Marcella: sezonul 1

     8 parti de british detective crime drama cu iz scandinav care au rulat anul acesta pe ITV. Se gasesc si pe Netflix.

      De bine: serialul are esenta - unul dintre personaje ii spune Marcellei "It's all about crossing that line... Well, you know". E o replica plina de miez pentru el, un criminal in serie, pentru ea si pentru noi. Nu si pentru restul detectivilor din incapere care habar n-au ca vreme de jumatate de serie Marcella se ocupa nu doar cu descoperirea unor dovezi, ci si cu ingropatul altora de teama ca ea insasi ar putea fi o criminala. Twisted stuff. Si tot twisted sunt toate personajele - o colectie inepuizabila - devine dificil la propriu sa le tii pe toate in cap si sa le urmaresti ramificatiile, dar ce colectie! Iar Anna Friel - interpreta Marcellei - este absolut wooow! Planuiesc sa fac niste capturi si sa revin pe aceasta tema.

      De rau: sunt inca intrebari ramase fara raspuns si nu-s deloc putine. Fie scenaristii s-au aruncat un pic prea departe si n-au mai reusit sa inchida toate firele coerent si la timp, fie ne pregatesc aceste raspunsuri intr-un sezon 2 in care ar fi nevoie de o munca un pic mai curata.


      Astept cuminte sezonul 2.

Arrival

      Ca sa intelegeti cat de apropiat e Arrival de Interstellar aflati ca dupa ce a vazut filmul lui Nolan in 2014, Villeneuve a decis sa modifice scenariul pe care lucra astfel incat cele doua povesti sa se diferentieze mai bine.

     Arrival ramane insa in esentele sale tari - stiintifice si valorice - fratele de cruce al lui Interstellar. Si vine peste el din punctul meu de vedere din motive de simplitate. In primul rand e mai mai bine asezat, apoi e mai intim. Asta inseamna ca n-ai atatea intrebari ramase fara raspuns dupa vizionare si ca impactul emotional e mai adanc. Altfel e un film la fel de destept si de important ca fratele nolanian. Puzzle-ul lingvistic la intalnirea cu extraterestrii isi intrece aici cu mult mizele asteptate, atat la nivel personal, cat si la nivel de specie. Iar realizarea - de la interpretarea lui Amy Adams, pe umerii careia atarna tot greul, si pana la ultima nota de pe coloana sonora semnata de islandezul Johann Johannsson - se aseaza desavarsit. Singurul minus e ca tot ce inseamna autoritati, personaje secundare, etc. e construit subtirel si sablon. Arrival e un must see pe 2016.

The Night Of

 

     O privire 360 asupra sistemului de justie american undeva post 9/11: politisti, detectivi, avocati, procurori, procese, inchisori. 

     Teme cu greutate, facut fara sa devina apasator. Scris bine, filmat fain, beneficiul unor minute extra investite pentru a simti emotia personajelor. Iar Turturro, care l-a inlocuit pe De Niro care l-a inlocuit pe Gandolfini, este bestial. O metafora perfecta pentru un sistem bolnavicios, dar care din cand in cand, printr-un reflex aproape uitat, isi aduce aminte de valorile in slujba carora ar trebui sa lucreze. 

      Vreo hiba? Da, gestul Chandrei de carausa. Cumva gratuit in ecuatia puscariei si imposibil de acceptat pentru personaj si felul cum a fost el construit in mini-serie.

Londra: 3 ore si 3 colaje

     Asa a fost sa fie prima mea intalnire cu Londra - pe repede-nainte si cu o lumina foto care m-a facut sa realizez de ce multe filme britanice au o tenta gri albastra. Pentru ca asa e lumina lor!

