

Age of Adaline

 

     Secretul Adalinei e devoalat in totalitate pana la minutul 11 al filmului intr-un voice over jumatate mambo-jambo stiintific, jumatate basm despre tinerete vesnica si viata fara de moarte. Cu toate semnele de intrebare pe care le am in cap, carligul functioneaza pentru mine ca spectator. Si vreau sa vad lucrurile mai departe. De ce? Pentru ca e o abordare soft, intuiesc cumva deosebita a unei teme batatorite in cinematografie. Mie imi aduce a Jean-Pierre Jeunet. 

     Mai departe Blake Lively, pe care n-am avut motive sa o plac pentru nimic din ce-am vazut-o jucand pana acum, se achita decent de job-ul ei - vinde maturitatea, rabdarea si intelepciunea unui personaj care a trait & vazut multe. Povestea se misca cumintel si nici n-as scrie despre film daca el n-ar avea parte de un act trei in forta. Nu va imaginati nave extraterestre. E ceva intim si foarte corect asezat in universul filmului, dar really rocking the boat. Nu fac spoilere, aruncati un ochi daca v-am starnit curiozitatea.

Peaky Blinders: sezonul 3

   
     Arata grozav - ca si filmari mi se pare cel mai reusit sezon de pana acum si spun asta dupa cat de des am pus stop cadru. Coloana sonora e la fel de buna ca intotdeauna. Si intotdeauna mi s-a parut bestiala. Iar Cillian Murphy, well... e perfect. Plus aerul de nebunie rusa - decadenta si in exil - ajuta... E cel mai hard core sezon de pana acum.

     Dar e si cel mai slab sezon de pana acum ca si scriitura. Fara sa dau spoilere de niciun fel, zic doar ca multe din aparitiile fresh din sezon (minus partea rusa) sunt sub nivelul obisnuit, povestea nu curge la fel de bine si cateva momente cheie nu ating varfurile primelor doua sezoane. Cumva serialul si-a dus personajele intr-un univers prea sus pus & prea incurcat.

   
     BBC a anuntat deja ca va mai face 2 sezoane.

Ex Machina

 

     O meditatie ascutita despre inteligenta artificiala, cu un pigment paranoic explicit - umanitatea o va beli inevitabil. Plus un thriller purtat intr-un joc al oglinzilor identitare pe care le urmaresti, le ghicesti, dar care, inevitabil, tot te loveste la final. 

     De parca n-ar fi suficient de grozav asa cum e, Ex Machina se duce si mai sus prin felul in care fiecare alegere creativa oglindeste perfect temele si fricile sale. Minimalist si ultratehnologizat in personaje si scenografie, precis asemenea unui chirurg care a terminat a doua facultate Matematica cand vine vorba de poveste si replici, vizionar pana in cel mai inalt grad de esentializare cand vine vorba de viitorul si impactul tehnologiei... 

     Inteleg de ce unii l-au pus in aceeasi oala cu Her - exista filonul comun al viitorului tehnologiei si relatiei dintre om si IA - dar ca viziune si emotie filmele sunt de facto in poli opusi. Ex Machina e Freud, Her e Maslow. 

     

Survivalist

 

     Sunt cateva motive bune pentru care sunt in starea wooow! dupa Survivalist. Mai intai ca e filmul unui regizor scenarist la debut in lungmetraj - Stephen Fingleton. Si cam toate lucrurile sunt facute de la foarte bine in sus in el. Apoi pentru ca se poate face film cu foarte putini bani, vreau sa zic film foarte bun, postapocaliptic, cu miez psihologic. Si nu in ultimul rand ca un astfel de produs, de o calitate evidenta, chiar daca radacinile lui filosofice pot fi puse in discutie (viziunea asupra omului, relatiile intre sexe), primeste o nota modesta (doar 6.6) pe votul popular fiind acuzat ca n-are efecte speciale, destule dialoguri sau ca e prea lent. Fapt care ma face sa concluzionez ca Iron menii au netezit precum buldozerul asteptarile si posibilitatile intelectuale ale multor spectatori. 

