Premiile Gopo - doua rautati dupa

     

     Nu am vazut filmele deci nu m-am uitat la gala deci ar trebui sa ma abtin de la comentarii. Dar, rautacios din fire, nu pot.  Doua rautati:

     #1 Marculescu facuse o anticronica de fashion in avans. Nu avea nimic pe lista despre sfarcuri la vedere. Imi imaginez deci ca Monica Barladeanu i-a luat pe toti prin surprindere. Disperarea, bat-o vina, atarna din ce in ce mai greu. O  fi dus-o Dichiseanu acasa cu o frumoasa limuzina Logan...

     #2 N-am inteles cine si cum ar trebui sa castige premiul publicului. Daca vorbim de incasarile obtinute de film (incasarile se masoara in RON, da? nu in numar de spectatori), atunci cum putem avea un premiu oferit pentru doua pelicule? Sunt numere formate din multe cifre deci imposibil sa iasa egalitate perfecta. Mediafax anunta in titlu ca Selfie69 a luat acest premiu (trage cu stapanul ei), iar in text nici nu aminteste de Doua lozuri. Pe facebook-ul lui Doua lozuri zice ca Doua lozuri a luat premiul, mucles despre vreo imparteala. Daca te uiti pe premiile gopo (site-ul oficial) vezi niste sume incasate de cele doua titluri. Daca te uiti pe cinemagia vezi alte sume care rastoarna ierarhia. Imi imaginez ca cifrele de gopo sunt via CNC, dar eu n-am gasit nici o cifra oficiala pe site-ul CNC... Tara mica, spectatori putini, orgolii mari.

     Nu e prima data cand se face acest gen de compromis - dar tarasenia repetata nu e mai putin penibila. Adevarul e ca acest premiu n-ar trebui sa existe. Incasarile sunt incasari - le face publicul, asa cum e el, el scoate din buzunar aia 18ron. Premiile le dau membrii breslei. Asa cum e ea. 

Vederea din Columbia

 

     Dupa fix o luna de zile vederea din Columbia trimisa de Tudor a ajuns. Din ce mi-a spus el, columbienii nu se dau in vant dupa eticheta lor escobarista, au un nivel de trai asemanator cu al nostru, iar la Medellin beneficiaza de o clima ideala - primavara perpetua. Pana sa ajung sa pun piciorul acolo...

Le tout nouveau testament

 

     Acum sapte ani, cred, am vazut si scris despre Mr. Nobody. Pe atunci vedeam doar ce voiam eu, adica mai putin comercial, mai mult festival. Au trecut ani, vorba cantecului, si am inceput sa consum din ce in ce mai mult film mainstream. Nu o zic cu suparare, doar constat cu onestitate. Si intr-o zi, dupa ce mi-a fost laudat in diverse contexte, am vazut Le tout nouveau testament. Despre care nu am stiut - in prima jumatate de ora - ca e regizat si coscris de Jaco Van Dormael, omul din spatele lui Mr. Nobody. 

     L-am gasit original, ciudat, proaspat, creativ, pe alocuri obraznic si potent pentru discutii post vizionare. O experienta de avut si genul de film dupa care iti vine sa te ridici de la biroul din hala, pardon open space-ul in care lucrezi, si sa te cari acolo unde simti ca vrei sa fi cu adevarat. 

     Cred  ca daca am fi informati clipa de clipa despre cat mai avem de trait pe acest pamant, viata ar arata fundamental diferit pentru fiecare dintre noi. Ne-am elibera de cea mai adanca si nespusa dintre toate fricile noastre. 

The White Helmets

 

     Dupa Virunga - lungmetraj nominalizat la Oscar - Orlando von Einsiedel recidiveaza cu un scurt castigator de Oscar despre un grup de barbati sirieni care au ales sa salveze vieti, nu sa le curme. 