     O calatorie cu tube-ul de la Marble Arch pana la Westminster cu schimbare la Bond Street plus un walking tour ghidat de Iulia pe sub London Eye, peste Millenium Bridge, prin Trafalgar Square si terminat in Picadilly Circus. Pentru cineva care nu mai pusese niciodata piciorul in oras m-a surprins inghesuiala miniona din centru. Nu e loc de piste de biciclisti, benzile sunt mai inguste parca decat oriunde in alta parte, iar masinile si imobilele au invatat sa castige pe inaltime creand un permanent efect girafa. N-am vazut decat 2 caini, dar mi s-a explicat ca englezii tin la animalele lor de companie - asa ca nu le chinuie prin centru. Fiindca in permanenta trebuie sa te uiti pe dos atunci cand traversezi, cel mai mare risc mi s-a parut acela de a vedea mult prea de-aproape ochii soferului pakistanez al unui double decker.

     Desi mi-a mirosit a fish and chips de nenumarate ori, am mancat doar niste castane bine prajite in timp ce traversam Millenium Bridge-ul si cautam deja pe harta Hamleys, un magazin de jucarii de unde sa-i pescuiesc ceva Marei. Restul au fost mese oficiale deci nu se pun.

 
     La dus si intors am citit, printre picaturi, ultimele pagini din Last Lion - o biografie mamut a lui Winston Churchill. Potrivire perfecta.

Age of Adaline

 

     Secretul Adalinei e devoalat in totalitate pana la minutul 11 al filmului intr-un voice over jumatate mambo-jambo stiintific, jumatate basm despre tinerete vesnica si viata fara de moarte. Cu toate semnele de intrebare pe care le am in cap, carligul functioneaza pentru mine ca spectator. Si vreau sa vad lucrurile mai departe. De ce? Pentru ca e o abordare soft, intuiesc cumva deosebita a unei teme batatorite in cinematografie. Mie imi aduce a Jean-Pierre Jeunet. 

     Mai departe Blake Lively, pe care n-am avut motive sa o plac pentru nimic din ce-am vazut-o jucand pana acum, se achita decent de job-ul ei - vinde maturitatea, rabdarea si intelepciunea unui personaj care a trait & vazut multe. Povestea se misca cumintel si nici n-as scrie despre film daca el n-ar avea parte de un act trei in forta. Nu va imaginati nave extraterestre. E ceva intim si foarte corect asezat in universul filmului, dar really rocking the boat. Nu fac spoilere, aruncati un ochi daca v-am starnit curiozitatea.

Peaky Blinders: sezonul 3

   
     Arata grozav - ca si filmari mi se pare cel mai reusit sezon de pana acum si spun asta dupa cat de des am pus stop cadru. Coloana sonora e la fel de buna ca intotdeauna. Si intotdeauna mi s-a parut bestiala. Iar Cillian Murphy, well... e perfect. Plus aerul de nebunie rusa - decadenta si in exil - ajuta... E cel mai hard core sezon de pana acum.

     Dar e si cel mai slab sezon de pana acum ca si scriitura. Fara sa dau spoilere de niciun fel, zic doar ca multe din aparitiile fresh din sezon (minus partea rusa) sunt sub nivelul obisnuit, povestea nu curge la fel de bine si cateva momente cheie nu ating varfurile primelor doua sezoane. Cumva serialul si-a dus personajele intr-un univers prea sus pus & prea incurcat.

   
     BBC a anuntat deja ca va mai face 2 sezoane.

Ex Machina

 

     O meditatie ascutita despre inteligenta artificiala, cu un pigment paranoic explicit - umanitatea o va beli inevitabil. Plus un thriller purtat intr-un joc al oglinzilor identitare pe care le urmaresti, le ghicesti, dar care, inevitabil, tot te loveste la final. 

     De parca n-ar fi suficient de grozav asa cum e, Ex Machina se duce si mai sus prin felul in care fiecare alegere creativa oglindeste perfect temele si fricile sale. Minimalist si ultratehnologizat in personaje si scenografie, precis asemenea unui chirurg care a terminat a doua facultate Matematica cand vine vorba de poveste si replici, vizionar pana in cel mai inalt grad de esentializare cand vine vorba de viitorul si impactul tehnologiei... 

     Inteleg de ce unii l-au pus in aceeasi oala cu Her - exista filonul comun al viitorului tehnologiei si relatiei dintre om si IA - dar ca viziune si emotie filmele sunt de facto in poli opusi. Ex Machina e Freud, Her e Maslow. 

