Micul Albastru

 

Cismasu, Brasov, august 2020

El Robo del siglo

 

     Daca spui heist movie, am ciulit o ureche. Daca spui film argentinian, am ciulit-o si pe a doua. Al treilea titlu din mini selectia mea virtuala de anul acesta de la TIFF a fost ales cu gandul la Nueve Reinas - Bielinsky-ul pe care eu cred ca l-as da si azi in primele 100 de filme vazute in viata asta. Iar Robo del siglo nu dezamageste.

     Nu e un film de festival, e ceva comercial. Dar comercial din ala bun, cu stil pe vizual, cu aroganta in scenariu. Reteta clasica - o gasca condusa de un artist secondat de un escroc pune la cale jaful unei banci. Detaliile sunt delicioase, planul dement, marketingul filmului spune ca asta e jaful care a inspirat scenariul de la Casa de papel... Naiba stie, eu pe acela l-am gasit absurd si facut doar ca sa placa unui public din ce in ce mai putin mobilat intelectual - am scris aici in 2018 despre experienta mea cu primul sezon. In El Robo del siglo am gasit insa o combinatie reusita, nicio nota falsa, niciun accent pus doar de dragul de a fi pus.

     De vazut si de savurat. In tihna. 

Just 6.5

     E suficient sa vad cold opener-ul celui de-al doilea film din selectia mea virtuala TIFF de anul acesta ca sa stiu ca urmeaza o experienta brutala si ametitoare.

     Suntem intr-un good cop vs. bad dealer care se rastoarna si se nuanteaza pe parcurs. Totul impachetat pe fundal iranian deci necunoscut mie. Cati consumatori de droguri are Iranul? N-aveam idee, iar imaginile m-au dus cu gandul spre favela braziliana. Cum functioneaza politistul, judecatorul, politistul+judecatorul? E plin de jocuri de intimidare care mai de care mai bulversante. E halucinant cum calaul poate deveni victima. E si foarte mult dialog si asta face experienta de vizionare un pic frustranta - prea multa atentie merge inevitabil la subtitrare. Poate si arcul politistului e fortat spre final. Eu asa l-am simtit, ca si cum presiunea de a spune mai mult, si mai mult, totul, apasa pe umerii lui.

     As fi rupt hartia cu votul publicului in dreptul a 4 stele. Daca as fi fost la Cluj.

A fost odata: Machu Picchu

     Cand ma apuca cheful de cate o curatenie majora in casa, e inevitabil sa dau peste tot felul vechituri.  Vechitura de astazi dateaza din 2009 si e speciala: biletul de intrare de la Machu Picchu. Despre care nici nu stiam ca l-am pastrat. Si uite asa am dat-o pe un vibe nostalgic peruan.

Shagai

     Nu stiu daca exista vreun colt de pe pamant unde oamenii sa nu fie obsedati de destinul lor individual, de ce le rezerva astrele, de ce le-a fost harazit, de soarta, de cum va arata viitorul. Nici mongolii nu fac exceptie. Fara zaturile de cafea de la noi sau boabele de orez ale altora, mongolii au apelat la ce aveau si ei la indemana - oase de oaie sau capra. 

     Patru oase de la incheieturile animalelor formeaza un shagai si sunt folosite pe post de zaruri, aruncate pe o suprafata plana si apoi citite. Cheia de lectura e legata tot de animalele pe care mongolii le cresc. Fiecare zar poate pica intr-una din urmatoarele pozitii: cal, capra, oaie sau camila. In total vorbim deci de 32 de combinatii posibile - fiecare dintre ele asociata cu un raspuns pentru intrebarea/dorinta/proiectul celui care a aruncat zarurile. Gen: "Succes obtinut greu si cu multe pierderi", "mult noroc la orizont" si tot asa...