     Imi place ca e 0% politica si 100% speranta. 40 de minute din care e greu sa spui cu cata speranta mai ramai atata vreme cat sacrificiile oamenilor, daruirea si credinta lor, sunt facute terci de bombe aruncate din avioane si elicoptere, de masini capcana si gloante fara adresa. Indiferent de ce au profesat inainte ca Siria sa fie inecata de razboi, cei care poarta casca alba au un singur scop - sa salveze vieti. 

Luther: sezonul 1 da, sezonul 2 ba

 

     Primul sezon m-a tinut nu din cazuri si rezolvarile lor, ci din personajul lui Alice, e clar ca am o slabiciune pentru psihopate, din relatia ei cu Luther, un cat & mouse game la tenisunea ori la bal, ori la spital, si din felul in care e filmat. 

     Niciunul din toate lucrurile astea nu se mai regaseste in sezonul 2. Alice e semiabandonata, in schimb Luther are o protejata miniona si... minora. Nu foarte desteapta si avand in permanenta nevoie de ajutor. Schimbul asta nu-mi convine deloc. Am lasat deoparte un personaj spectaculos si de calibru pentru o miorlaita ghinionista in viata. Relatia ei cu Luther e una paterna - nimic rau in sine, doar ca iarasi mi se pare ca serialul iese pe minus fata de sezonul de debut. Nu exista tensiune intre cei doi, iar Luther aluneca spre conditia unui bunic. Incadratura si editarea pierd si ele din originalitate. Si inca o diferenta majora vine din faptul ca intreg sezonul 2 e gandit cu un exces de violenta, vorbesc de o brutalitate dusa in sadism. Pe alocuri greu de privit, chit ca actuala.

Hell or High Water

 

     N-am vazut multe dintre filmele nominalizate la Oscar anul acesta. Nici nu stiu cate apuc sa vad pana la decernarea statuetelor. Dar cred ca am inceput cu unul dintre cele mai grozave: Hell or High Water.

     Suntem in Texas-ul rural al zilelor noastre. Cu oameni sugrumati de ipoteci si bancheri slinosi, cu saracie din tata-n fiu si sonde care pompeaza direct in profitul unor corporatii, cu personaje pitoresti, si prin asta inteleg fara pic de corectitudine politica si inarmate pana-n dinti, cu peisaje tipice si muzica country. Si nu e doar un fundal, e o parte esentiala a povestii. Scrisa destept, construita ironic, aratandu-ne  mereu o lume asa cum e ea, fara farduri. Jucata si filmata meserias. 

     Un western made in 2016 care-ti ramane negresit in cap.

Child 44

 

     Tin minte ca mi-a atras atentia, la vremea ei, stirea ca Child 44 a fost interzis in Rusia. Ce nu le-o fi placut tovarasilor? 

     Acum ca l-am vazut nu ma mir ca l-au interzis. Plasat in plina epoca criminala stalinista, filmul nu se fereste deloc sa portretizeze teroarea, absurdul, prostia, paranoia si obsesia propagandista a acelor vremuri. Tom Hardy prinde inca un rol de animal cu vorba putine si priviri dure - aici in uniforma de securist sovietic dupa o copilarie in care a crescut pe front. Dar cu doua slabiciuni umanizante: dragostea pentru o femeie si grija pentru copii. Chit ca alergatura lui dupa un serial killer cu apucaturi canibalice nu se ridica la intaltimea unui film politist de calibru, relatia cu nevasta-sa si tot fundalul istoric care revine iar si iar in prim plan merita fiecare minut de vizionare. Si nu, nu e un film usor de digerat.

The Crown

 

     La un moment dat in The Crown esenta monarhiei e redata scurt, dar cuprinzator, in propozitia: 

     Ca spectator eu as continua-o cu... and pretty impossible to watch. Production value pana la cer, actorie de clasa, dar niste povesti la care te apuca sforaitul. Inteleg si eu ca istoria nu poate fi impanata prea mult, desi sunt unii care sustin ca si The Crown nu e strain de greseli istorice, dar ca spectator am nevoie de mai mult decat de un look perfect si o coloana sonora semnata Hans Zimmer. 