     

Survivalist

 

     Sunt cateva motive bune pentru care sunt in starea wooow! dupa Survivalist. Mai intai ca e filmul unui regizor scenarist la debut in lungmetraj - Stephen Fingleton. Si cam toate lucrurile sunt facute de la foarte bine in sus in el. Apoi pentru ca se poate face film cu foarte putini bani, vreau sa zic film foarte bun, postapocaliptic, cu miez psihologic. Si nu in ultimul rand ca un astfel de produs, de o calitate evidenta, chiar daca radacinile lui filosofice pot fi puse in discutie (viziunea asupra omului, relatiile intre sexe), primeste o nota modesta (doar 6.6) pe votul popular fiind acuzat ca n-are efecte speciale, destule dialoguri sau ca e prea lent. Fapt care ma face sa concluzionez ca Iron menii au netezit precum buldozerul asteptarile si posibilitatile intelectuale ale multor spectatori. 

     Prima secventa din Survivalist descrie doua curbe, una rosie si una albastra - cantitatea de petrol extrasa in lume si populatia planetei. Si una si cealalta cresc vertiginos, si una si alta descresc abrupt si tind spre un nivel minim nespecificat. Avem in nuce aici tot ce trebuie sa stim despre ce si cum urmeaza sa vedem. Stim deja ca suntem intr-o lume depopulata, postapocaliptica, in care nu mai exista energie. Stim ca filmul n-a avut bani sa arate asta cu orase decrepite in cgi, dar ca regizorul scenarist n-a vrut sa ne-o dea mura in gura scriind trei randuri pe ecran si a gasit o maniera vizuala si auditiva proprie sa o faca. Si deja stim, poate nu ne dam seama exact de lucrul asta, ca vom vedea o viziune personala, pe alocuri poate stramba/stramta pe care autorul va incerca sa ne-o vanda drept general valabila, veridica, logica, cauzala. De unde stim asta? Corelatia desenata pe ecran induce ideea de stiinta, de indubitabil, de riguros, dar: a. corelatia ca si procedeu statistic nu demonstreaza in niciun fel cauzalitatea + b. pentru un film din 2015 sursele alternative de energie sunt prea putin bagate in seama. Pai daca un mongol la iurta are azi un mic panou solar chinezesc si isi face treaba cu el... In fine, filmul se aseaza pe ideea de supravietuire in sensul ei cel mai strict. Desi nu spune explicit asta, e evident ca suntem la prima generatie postapocalipsa si intr-un proces de adaptare de dificultate maxima. Eroul nostru e un vanator inca nepriceput, un agricultor la inceput de drum si un culegator la mana naturii. Si pentru ca nici altii nu se descurca mai bine - filmul face o treaba excelenta in a explora patru strategii diferite de supravietuire - atmosfera de nesiguranta paranoica, de kill or be killed se simte la tot pasul. 

  

Oyibo

 

     Un titlu de carte de calatorie misterios si palpitant urmat de un subtitlu cu efect de dus rece: 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa. Totul clar, da? 

     Cand si cand pescuiesc din cate o librarie un titlu de calatorie. In ultimii ani nisa asta a explodat cu tot felul de autori autohtoni. Vezi pionierul pentru mine Prin Praf si vise, tot o bucla africana despre care am scris aici, sau Vand kilometri, o calatorie solitara pe motor pana-n Mongolia. Am invatat demult sa ma feresc de scriituri pe care nu le apreciez. De cele supraincarcate de date istorice sau culturale, dar fara pic de autenticitate, zici ca sunt scrise de oameni care n-au pus piciorul in locurile alea sau care nu s-au dat jos din autocarul cu aer conditionat. Sau de cele care pleznesc de prea plinul intelectual al autorului. Sunt unii care le stiu pe toate inainte de orice. 