Pantelimon, vecinul si Leonard Cohen

     

     Imediat dupa ce ai mei au vandut casa in care am copilarit - lucru pe care il regret si acum - si aproape de varful boom-ului imobiliar, mi-am luat un credit ipotecar si cu partea mea de bani de pe casa plus imprumutul am cumparat un apartament la intrarea in Pantelimon. Aproape instantaneu a debutat la fata locului un santier cu toate cele. Zugravit, parchet, termopane, schimbat obiecte sanitare, mobilat. Si, la fel ca in cazul oricarui santier din Romania, lucrurile s-au intins pe o durata din ce in ce mai mare, tinzand spre insuportabil. Mi-aduc aminte cum sambata si duminica preferam sa merg la birou decat sa stau in noua mea casa, iar produsele de la patiseria din coltul blocului de patru etaje devenisera micul dejun obisnuit.

     Intr-o seara, enervat ca ma tot impiedicam de cutii, am decis sa instalez calculatorul. Sigur ca in tot praful ala nu era cea mai buna idee, aveam sa aflu asta mai tarziu, dar pur si simplu voiam sa ma simt acasa. Am pus tot Cohen-ul pe care il aveam pe hard si am dat play. Sa fi fost ora 20:00. Pe undeva pe la 23:00 mi s-a pus pata pe Dance Me to the End of Love si am lasat-o pe repeat. Pe la 24:15 intre finalul piesei si un nou inceput al ei, aud niste zgomote puternice. Opresc muzica si ciulesc urechile. Ce sa fie, ce sa fie? Se aud iarasi bataile si realizez ca cineva e la usa. La usa mea! Avand in vedere ora si situatia imi imaginez ca e destul de probabil sa fie unul dintre vecinii mei. Vecinul.

Pana acum povestea mea nu are nimic special. Poate mai putin faptul ca sunt in stare sa ascult atata Cohen - da, pot! Dar fix din punctul asta ea devine cu adevarat spectaculoasa si memorabila.

M-am dus la usa convins ca o sa am de-a face cu o "urechere" vecineasca de tipul - tu stii cat e ora? asta e bloc de oameni normali! etc. Am deschis-o avand deja pregatite niste scuze de bun simt - nu mi-am dat seama ca s-a facut asa tarziu, imi pare rau, bla bla. In fata mea un tip cu look geeky mi-a zambit si mi-a intins o carte - uite, asta e o carte scrisa de tipul asta de care nu reusesti sa te dezlipesti de cateva ore incoace. E buna si in plus cand o citesti nu se aude. A zambit, s-a intors pe calcaie si a plecat. Inainte sa coboare scara mi-a mai zis - apropo, eu sunt vecinul de dedesubt, Bogdan, si imi place Cohen.

Am ramas mut.

O poveste despre carrom, biliardul indian

     

     Prima oara cand am vazut un board de carrom eram in Polonia, la Varsovia. In centrul orasului avea loc un festival international, nici mare, nici mic, de traditii si cultura. Brazilienii isi faceau numarul de samba, peruanii isi vindeau hainele colorate, rusii intinsesera niste mese lungi si serveau chestii grele, the usual works. Intr-o margine, nebagati in seama, doi tipi la 30-40 de ani se jucau ceva...

     Arunc o privire si treaba imi aduce aminte de fotbalul cu nasturi din copilarie. Ce Fifa-uri, la fotbalul cu nasturi se vedea dexteritatea! Cum treaba mi se parea interesanta pun si o intrebare - how do you call this game? Carrom. Ma stramb ca nu am inteles foarte bine numele si primesc o completare - Indian pool. Deloc de mirare daca stau sa ma gandesc. Scopul e sa bagi niste piese ca de table in niste buzunare asezate in cele patru colturi - deci ca la biliard, doar ca toata treaba se face folosindu-ti doar degetele - 100% Indian style. Ma uit la ei cu jind si ma invita sa probez o lovitura. Incerc si imi pun in gand sa-mi iau unul. 