     Am rezistat cu stoicism vreme de 5 episoade din cele 10 ale primului sezon. No more! Noroc cu niste momente Churchill care mai salveaza onoarea ritmului si elementului surpriza. Mult gravitas din toate partile, dar miezul e tot de soap opera. 

 

Marcella: sezonul 1

     8 parti de british detective crime drama cu iz scandinav care au rulat anul acesta pe ITV. Se gasesc si pe Netflix.

      De bine: serialul are esenta - unul dintre personaje ii spune Marcellei "It's all about crossing that line... Well, you know". E o replica plina de miez pentru el, un criminal in serie, pentru ea si pentru noi. Nu si pentru restul detectivilor din incapere care habar n-au ca vreme de jumatate de serie Marcella se ocupa nu doar cu descoperirea unor dovezi, ci si cu ingropatul altora de teama ca ea insasi ar putea fi o criminala. Twisted stuff. Si tot twisted sunt toate personajele - o colectie inepuizabila - devine dificil la propriu sa le tii pe toate in cap si sa le urmaresti ramificatiile, dar ce colectie! Iar Anna Friel - interpreta Marcellei - este absolut wooow! Planuiesc sa fac niste capturi si sa revin pe aceasta tema.

      De rau: sunt inca intrebari ramase fara raspuns si nu-s deloc putine. Fie scenaristii s-au aruncat un pic prea departe si n-au mai reusit sa inchida toate firele coerent si la timp, fie ne pregatesc aceste raspunsuri intr-un sezon 2 in care ar fi nevoie de o munca un pic mai curata.


      Astept cuminte sezonul 2.

Arrival

      Ca sa intelegeti cat de apropiat e Arrival de Interstellar aflati ca dupa ce a vazut filmul lui Nolan in 2014, Villeneuve a decis sa modifice scenariul pe care lucra astfel incat cele doua povesti sa se diferentieze mai bine.

     Arrival ramane insa in esentele sale tari - stiintifice si valorice - fratele de cruce al lui Interstellar. Si vine peste el din punctul meu de vedere din motive de simplitate. In primul rand e mai mai bine asezat, apoi e mai intim. Asta inseamna ca n-ai atatea intrebari ramase fara raspuns dupa vizionare si ca impactul emotional e mai adanc. Altfel e un film la fel de destept si de important ca fratele nolanian. Puzzle-ul lingvistic la intalnirea cu extraterestrii isi intrece aici cu mult mizele asteptate, atat la nivel personal, cat si la nivel de specie. Iar realizarea - de la interpretarea lui Amy Adams, pe umerii careia atarna tot greul, si pana la ultima nota de pe coloana sonora semnata de islandezul Johann Johannsson - se aseaza desavarsit. Singurul minus e ca tot ce inseamna autoritati, personaje secundare, etc. e construit subtirel si sablon. Arrival e un must see pe 2016.

The Night Of

 

     O privire 360 asupra sistemului de justie american undeva post 9/11: politisti, detectivi, avocati, procurori, procese, inchisori. 

     Teme cu greutate, facut fara sa devina apasator. Scris bine, filmat fain, beneficiul unor minute extra investite pentru a simti emotia personajelor. Iar Turturro, care l-a inlocuit pe De Niro care l-a inlocuit pe Gandolfini, este bestial. O metafora perfecta pentru un sistem bolnavicios, dar care din cand in cand, printr-un reflex aproape uitat, isi aduce aminte de valorile in slujba carora ar trebui sa lucreze. 

      Vreo hiba? Da, gestul Chandrei de carausa. Cumva gratuit in ecuatia puscariei si imposibil de acceptat pentru personaj si felul cum a fost el construit in mini-serie.

Londra: 3 ore si 3 colaje

     Asa a fost sa fie prima mea intalnire cu Londra - pe repede-nainte si cu o lumina foto care m-a facut sa realizez de ce multe filme britanice au o tenta gri albastra. Pentru ca asa e lumina lor!