     Vestea buna e ca Oyibo sta departe de pacatele majore de mai sus. Asa ca am citit-o cap coada si mi-a placut. E gandita ca un jurnal de calatorie, unul tinut cu intermitente, cu texte adunate in jurul fiecarei tari africane prin care cei doi calatori au trecut. Si traseul, coasta de vest+coasta de est, desenat pe primele pagini iti taie rasuflarea. Nu pot sa nu zic ca uneori aluneca pe langa pentru mine, cand face parada cu pretiozitatea unor alegeri lexicale abracadabrante sau cand uita, aproape schizoid, de descrierile relatiei cu celalalt. Alteori insa - vezi Congo-ul, asta chiar merita o carte separata, sau Africa de Sud - e perfect: scriitura se desparte de toate armurile psihologice ale autorilor si lasa la iveala sufletul calator pur.

     Oyibo, Editura Humanitas, 2015

Barcelona in 3 si cu muci

 

     Acum trei ani Mara era in burtica, iar noi ne anulam un weekend prelungit la Barcelona din cauza unei raceli zdravene pe care Mishu n-avea voie sa o trateze altfel decat cu ceai. Acum, cu Mara pe picioarele ei, am ajuns toti trei la Barcelona si, sa nu-ti vina sa crezi, am racit fiecare in parte. Cu muci! 

     No fun pentru un adult - sa iesi afara la 17 grade, in soare, dar sa stai zgribulit si fara chef. Si mai no fun pentru o pitica care nu poate sa doarma din cauza nasului infundat. Si care a doua zi maraie la orice pentru ca e obosita dinainte sa inceapa ziua. Cum se vede Barcelona in astfel de conditii? 

     In primul rand renunti sa iei metroul, sa schimbi metroul si sa mergi in Guell. Doar dus-intorsul asta ar fi prea costisitor energetic. Te multumesti cu Parc de la Ciutadella aflat la cinci minute de mers pe jos de unde stai si unde gasesti un roman care face baloane de sapun uriase spre deliciul copiilor care le alearga in toate directiile, un saxofonist care doar reacomodandu-se cu instrumentul ii face pe toti sa intoarca capul spre banca lui, alergatori slim fit si porumbei grasi - n-as stii sa zic care sunt mai multi - si un British bulldog cu respiratie zgomotoasa care face cate un strop de pipi numarand cu precizie fiecare 50 de metri de la ultimul palmier care i-a iesit in cale. 

     Urmeaza gradina zoologica. Varful nostru - pasaretul numeros, de la pauni la flamingo. Altfel te apuca lehamitea pentru ca e prea putin spatiu pentru animale. Punct culminant in cazul tigrului bengalez. O superbitate ce batatorea 10 metri la stanga, pufnea, batatorea 10 metri la dreapta, pufnea. Si repeat. Mara, trebuie sa vezi niste documentare cu mine, locurile astea sunt nedrepte pentru majoritatea speciilor. 

     Tot la o distanta buna de mers pe jos de noi... acvariul. Marei ii plac pinguinii, mie pisicile de mare, lui Mishu pestii tropicali viu colorati. Sau cel putin asta e concluzia la care a ajuns si pe care o tot repeta de atunci Mara. Au si un loc de joaca prietenos, cu submarin inclus, asa ca declaram acvariul bun de vizitat in trei. 

     Stam pe banca, ne uitam la yacht-urile din port si scoatem mucii cu pompita. Offf! Pentru ca stam in El Born ni se tot repeta de catre diversi localnici sa avem grija de portofel. Pai noi suntem de acolo de unde vin si astia care fura portofele, stim mersul! Adevarul e ca la fiecare colt de biserica - Mara le-a pus eticheta de castelul Sofiei - e cel putin un cersetor din patria muma. Am vazut si schemele cu donatii de bani pentru cauze nobile, mimatul unor handicapuri si altele. 

     Pentru ca nu ne-a fost asa bine si pentru ca ne-a fost teama de zborul de intoarcere in contextul muci+urechi+presiune am mers si la un spital de copii. Sant Joan de Deus. Pe 26 decembrie la ora 18:00 sa fi fost vreo 40 de pitici cu parintii asteptandu-si randul. Imagine ingrozitoare si neasteptata, dar vedeti, pare-se ca resursele statului sunt subtiri peste tot. Ce a fost ok - oameni lucreaza cu proceduri. Am ajuns, ne-am inscris, am primit un bon. In 5 minute am fost chemati la triaj. O asistenta ne-a intrebat ce si cum, a facut o examinare sumara. La orl o sa stati, durata de asteptare 5 ore si jumatate. ???!!!! No way, Jose, ne intoarcem la baza. Dar nema taxiuri care sa te ia din acest loc... Si uite asa, pentru prima oara in viata ei, little miss a luat un autobuz in Spania care ne-a lasat in Placa Catalunya, intr-un moment numai bun pentru fantani arteziene in jocuri de lumini si sunete.