     Pe-acasa nu a auzit nimeni de asa ceva. Pe net, cand si cand, mai apare cate unul la vanzare, dar transportul din State ustura portofelul si fara sa-l ating parca nu-mi vine sa-l comand. Citesc despre cat de popular e in India si in sud estul Asiei. Se joaca in familie, se joaca in baruri, se joaca in turnee oficiale sub obladuirea, desigur, Federatiei Internationale de Carrom. 

     La Paris intru in cateva magazine mari de jucarii. Unii au auzit, dar nu au, altii ridica din umeri nestiutori. In penultima zi gasesc un carrom in carne si oase! Dar... imi dau seama ca dimensiunile sunt prohibitive de fapt pentru bagajul meu de cala. In plus obiectul e si fragil. Deci pofta in cui pana cand... de ziua mea... il primesc cadou din partea colegilor. 

     Asadar acum am un carrom, ma dor degetele si inca mai am nevoie de exercitiu ca sa gasesc echilibrul intre precizia si forta unei lovituri perfect executate. 

Echo

     Islandezul din selectia mea TIFF online de anul acesta m-a atras pentru ca promitea sa compuna imaginea tarii insulare - oameni si locuri - via 56 de viniete. Islanda? 56? Count me in. 

     Fiecare vinieta are o durata medie de un minut si jumatate. Cum face regizorul Runar Runarsson sa nu te pierzi, vizual si intelectual, in aceasta inghesuiala? In primul rand le aseaza intr-o secventa temporala clara - dinaintea Craciunului si pana dupa Anul Nou. In al doilea rand le da o identitate vizuala constanta. Camera e intotdeauna fixa, planul ales larg, spatiul e folosit extrem de inteligent - de multe ori avem actiuni diferite in acelasi cadru, simultan sau succesiv. In al treilea rand mixeaza atent temele (universale vs. locale, familale vs. sociale, trecut vs. prezent si tot asa) si tonurile, nu este nicaieri gros si lasa spectatorul sa-si construiasca lent si personal, ca din niste piese lego fara manual de utilizare, propria sa varianta de sens a insulei si celor care o populeaza. 

     Ar fi fost fain ca ultima vinieta, cu muzica si valuri, s-o fi vazut pe un ecran mare, in intuneric, iar din toate partile sa rasara mici aplauze pentru ca filmul e un pariu riscant castigator... In schimb, am verificat cum stau cu bateria laptopului si am lasat ecranul sa coboare peste tastatura, gandindu-ma ca maine e work form home. Unele lucruri n-au cum sa fie, din pacate, la fel.

Vara lui 2004: o luna cu InterRailul prin Europa

     In 25 iulie 2004 la ora 4:15 dimineata am trecut granita spre Ungaria cu rapidul 370. N-as fi tinut minte detaliile astea, dar am dat peste biletul InterRail si mi le-a reamintit el. A urmat atunci o luna de vacanta in care am trecut prin garile Keleti si Nugati din Budapesta, prin cele din Praga si Stuttgart, pe la Berlin Zoo, ce fotbal am mai tras cu niste americani in curtea uriasa si verde a hostelului la care am stat!, prin Hamburg si Copenhaga. Pana aici am impartit drumul cu Tudor si Andrei. Ei au ales sa mearga tot spre nord, in Suedia, iar apoi sa se intoarca acasa mai repede decat mine cu un vapor pana-n Polonia, la Gdansk, pardon Szczecin, si de acolo cu trenul la Bucuresti. 

     Eu, dorind sa lungesc cat mai mult calatoria si sa-mi apar buzunarele de scorurile nordice, m-am intors in Hamburg si am luat-o catre Bruxelles, iar apoi Bruges. Stiu ca pare ciudat, dar aici m-a apucat un dor tampit de casa. Brusc, brutal. Mi-l aduc aminte perfect. Am sunat-o in tara pe Raluca. Si am tot vorbit cu ea pana am umflat factura de roaming la o suma astronomica. Cateva zile mai tarziu, dupa ce dadusem o tura prin Amsterdam unde niste betivi englezi mi-au furat cel mai jalnic tricou din lume, tocmai cand ajunsesem la Barcelona, cei de la Connex (remember that?) se agitau de mama focului sa vada o parte din bani in avans. Pe 21 august 2004 dis-de-dimineata eram iarasi la Curtici, pe sensul opus, reveneam acasa.