     O calatorie cu tube-ul de la Marble Arch pana la Westminster cu schimbare la Bond Street plus un walking tour ghidat de Iulia pe sub London Eye, peste Millenium Bridge, prin Trafalgar Square si terminat in Picadilly Circus. Pentru cineva care nu mai pusese niciodata piciorul in oras m-a surprins inghesuiala miniona din centru. Nu e loc de piste de biciclisti, benzile sunt mai inguste parca decat oriunde in alta parte, iar masinile si imobilele au invatat sa castige pe inaltime creand un permanent efect girafa. N-am vazut decat 2 caini, dar mi s-a explicat ca englezii tin la animalele lor de companie - asa ca nu le chinuie prin centru. Fiindca in permanenta trebuie sa te uiti pe dos atunci cand traversezi, cel mai mare risc mi s-a parut acela de a vedea mult prea de-aproape ochii soferului pakistanez al unui double decker.

     Desi mi-a mirosit a fish and chips de nenumarate ori, am mancat doar niste castane bine prajite in timp ce traversam Millenium Bridge-ul si cautam deja pe harta Hamleys, un magazin de jucarii de unde sa-i pescuiesc ceva Marei. Restul au fost mese oficiale deci nu se pun.

 
     La dus si intors am citit, printre picaturi, ultimele pagini din Last Lion - o biografie mamut a lui Winston Churchill. Potrivire perfecta.

Age of Adaline

 

     Secretul Adalinei e devoalat in totalitate pana la minutul 11 al filmului intr-un voice over jumatate mambo-jambo stiintific, jumatate basm despre tinerete vesnica si viata fara de moarte. Cu toate semnele de intrebare pe care le am in cap, carligul functioneaza pentru mine ca spectator. Si vreau sa vad lucrurile mai departe. De ce? Pentru ca e o abordare soft, intuiesc cumva deosebita a unei teme batatorite in cinematografie. Mie imi aduce a Jean-Pierre Jeunet. 

     Mai departe Blake Lively, pe care n-am avut motive sa o plac pentru nimic din ce-am vazut-o jucand pana acum, se achita decent de job-ul ei - vinde maturitatea, rabdarea si intelepciunea unui personaj care a trait & vazut multe. Povestea se misca cumintel si nici n-as scrie despre film daca el n-ar avea parte de un act trei in forta. Nu va imaginati nave extraterestre. E ceva intim si foarte corect asezat in universul filmului, dar really rocking the boat. Nu fac spoilere, aruncati un ochi daca v-am starnit curiozitatea.

Peaky Blinders: sezonul 3

   
     Arata grozav - ca si filmari mi se pare cel mai reusit sezon de pana acum si spun asta dupa cat de des am pus stop cadru. Coloana sonora e la fel de buna ca intotdeauna. Si intotdeauna mi s-a parut bestiala. Iar Cillian Murphy, well... e perfect. Plus aerul de nebunie rusa - decadenta si in exil - ajuta... E cel mai hard core sezon de pana acum.

     Dar e si cel mai slab sezon de pana acum ca si scriitura. Fara sa dau spoilere de niciun fel, zic doar ca multe din aparitiile fresh din sezon (minus partea rusa) sunt sub nivelul obisnuit, povestea nu curge la fel de bine si cateva momente cheie nu ating varfurile primelor doua sezoane. Cumva serialul si-a dus personajele intr-un univers prea sus pus & prea incurcat.

   
     BBC a anuntat deja ca va mai face 2 sezoane.

Ex Machina

 

     O meditatie ascutita despre inteligenta artificiala, cu un pigment paranoic explicit - umanitatea o va beli inevitabil. Plus un thriller purtat intr-un joc al oglinzilor identitare pe care le urmaresti, le ghicesti, dar care, inevitabil, tot te loveste la final. 