Room

 

     Simetria lui Room e coplesitoare. Room e coplesitor.

     Prima jumatate a filmului (sunt 52 de minute pe ceas) inseamna un thriller pur sange. La finalul ei pe ecran are loc eliberarea fizica,  ce vine acompaniata de lacrimile cathartice ale privitorului. Credeti-ma, l-am vazut intr-o hala de oameni care-si vedeau de-ale lor si tot am plans. Room nu da gres. A doua jumatate, daca e sa fac o trimitere la fizica de liceu, are loc in conditiile in care energia cinetica s-a disipat, dar cea potentiala, adunata pe dedesubt, iese din ce in ce mai explicit la suprafata. Filmul vireaza subit spre drama dura, serpuieste printre intrebari spuse si nespuse, incurajari si reprosuri si tinde, spre finalul altor 52 de minute la fel de bune din punct de vedere cinematografic si psihologic, sa marcheze o a doua eliberare a personajelor sale, cea mentala. N-am vazut performantele celorlalte nominalizate la Oscar anul asta, dar Brie Larson pentru rolul din Room merita oricand o statueta. 

 

     

Spotlight

 

     Cotat cu cele mai mari sanse sa castige Oscarul pentru cel mai bun film anul asta. Imi imaginez ca lui Tolontan i-a placut mult Spotlight. Trateaza munca unei echipe de jurnalisti de investigatie de la Boston Globe care navigheaza printre toate obstacolele posibile - propria neincredere, sursele care se lasa greu descusute, inamicul puternic (The Church thinks in centuries. Do you think your paper has the resources to take on that?). Jurnalisti care nu uita sa se uite in oglinda si care la final fac fix ce trebuie. Eroism cu chip uman. 

     Dar de unde m-am uitat eu, Spotlight pare un film tardiv ca relevanta, la fel ca si investigatia in cauza care ar fi putut si ar fi trebuit sa se intample cu 20 de ani mai devreme. Lumea s-a schimbat, ea apartine acum whistle blower-ilor, anonimilor. Lumea de azi apartine unor caractere simple - le zice 0 si 1. El fac si desfac totul. Cuvantul tiparit si cei care il formuleaza erijandu-se in orice si-au aratat din plin limitele. 

     Dincolo de acest repros, recunosc insa ca altele n-am. E bine scris, are o taietura care stie sa tina ritmul sus si un cast de ansamblu care-si face treaba meticulos. In plus cadrele sunt gandite sa suprapuna inteligent sau sa ofere prin alaturare prezenta cvasitotala a Bisericii in viata comunitatii si mai ales a copiilor.

Tangerine

     Aparut prin mai toate topurile criticilor si publicatiilor de specialitate pe 2015. L-am gasit pe Netflix si am dat play in orb.

     Dupa sfertul de ora academic am intrat pe imdb sa capat ceva context. Era nevoie de el pentru ca Tangerine e un film independent de la mama lui - atipic si tupeist prin personaje si universul lor, strident in tot ce inseamna filmare - imagine si sunet. Apoi mi-am reluat cuminte vizionarea. Sa pornim de la relevanta alegerii locului si timpului desfasurarii actiunii. Pentru ca e o chestie desteapta incapsulata aici. Suntem in Ajunul Craciunului - da, e cu colinde si cu brazi impodobiti cu beculete, atunci cand ne place sa credem ca suntem mai buni si mai toleranti - pe strazile dintr-un Los Angeles calduros, nepasator si depravat in care personajul nostru principal e un transsexual eliberat dupa 28 de zile de parnaie. Pam-pam 1! Toata actiunea se petrece in 24 de ore, iar replica la ordinea zilei e Merry Fucking Christmas. In oglinda cu Sin-Dee, transsexualul nostru care nu-si gaseste linistea interioara pana nu ia la bumbacit si taraste desculta prin oras o curva blonda si slaba vinovata ca n-a stat departe de Chester, logodnicul-peshte-traficant de droguri cu sediu central la Donut Time (pam-pam 2!) - deci in oglinda cu asta il avem pe Ramzik, un taximetrist armean cu nevasta cu par a la Shakira, plod si mama soacra bagacioasa... care apeleaza la partide de sex platite tocmai cu Sin-Dee si tovarasii ei. Pam-pam 3!. Si in tot vacarmul asta, in toata involburarea asta sarita de pe fix, in toata ciudatenia lui Tangerine - pentru ca n-ai mai vazut asa ceva, descoperi valorile simple, alea care conteaza cu adevarat. Mare lucru.