Ford v Ferrari

     Bellisimo! puncteaza Enzo Ferrari despre felul in care piloteaza Ken Miles la Le Mans. Bellisimo as zice si eu despre acest Ford v Ferrari, ratat la vremea lui in cinema, dar vazut recent pe HBOGo. 

     Primul act e magie pura. Felul in care ii cunoastem pe eroii Carroll Shelby si Ken Miles, infruntarea de la distanta dintre Henry Ford II si Enzo Ferrari, trimiterile la diferenta dintre lumea corporatista si modelul de lucru personalizat, felul in care e construita toata miza filmului, totul e la superlativ. Dialogul, actoria, montajul, look & feel-ul. 

     F v F nu e doar despre cum se traieste viteza, despre cursa unica de la Le Mans, despre o bucatica din istoria auto. Asta l-ar face must see doar pentru cunoscatori si pasionati. E insa mai mult, e si despre dedicare si motivatie duse dincolo de limite, despre destin si asumarea lui. Si asta il face universal, un must see pentru oricine.

TIFF - selectia de la distanta pentru editia din 2020

     E primul an dupa multi, multi cand nu merg la TIFF. Se tine intr-o forma prescurtata si m-am gandit ca putinele locuri disponibile trebuie sa fie in primul rand ale clujenilor. Imi pusesem de tot pofta in cui, cand mi-a intrat in inbox un mail din care am aflat ca un numar limitat de titluri de anul acesta se vor vedea pe platforma TIFF unlimited. Pay per view (undeva la 40ron/48 de ore) in interiorul perioadei festivalului si un pic dupa. Asa ca am aruncat un ochi sa vad daca m-ar interesa ceva. Si am gasit patru titluri pe care vreau sa le vad: Just 6.5, un iranian care promite sa se duca in action, Echo, un islandez format din 56 de viniete care compun un portret al insulei, El Robo del siglo, un argentinian despre un jaf de zile mari si Quick, un nordic dupa un caz real cu justitie, adevar si mers pana la capat.

     Nu e mult, dar e ceva. Si spotul de anul asta - Fellini style cu o doza de umor ardelenesc din vremuri pandemice :

    

NBA: restart de sezon in bula

     Atipice vremuri. Pandemia atenteaza grav la vietile americanilor, din pacate la propriu, nu doar la figurat. Au trecut de 150k de decese. Miscarea sociala BLM e si ea in plin avant, iar efectele sunt diverse si viu disputate chiar si pe la noi. Alegerile prezidentiale bat la usa, mai putin de o suta de zile pana acolo, si totul pare impartit intre Trump si antiTrump intr-o inclestare furibunda care da senzatia ruperii Americii in doua. Iar bursele... merg in sus.

     In NBA majoritatea jucatorilor a fost de acord sa intre in bula din Florida. Ca locatia exacta e Disney World mi se pare de-a dreptul kafkian. Au fost de acord si sa joace fara spectatori, dar cu un trofeu Larry O’Brien pe masa. Treaba pusa la cale de Adam Silver are o motivatie financiara esentiala - fara final de sezon circuitul banilor intre televiziuni, sponsori, patronate, jucatori si stuff-uri ar fi suferit grav. Revenirea va insemna cate 8 meciuri de sezon regulat pentru fiecare echipa participanta si un tablou de playoff in care pentru a 8-a pozitie s-ar putea, in anumite conditii, sa existe un baraj. 