     De parca n-ar fi suficient de grozav asa cum e, Ex Machina se duce si mai sus prin felul in care fiecare alegere creativa oglindeste perfect temele si fricile sale. Minimalist si ultratehnologizat in personaje si scenografie, precis asemenea unui chirurg care a terminat a doua facultate Matematica cand vine vorba de poveste si replici, vizionar pana in cel mai inalt grad de esentializare cand vine vorba de viitorul si impactul tehnologiei... 

     Inteleg de ce unii l-au pus in aceeasi oala cu Her - exista filonul comun al viitorului tehnologiei si relatiei dintre om si IA - dar ca viziune si emotie filmele sunt de facto in poli opusi. Ex Machina e Freud, Her e Maslow. 

     

Survivalist

 

     Sunt cateva motive bune pentru care sunt in starea wooow! dupa Survivalist. Mai intai ca e filmul unui regizor scenarist la debut in lungmetraj - Stephen Fingleton. Si cam toate lucrurile sunt facute de la foarte bine in sus in el. Apoi pentru ca se poate face film cu foarte putini bani, vreau sa zic film foarte bun, postapocaliptic, cu miez psihologic. Si nu in ultimul rand ca un astfel de produs, de o calitate evidenta, chiar daca radacinile lui filosofice pot fi puse in discutie (viziunea asupra omului, relatiile intre sexe), primeste o nota modesta (doar 6.6) pe votul popular fiind acuzat ca n-are efecte speciale, destule dialoguri sau ca e prea lent. Fapt care ma face sa concluzionez ca Iron menii au netezit precum buldozerul asteptarile si posibilitatile intelectuale ale multor spectatori. 

     Prima secventa din Survivalist descrie doua curbe, una rosie si una albastra - cantitatea de petrol extrasa in lume si populatia planetei. Si una si cealalta cresc vertiginos, si una si alta descresc abrupt si tind spre un nivel minim nespecificat. Avem in nuce aici tot ce trebuie sa stim despre ce si cum urmeaza sa vedem. Stim deja ca suntem intr-o lume depopulata, postapocaliptica, in care nu mai exista energie. Stim ca filmul n-a avut bani sa arate asta cu orase decrepite in cgi, dar ca regizorul scenarist n-a vrut sa ne-o dea mura in gura scriind trei randuri pe ecran si a gasit o maniera vizuala si auditiva proprie sa o faca. Si deja stim, poate nu ne dam seama exact de lucrul asta, ca vom vedea o viziune personala, pe alocuri poate stramba/stramta pe care autorul va incerca sa ne-o vanda drept general valabila, veridica, logica, cauzala. De unde stim asta? Corelatia desenata pe ecran induce ideea de stiinta, de indubitabil, de riguros, dar: a. corelatia ca si procedeu statistic nu demonstreaza in niciun fel cauzalitatea + b. pentru un film din 2015 sursele alternative de energie sunt prea putin bagate in seama. Pai daca un mongol la iurta are azi un mic panou solar chinezesc si isi face treaba cu el... In fine, filmul se aseaza pe ideea de supravietuire in sensul ei cel mai strict. Desi nu spune explicit asta, e evident ca suntem la prima generatie postapocalipsa si intr-un proces de adaptare de dificultate maxima. Eroul nostru e un vanator inca nepriceput, un agricultor la inceput de drum si un culegator la mana naturii. Si pentru ca nici altii nu se descurca mai bine - filmul face o treaba excelenta in a explora patru strategii diferite de supravietuire - atmosfera de nesiguranta paranoica, de kill or be killed se simte la tot pasul. 

  

Oyibo

 

     Un titlu de carte de calatorie misterios si palpitant urmat de un subtitlu cu efect de dus rece: 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa. Totul clar, da? 