     Filmat integral cu niste iphoane 5S, jucat la superlativ, Tangerine face ceea ce numai filmele adevarate pot. Te scufunda intr-un univers pe care la inceput te grabesti sa-l judeci, dar pe care, pana la final, ti-l apropie si ti-l umanizeaza. Excelent, dar in mod evident nu pentru oricine.

The Ridiculous 6

     La vremea lui, deal-ul semnat de Netflix cu Adam Sandler si casa de productie Happy Madison pentru 4 lungmetraje a starnit ceva valva. Sony s-a aricit - era unul din oamenii sai, restul majorilor au strambat din nas vizavi de intentiile pe termen lung ale SVOD-ului. Cota lui Sandler e sub pragul de avarie de ceva vreme, dar Netflix stie bine de ce l-a vrut - omul prinde bine la popor, ba chiar la popoare - deci era numai bun si fix ce-i trebuia pentru a-si atinge visele de extindere multiteritoriu. Sigur ca n-o sa aduca glorie, distinctii sau aprecieri favorabile din partea criticii, dar masele trebuie sa rontaie si ele ceva. Seara de seara. Iar planurile de independenta in continut ale lui Netflix sunt evidente - in 2016 va dubla numarul de proiecte originale (seriale, filme, documentare, speciale). Vor fi 31. Asta e big picture-ul si d-asta R6 e important.

     Revenim la small picture, R6 itself. In care s-a dat zdravan cu oua, rosii stricate si orice a mai gasit la indemana critica de film. Nu tin sa fiu Gica contra, dar... R6 nu are miza sau pretentii - asta e clar. Are in schimb cateva plusuri la fel de clare fata de nivelul recent al lui Sandler, includ aici Jack and Jill care era de neprivit sau That's My Boy vizionabil doar cu o punga p-aproape. De ce e mai bun R6? Mai intai ca Sandler nu se mai prosteste, nu mai joaca dublu roluri, nu mai e un clovn penibil. Lasa porcariile si partaielile in seama "fratilor" sai din film sau animalelor de companie din Vestul salbatic. Asta inseamna ca personajul sau, eroul filmului, isi poate face un pic mai bine treaba la nivel emotional cu spectatorul. Am zis un pic, atat cat il lasa povestea. A doua treaba importanta vine la capitolul umor. Partea low exista, dar nu sare calul. Doar cate un part pe ici, pe colo, ceea ce in cazul filmelor recente ale lui Sandler e miraculos. Cateva din reinterpretarile comice ale unor momente istorice - nu mai conteaza ca plotul e vraiste, nu mai conteaza nici anacronismele, macar sa radem - sunt reusite. Pe mine cel cu baseball-ul si regulile sale chiar m-a distrat.


   

Last Days of Vietnam

 

     Cand vezi documentare ca cel de fata ajungi inevitabil sa te gandesti ca orice fictiune e depasita si fara sens. Poti lua o frantura din Last Days in Vietnam, un singur unghi subiectiv, si dezvolta o poveste cu cap si coada, emotie si sens deopotriva. 