     Ce stim? Fara spectatori, fara home court de-adevaratelea, fara spectacol, fara familii, fara petreceri, fara avioane, fara atata presiune mediatica, cu ceilalti jucatori (ai tuturor echipelor) mereu in preajma, fara sa pleci din bula 1-2-3 luni daca ajungi in finala. Daca un sezon obisnuit e ca un maraton prin toata America, acum suntem in fata unui sprint in punct fix. Ce mai stim? In Vest: no Avery Bradley, LeBron focusat, Kawhi subturat, Lou Williams iesit deja in decor, Harden deja in forma de MVP. In Est: Simmons va juca PF si cam atat.

 

      Cine e rezistent la genul asta de conditii si presiune? Pare ca Lakers. Cine va veni repede la forma de joc maxima? Pare ca Houston. Vom avea o campioana surpriza - ultima oara cand un seed mai jos de 4 a luat titlul era in ‘94-‘95... Vom avea o campioana submeritorie, meritorie sau suprameritorie? All bets are off pentru ca... suntem in a whole new game. 

     Sezonul se reia la noapte cu Jazz v Pelicans si Lakers v Clippers.

Ce dor imi e sa sparg un geam*

     Pe cand eram copil calculatorul se numea HC. Destul de tarziu au venit in viata mea "minunile" numite 286. Dar o minge adevarata batea la orice ora tehnologia. Din cand in cand mai spargeam cate un geam si mergeam la doua strazi distanta de casa sa-l inlocuim. Poti sa spargi geamuri cu PSP-ul? Da, daca te enerveaza asa tare ca nu-ti iese bicicleta lui CR7 ca arunci cu telecomanda prin casa... 

     Au trecut ani. Poate ca multi, oricum destui. Nu mai locuiesc in acelasi cartier, dar cand si cand mai am ocazia sa trec pe acolo. E ca si cum ai deschide o cutiuta care-ti napadeste toate simturile cu nostalgie pura. Azi am ajuns in fata locului unde schimbam geamuri atunci... Atelierul parca a mai intrat la apa, e decrepit si sters, dar e tot acolo. 

*Text scris in martie 2013

Ford v Ferrari: battle setup & round 1

The Walking Fish

     L-am vazut in cadrul ShortsUP 7 zilele trecute. Scurtele sunt greu de gasit, dar cu olandezo-japonezul asta am avut o surpriza placuta. L-am gasit la liber pe vimeo. E fantastic, un pic dement chiar, interpretabil in multe directii. 

EPL@capatul celui mai lung sezon

     La ora la care scriu aceasta postare in Anglia se joaca ultima etapa din sezonul 2019/2020. Sezonul in care fotbalul, sportul in general si viata cu totul si-au luat o pauza fortata de vreo 2 luni. Si, uite asa, el va ramane in istorie. Dincolo de faptul ca Liverpool a luat titlul dupa o pauza uriasa si rotunda de 30 de ani, el va ramane in istorie si drept cel mai lung sezon. Atat de lung incat pana la primul fluier din urmatorul mai sunt doar 49 de zile. Iar pentru echipele care vor juca in august fazele finale din UCL si Europa League, pauza va fi practic inexistenta. Dar sa ajungem noi pana acolo…

     Noua normalitate, de dupa lockdown, a fost cam trista. Spectatorii din tribune nu pot fi inlocuiti cu sunet si imagine adaugate via ecrane uriase. In teren s-a jucat pe fast forward si cu miza mai degraba pentru ultimul loc de Champions League si evitarea retrogradarii.

     Liverpool si-a vazut visul implinit. Si inca la o distanta uriasa fata de urmaritoare. Se dusese in castigatoare dinainte de intrerupere. Daca castiga azi in ultima etapa va termina cu 99 de puncte. Adica sub cele 100 istorice ale lui City din 2018, dar peste cele 98 ale lui City din 2019. Si cam asta pare ideea. Dupa cativa ani de domnie ai lui City, suntem intr-o perioada de varf pentru Liverpool. Klopp a zis ca mai vrea 4 ani pe Anfield si apoi 1 an de vacanta. Succesul aduce liniste.

