Tangerine

     Aparut prin mai toate topurile criticilor si publicatiilor de specialitate pe 2015. L-am gasit pe Netflix si am dat play in orb.

     Dupa sfertul de ora academic am intrat pe imdb sa capat ceva context. Era nevoie de el pentru ca Tangerine e un film independent de la mama lui - atipic si tupeist prin personaje si universul lor, strident in tot ce inseamna filmare - imagine si sunet. Apoi mi-am reluat cuminte vizionarea. Sa pornim de la relevanta alegerii locului si timpului desfasurarii actiunii. Pentru ca e o chestie desteapta incapsulata aici. Suntem in Ajunul Craciunului - da, e cu colinde si cu brazi impodobiti cu beculete, atunci cand ne place sa credem ca suntem mai buni si mai toleranti - pe strazile dintr-un Los Angeles calduros, nepasator si depravat in care personajul nostru principal e un transsexual eliberat dupa 28 de zile de parnaie. Pam-pam 1! Toata actiunea se petrece in 24 de ore, iar replica la ordinea zilei e Merry Fucking Christmas. In oglinda cu Sin-Dee, transsexualul nostru care nu-si gaseste linistea interioara pana nu ia la bumbacit si taraste desculta prin oras o curva blonda si slaba vinovata ca n-a stat departe de Chester, logodnicul-peshte-traficant de droguri cu sediu central la Donut Time (pam-pam 2!) - deci in oglinda cu asta il avem pe Ramzik, un taximetrist armean cu nevasta cu par a la Shakira, plod si mama soacra bagacioasa... care apeleaza la partide de sex platite tocmai cu Sin-Dee si tovarasii ei. Pam-pam 3!. Si in tot vacarmul asta, in toata involburarea asta sarita de pe fix, in toata ciudatenia lui Tangerine - pentru ca n-ai mai vazut asa ceva, descoperi valorile simple, alea care conteaza cu adevarat. Mare lucru.


     Filmat integral cu niste iphoane 5S, jucat la superlativ, Tangerine face ceea ce numai filmele adevarate pot. Te scufunda intr-un univers pe care la inceput te grabesti sa-l judeci, dar pe care, pana la final, ti-l apropie si ti-l umanizeaza. Excelent, dar in mod evident nu pentru oricine.