     Politica americana, desi nu e pusa in centrul documentarului, e prezentata intre nestiinta si neputinta: baietii de la Washington habar n-aveau realitatile din teren, ambasadorul, de capul lui sau instruit de mai sus, a pus prea tarziu in aplicare planurile de evacuare... Deci top bottom a fost un dezastru in toata regula. Dar perspectiva opusa, bottom top-ul, e plina de eroi deopotriva americani si vietnamezi, iar marturiile lor sustinute incredibil de filmarile de atunci si acolo ale unei echipe NBC, emotionante pana la lacrimi. E, pe la o ora din documentar, un vietnamez care povesteste cum tac-su, pilot in armata sudului, vine cu ditamai elicopterul, isi ia familia - nevasta-sa in brate cu fii-sa de 1 an si zboara in orb deasupra marii cautand un vapor care sa-i poata scapa de sosirea inevitabila a nordistilor. Pentru ca USS Kirk nu e suficient de mare ca sa poata ateriza, unul cate unul vietnamezii se arunca din elicopter in mare de unde sunt pescuiti de o barca pneumatica. Tatal pilot reuseste prin niste manevre a la Houdini sa se arunce si el in apa inainte ca elicopterul sa fie inghitit de valuri.

Un absolut must see in vremurile astea tulburi.

Beginners

     Sunt putine filmele pe care le opresc in timpul vizionarii ca sa inchid ochii si sa adorm cu personajele respective in cap. Beginners e unul dintre ele. Povestea relatiei dintre Oliver (Ewan McGregor) si Anna (Melanie Laurent) filtrata prin amintirile lui Oliver despre parintii sai, mai ales cele despre tatal sau (Christopher Plummer) care ramas vaduv la 75 de ani a decis sa-si faca publica orientarea homosexuala si sa caute sa traiasca fericit in ciuda unei boli necrutatoare macar ultimele sale zile predandu-i astfel cea mai importanta lectie de viata fiului sau. 

     Un romance atipic, retinut emotional, subtil psihologic - cand adversarul iubirii esti tu insuti, picurat cu sarm venit din acorduri de jazz vechi, lumina naturala si accent frantuzesc. Scrisa si jucata cu o naturalete fara cusur. Christopher Plummer recompensat cu un Oscar pentru rol secundar. Un deliciu pentru spectatori maturi - si la cap, si cinematografic.

Sieranevada: posterul romanesc v. cel francez

 

     Absolut intamplator am dat peste posterul francez al lui Sieranevada. Dupa ce fusesem expus la cel romanesc vreme indelungata - n-am avut incotro, calatoresc zilnic cu metroul! - am fost surprins de cel folosit de Wild Bunch sau cine l-o distribui pentru ditamai piata straina. Cum? Culoare pastel in loc de gri? Fiinte vii, nu blocuri la distanta? O atmsofera vie si premiza unei comedii cu dialoguri spumoase intre personaje foarte diferite in loc de... mai nimic? Chiar nu stiu ce in capul strainilor astora. Am impresia ca ei chiar vor sa vanda bilete la film...

Amy

 

     Vocea ei inconfundabila si stilul ei necizelat, Asif Kapadia care a facut cu Senna o treaba de exceptie m-au facut sa am asteptari cat casa de la Amy. Onorate 100%. 

     Lucrat destept. Fara sa foloseasca un narator per se, liniar cronologic, dar construit din mai multe perspective, uneori chiar in opozitie si cu o insertie cool a punctului de vedere al lui Amy insasi via versurile cantecelor ei. Filmari personale la greu, selectate si potrivite astfel incat sa aseze un tablou psihologic care sa-ti permita sa faci la final conexiuni complete. Cele cateva momente cu Tony Bennett spun totul despre cat de naturala a ramas pana-n ultima ei zi. 

Sicario

   
     Am citit mai mult despre cartelurile mexicane in ultimii ani decat despre politica romaneasca asa ca imi permit sa spun ca Sicario e filmul care se apropie cel mai bine de ce se petrece la sud de El Paso. Asta il face greu de suportat - vine la pachet cu atrocitati si putin sens.