     La City lucrurile sunt evident incordate. Au fost alergatorul solitar de locul 2, dar Pep e un catalan care suporta greu sa piarda. Daramite sa fie batut la fundul gol. Sunt destui care zic ca la ce bani baga seicii, recolta a fost chiar saraca. Plus ca in Europa, acolo unde Pep isi dorea mai tare, City n-a miscat. Iar Liverpool, da. City a fost aproape si de o excludere din Europa (pe motive de suprafinantare), intre timp decizia a fost intoarsa. Pep trebuie sa poata sa-si da un reset. Altfel City va trebui sa faca unul.  

     Una din echipele care au arata bine post lockdown a fost United. Chiar si cu neatentiile lui Pogba si alte scapari in defensiva, trupa lui Solskjaer a proiectat o imagine si forta deosebite. In fata mai ales – United arata young & fierce. Martial are 24, Rashford are 22, Greenwood 18! Si azi, acum, in ultima etapa, United poate castiga in meci direct cu Leicester. Daca termina pe 3, foarte probabil, dar nesperat mult timp, United da senzatia ca poate sa se bata pentru titlu la anul.  

     Chelsea sub Lampard pare un work in progress. Albastrii au avut ups and downs, dar situatia arata mai bine, cu potential fata de alti londonezi, din nord. Arsenal are nevoie disperata de o reconstructie. Nu-mi e clar daca Arteta va avea mana libera si nici cam ce buget i s-ar da. In plus, Auba zice-se ca e pe picior de plecare. Si lasand momentele lui de delasare, el chiar e un varf adevarat, unul dovedit si in Premier League. 

     Pe Spurs nici nu-mi vine sa-i bag in seama. Venirea lui Mou n-a produs niciun mare efect. Cu exceptia eternului Harry Kane – care-mi imaginez ca isi va gasi o casa noua, unde spera sa castige trofee, cat de curand – lotul nu e cine stie ce. Si se zvonesc niste transferuri second hand. Mai degraba a fost sezonul in care s-au remarcat (iarasi) Leicester si Wolverhampton. Amandoua graviteaza in jurul aspirationalului top 6. Si mi se pare ca au o viziune mai coerenta despre ce si cum fac decat alde Arsenal sau Spurs.

Tuzla, vara, 2020

     

     Ne-am intors de la Tuzla de o saptamana si tot nu mi se leaga neuronii sa incropesc un text despre cum a fost. Asa ca las o fotografie in culorile corecte si cateva constatari alandala.

      Nu exista plaja salbatica la Tuzla. 80% e amenajata, cu umbrelute si cu salvamar. Aici o ard hipsterii. Restul de 20% e la fel de populat, deci scoateti-va din cap ideea de salbaticie. O fi fost acum x ani, nu zic nu, dar acum nu mai e. Si inca ceva: pe o mare parte din ea, plaja de la Tuzla e foarte putin lata, cat doua-trei, hai patru, randuri de scaune dintr-un cinematograf. La plaja se ajunge cu masina. Fara ea, dureaza minim 45 de minute si te umpli de praf de la masinile celorlalti. Tot felul de cosmelii, boeme la limita mizeriei, tocmai ce fusesera amendate si inchise cand am aterizat noi. E an cu alegeri si nu pot sa nu gandesc la tot felul de combinatii. Nu de alta, dar nu e Tuzla asa mare sa nu stie autoritatile ce a rasarit sub nasul lor. 

     Noi am ajuns la plaja si printre Eforii, si la Corbu, si in 2 Mai. Intre Eforii si la Corbu se poate practica distantarea sociala, la 2 Mai nu prea. Ironic, dar satul acela pescaresc de alta data - cel putin asa suna aminitirile lui Mishu, e azi un furnicar cat se poate de comercial.

      P.S Cazarea am nimerit-o bine de tot. O casa racoroasa si cu personalitate + cu o gradina pe cinste.