     Prima secventa din Survivalist descrie doua curbe, una rosie si una albastra - cantitatea de petrol extrasa in lume si populatia planetei. Si una si cealalta cresc vertiginos, si una si alta descresc abrupt si tind spre un nivel minim nespecificat. Avem in nuce aici tot ce trebuie sa stim despre ce si cum urmeaza sa vedem. Stim deja ca suntem intr-o lume depopulata, postapocaliptica, in care nu mai exista energie. Stim ca filmul n-a avut bani sa arate asta cu orase decrepite in cgi, dar ca regizorul scenarist n-a vrut sa ne-o dea mura in gura scriind trei randuri pe ecran si a gasit o maniera vizuala si auditiva proprie sa o faca. Si deja stim, poate nu ne dam seama exact de lucrul asta, ca vom vedea o viziune personala, pe alocuri poate stramba/stramta pe care autorul va incerca sa ne-o vanda drept general valabila, veridica, logica, cauzala. De unde stim asta? Corelatia desenata pe ecran induce ideea de stiinta, de indubitabil, de riguros, dar: a. corelatia ca si procedeu statistic nu demonstreaza in niciun fel cauzalitatea + b. pentru un film din 2015 sursele alternative de energie sunt prea putin bagate in seama. Pai daca un mongol la iurta are azi un mic panou solar chinezesc si isi face treaba cu el... In fine, filmul se aseaza pe ideea de supravietuire in sensul ei cel mai strict. Desi nu spune explicit asta, e evident ca suntem la prima generatie postapocalipsa si intr-un proces de adaptare de dificultate maxima. Eroul nostru e un vanator inca nepriceput, un agricultor la inceput de drum si un culegator la mana naturii. Si pentru ca nici altii nu se descurca mai bine - filmul face o treaba excelenta in a explora patru strategii diferite de supravietuire - atmosfera de nesiguranta paranoica, de kill or be killed se simte la tot pasul. 

  

Oyibo

 

     Un titlu de carte de calatorie misterios si palpitant urmat de un subtitlu cu efect de dus rece: 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa. Totul clar, da? 

     Cand si cand pescuiesc din cate o librarie un titlu de calatorie. In ultimii ani nisa asta a explodat cu tot felul de autori autohtoni. Vezi pionierul pentru mine Prin Praf si vise, tot o bucla africana despre care am scris aici, sau Vand kilometri, o calatorie solitara pe motor pana-n Mongolia. Am invatat demult sa ma feresc de scriituri pe care nu le apreciez. De cele supraincarcate de date istorice sau culturale, dar fara pic de autenticitate, zici ca sunt scrise de oameni care n-au pus piciorul in locurile alea sau care nu s-au dat jos din autocarul cu aer conditionat. Sau de cele care pleznesc de prea plinul intelectual al autorului. Sunt unii care le stiu pe toate inainte de orice. 

     Vestea buna e ca Oyibo sta departe de pacatele majore de mai sus. Asa ca am citit-o cap coada si mi-a placut. E gandita ca un jurnal de calatorie, unul tinut cu intermitente, cu texte adunate in jurul fiecarei tari africane prin care cei doi calatori au trecut. Si traseul, coasta de vest+coasta de est, desenat pe primele pagini iti taie rasuflarea. Nu pot sa nu zic ca uneori aluneca pe langa pentru mine, cand face parada cu pretiozitatea unor alegeri lexicale abracadabrante sau cand uita, aproape schizoid, de descrierile relatiei cu celalalt. Alteori insa - vezi Congo-ul, asta chiar merita o carte separata, sau Africa de Sud - e perfect: scriitura se desparte de toate armurile psihologice ale autorilor si lasa la iveala sufletul calator pur.

     Oyibo, Editura Humanitas, 2015