      Villeneuve in reteta lui obisnuita plus ceva extra. Din reteta obisnuita - sunetul si coloana sonora sau filmarile aeriene, astea da filmari aeriene, chapeau! Extra: regizorul lucreaza la superlativ detaliile semnificative ale acestei lumi, unele usor de reperat, altele subtile. Corpurile decapitate lasate la vedere sau focul de "artificii" sunt parte din imaginea cu care Juarez-ul o intampina pe eroina lui Sicario. Dar la fel de cutremuratoare sunt pozele celor disparuti lipite pe un perete prins in cadru cand masina sta in trafic. Sau cele 2-3 replici scurte care ascund povesti intregi despre nevinovatia celor ucisi in moduri din cele mai crude. Deschid o paranteza aici: pentru a-si mentine imaginea si pentru a permanentiza teroarea locala, atunci cand se confrunta cu un adversar anonim sau greu de reperat (razbunatori necunoscuti, hackeri care dau in gat cardasiile autoritatilor locale) cartelurile omoara oameni la nimereala cu dublu scop: in aparenta, in ochii oamenilor obisnuiti i-au pedepsit pe cei care s-au pus cu ei, iar adversarii anonimi vad cum pentru fiecare pierdere a cartelului mor inzecit mai multi oameni nevinovati asa ca isi pierd cheful de a se pune cu baietii rai. Inchid paranteza asta cam lunga. Villeneuve a facut un film pe bune despre lumea asta. Blunt e excelenta, are urma aia de masculinitate care o face compatibila cu rolul. Tovarasii de arme se achita si ei perfect - Brolin in flip flops e un agent CIA in opozitie perfecta cu naivitatea agentei FBI, iar Benicio Del Toro vine cu un magnetism intunecat care intriga, atractiv si respingator deopotriva pentru eroina si spectator. Deci realizare all around de 5 stele.


     Si totusi exista o buba. Una legata de poveste. Sicario in proportie de 90% functioneaza ca o perdea de fum, dincolo de care exista adevarata poveste, si povestea aia nu o aflam decat din cateva detalii spuse, nu vazute, nu traite. Titlu iti ridica niste semne de intrebare - fara sa dau spoilere, recunosc ca m-am dus pe o pista gresita, dar totusi am cautat-o pentru ca titlul nu mi se "pupa" cu ce vedeam pe ecran. Toata constructia se dovedeste iluzorie, protagonista noastra insasi e practic anulata la final ca semnificatie. Cinematografic chestia asta nu sta in picioare pentru mine. E ca si cum am intrat la filmul asta pe usa din fata si tu imi spui "mars mah ca nu ai ce cauta aici, nu esti in stare sa duci asa ceva".

Peaky Blinders: dupa sezonul 2

     Fiind vorba de 6 ore plus inca 6, cele 2 sezoane de Peaky Blinders par mai degraba o miniserie cu un punct de discontinuitate temporala - cei 2 ani departare intre primul si cel de-al doilea sezon. La capatul a 12 ore vazute pe nerasuflate ar fi cateva chestii de zis.

     Personajul central poate fi plin de defecte ingrozitoare - poate fi un criminal, o bruta, un salbatic, dar daca ii dai cateva calitati care-l fac mai Om decat adversarii sai - gen atasamentul pentru familie sau respectul pentru sexul opus - atunci sunt toate sansele ca spectatorul sa se lipeasca emotional de el. Thomas Shelby e un Godfather de Birmingham in devenire. Acelasi trecut militar dupa care a rezultat un dosar laudativ si amintiri deloc placute (e adevarat ca aici se pedaleaza mai mult pe asta fata de Godfather), aceeasi situatie in care fratele mai mic e mai abil intelectual si preia fraiele afacerilor de familiei, aceeasi ascensiune marcata de sange si planuri bine gandite ca pe o tabla de sah. Aceeasi obsesie pentru a "curata" parte din afacerile de familie. Aceeasi relatie complicata cu familia - mai ales cu partea ei feminina, acelasi destin implacabil al singuratatii. O linie narativa romantica ridica enorm o saga de genul asta. Grace in sezonul 1 si May in sezonul 2 asta fac. Sigur ca sunt ancorate in povestea gangsterilor, dar dezvaluie laturi necunoscute altfel ale eroului.
 
     Cateva replici bine scrise iti raman in cap:

     Sountrack-ul e bestial:



     Peaky fuckin' Blinders!