     Cand si cand pescuiesc din cate o librarie un titlu de calatorie. In ultimii ani nisa asta a explodat cu tot felul de autori autohtoni. Vezi pionierul pentru mine Prin Praf si vise, tot o bucla africana despre care am scris aici, sau Vand kilometri, o calatorie solitara pe motor pana-n Mongolia. Am invatat demult sa ma feresc de scriituri pe care nu le apreciez. De cele supraincarcate de date istorice sau culturale, dar fara pic de autenticitate, zici ca sunt scrise de oameni care n-au pus piciorul in locurile alea sau care nu s-au dat jos din autocarul cu aer conditionat. Sau de cele care pleznesc de prea plinul intelectual al autorului. Sunt unii care le stiu pe toate inainte de orice. 

     Vestea buna e ca Oyibo sta departe de pacatele majore de mai sus. Asa ca am citit-o cap coada si mi-a placut. E gandita ca un jurnal de calatorie, unul tinut cu intermitente, cu texte adunate in jurul fiecarei tari africane prin care cei doi calatori au trecut. Si traseul, coasta de vest+coasta de est, desenat pe primele pagini iti taie rasuflarea. Nu pot sa nu zic ca uneori aluneca pe langa pentru mine, cand face parada cu pretiozitatea unor alegeri lexicale abracadabrante sau cand uita, aproape schizoid, de descrierile relatiei cu celalalt. Alteori insa - vezi Congo-ul, asta chiar merita o carte separata, sau Africa de Sud - e perfect: scriitura se desparte de toate armurile psihologice ale autorilor si lasa la iveala sufletul calator pur.

     Oyibo, Editura Humanitas, 2015

Barcelona in 3 si cu muci

 

     Acum trei ani Mara era in burtica, iar noi ne anulam un weekend prelungit la Barcelona din cauza unei raceli zdravene pe care Mishu n-avea voie sa o trateze altfel decat cu ceai. Acum, cu Mara pe picioarele ei, am ajuns toti trei la Barcelona si, sa nu-ti vina sa crezi, am racit fiecare in parte. Cu muci! 

     No fun pentru un adult - sa iesi afara la 17 grade, in soare, dar sa stai zgribulit si fara chef. Si mai no fun pentru o pitica care nu poate sa doarma din cauza nasului infundat. Si care a doua zi maraie la orice pentru ca e obosita dinainte sa inceapa ziua. Cum se vede Barcelona in astfel de conditii? 

     In primul rand renunti sa iei metroul, sa schimbi metroul si sa mergi in Guell. Doar dus-intorsul asta ar fi prea costisitor energetic. Te multumesti cu Parc de la Ciutadella aflat la cinci minute de mers pe jos de unde stai si unde gasesti un roman care face baloane de sapun uriase spre deliciul copiilor care le alearga in toate directiile, un saxofonist care doar reacomodandu-se cu instrumentul ii face pe toti sa intoarca capul spre banca lui, alergatori slim fit si porumbei grasi - n-as stii sa zic care sunt mai multi - si un British bulldog cu respiratie zgomotoasa care face cate un strop de pipi numarand cu precizie fiecare 50 de metri de la ultimul palmier care i-a iesit in cale. 

     Urmeaza gradina zoologica. Varful nostru - pasaretul numeros, de la pauni la flamingo. Altfel te apuca lehamitea pentru ca e prea putin spatiu pentru animale. Punct culminant in cazul tigrului bengalez. O superbitate ce batatorea 10 metri la stanga, pufnea, batatorea 10 metri la dreapta, pufnea. Si repeat. Mara, trebuie sa vezi niste documentare cu mine, locurile astea sunt nedrepte pentru majoritatea speciilor. 

     Tot la o distanta buna de mers pe jos de noi... acvariul. Marei ii plac pinguinii, mie pisicile de mare, lui Mishu pestii tropicali viu colorati. Sau cel putin asta e concluzia la care a ajuns si pe care o tot repeta de atunci Mara. Au si un loc de joaca prietenos, cu submarin inclus, asa ca declaram acvariul bun de vizitat in trei. 