 

ShortsUP in 2020

 

       Se intampla doar online anul acesta, motiv pentru care a fost botezat micul picnic.

     Mai exact pe 25 iulie, de la 21:30. Avantajul e ca puteti vedea marfa, o singura data, oricand in seara respectiva pana la ora 24:00.  

     Biletele se pot cumpara de aici, iar din cate am citit in diagonala accesul se va face via tiff unlimited ceea ce va presupune setarea unui cont.

     Despre scurtele din selectie puteti citi doua vorbe aici.  

Asymmetry de Lisa Halliday

     Pe masura ce citeam Folly, prima parte din Asymmetry, mintea mea se tot foia in jurul intrebarii - oare ce vrea sa spuna mai mult decat spune direct Lisa Halliday aici? Sigur ca romance-ul dintre o pustoaica de douazeci si ceva de ani, care-si plateste inca datoriile din perioada facultatii si nu stie sa pronunte corect numele lui Camus, si un scriitor binecunoscut, multipremiat si potent financiar, trecut de 70 e asimteric din start. Si partea asta e foarte, foarte bine scrisa, dar tot n-ar fi justificat ditamai hype-ul creat in jurul cartii, ce-i drept un hype vechi deja de cativa ani, timp in care am aflat absolut intamplator ca in viata reala Halliday a trait o poveste (cat de?) asemanatoare cu Phillip Roth...

     O parte din raspunsuri au venit pentru mine in partile urmatoare ale lui Asymmetry - Madness si Ezra Blazer’s Desert Island Discs. Partea politica, cea cu Vestul si Estul a venit usor, ba chiar in vremurile astea pandemice a capatat rezonante neasteptate pentru ca Madness e scrisa din perspectiva unui dublu cetatean - american si irakian - prins intr-o situatie cu iz kafkian pe aeroportul Heathrow. Si asimetria stilistica a devenit evidenta din diferentele intre primele doua parti. Ce n-a ajuns la mine e toata discutia despre fictiune v. autobiografie, Alice in Wonderland, cultural appropriation... 

     Asymmetry, Lisa Halliday, Granta

Paris: o intamplare de demult

   
     Acum multi, multi ani am ajuns prima oara la Paris. Orasul acela atat de fotografiat, filmat si laudat incat japonezii intra in depresie cand il vad si-si dau seama ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor create. Chestie serioasa, cautati cu sindromul Paris. Ca varsta biologica sa fi avut, poate, 16 ani, ca varsta scolara eram sigur in liceu, iar ca varsta a calatorului eram novice. Acea prima treapta pe scara evolutiva cand traiesti o permanenta mirare si o dai in bara in tot felul de feluri care peste ani ti se par amuzante.

     De la Paris, de exemplu, mi-aduc aminte o intamplare de felul asta. La Centrul Pompidou, intr-un magazin cu obiecte decorative, am pus ochii pe o pereche de ursi din piele neagra, imbratisati, de dimensiunea unui pumn. Erau speciali, erau deosebiti, iar acasa aveam o prietena pe care o iubeam cu inflacarare adolescentina. M-am uitat la pret: 70 de franci. Piperat pentru buzunarul meu, dar ursii... frumosi ai naibii. I-am luat si am facut coada la casa. Am scos portofelul si am auzit: Tous les deux? Cu franceza mea de balta, dar dornic sa fiu pozitiv am incropit un oui neintelegand de fapt intrebarea. Au urmat, intr-un interval minuscul de timp, o bataie de tastatura, un zgomot specific caselor de marcat care se deschid si un verdict ca o ghilotina pentru mine: Cent-quarante, s'il vous plait. Casa de marcat confirma neindoielnic ceea ce creierul nu voia sa accepte: 140,00!!! Va sa zica un urs era 70, amandoi, implacabil matematic, 140. Am platit si mi-am pus multe pofte in cui in zilele urmatoare.