     Stam pe banca, ne uitam la yacht-urile din port si scoatem mucii cu pompita. Offf! Pentru ca stam in El Born ni se tot repeta de catre diversi localnici sa avem grija de portofel. Pai noi suntem de acolo de unde vin si astia care fura portofele, stim mersul! Adevarul e ca la fiecare colt de biserica - Mara le-a pus eticheta de castelul Sofiei - e cel putin un cersetor din patria muma. Am vazut si schemele cu donatii de bani pentru cauze nobile, mimatul unor handicapuri si altele. 

     Pentru ca nu ne-a fost asa bine si pentru ca ne-a fost teama de zborul de intoarcere in contextul muci+urechi+presiune am mers si la un spital de copii. Sant Joan de Deus. Pe 26 decembrie la ora 18:00 sa fi fost vreo 40 de pitici cu parintii asteptandu-si randul. Imagine ingrozitoare si neasteptata, dar vedeti, pare-se ca resursele statului sunt subtiri peste tot. Ce a fost ok - oameni lucreaza cu proceduri. Am ajuns, ne-am inscris, am primit un bon. In 5 minute am fost chemati la triaj. O asistenta ne-a intrebat ce si cum, a facut o examinare sumara. La orl o sa stati, durata de asteptare 5 ore si jumatate. ???!!!! No way, Jose, ne intoarcem la baza. Dar nema taxiuri care sa te ia din acest loc... Si uite asa, pentru prima oara in viata ei, little miss a luat un autobuz in Spania care ne-a lasat in Placa Catalunya, intr-un moment numai bun pentru fantani arteziene in jocuri de lumini si sunete.

Room

 

     Simetria lui Room e coplesitoare. Room e coplesitor.

     Prima jumatate a filmului (sunt 52 de minute pe ceas) inseamna un thriller pur sange. La finalul ei pe ecran are loc eliberarea fizica,  ce vine acompaniata de lacrimile cathartice ale privitorului. Credeti-ma, l-am vazut intr-o hala de oameni care-si vedeau de-ale lor si tot am plans. Room nu da gres. A doua jumatate, daca e sa fac o trimitere la fizica de liceu, are loc in conditiile in care energia cinetica s-a disipat, dar cea potentiala, adunata pe dedesubt, iese din ce in ce mai explicit la suprafata. Filmul vireaza subit spre drama dura, serpuieste printre intrebari spuse si nespuse, incurajari si reprosuri si tinde, spre finalul altor 52 de minute la fel de bune din punct de vedere cinematografic si psihologic, sa marcheze o a doua eliberare a personajelor sale, cea mentala. N-am vazut performantele celorlalte nominalizate la Oscar anul asta, dar Brie Larson pentru rolul din Room merita oricand o statueta. 

 

     

Spotlight

 

     Cotat cu cele mai mari sanse sa castige Oscarul pentru cel mai bun film anul asta. Imi imaginez ca lui Tolontan i-a placut mult Spotlight. Trateaza munca unei echipe de jurnalisti de investigatie de la Boston Globe care navigheaza printre toate obstacolele posibile - propria neincredere, sursele care se lasa greu descusute, inamicul puternic (The Church thinks in centuries. Do you think your paper has the resources to take on that?). Jurnalisti care nu uita sa se uite in oglinda si care la final fac fix ce trebuie. Eroism cu chip uman. 

     Dar de unde m-am uitat eu, Spotlight pare un film tardiv ca relevanta, la fel ca si investigatia in cauza care ar fi putut si ar fi trebuit sa se intample cu 20 de ani mai devreme. Lumea s-a schimbat, ea apartine acum whistle blower-ilor, anonimilor. Lumea de azi apartine unor caractere simple - le zice 0 si 1. El fac si desfac totul. Cuvantul tiparit si cei care il formuleaza erijandu-se in orice si-au aratat din plin limitele. 

     Dincolo de acest repros, recunosc insa ca altele n-am. E bine scris, are o taietura care stie sa tina ritmul sus si un cast de ansamblu care-si face treaba meticulos. In plus cadrele sunt gandite sa suprapuna inteligent sau sa ofere prin alaturare prezenta cvasitotala a Bisericii in viata comunitatii si mai ales a copiilor.