Colaje: zapada si meduze

 

Susai

Genova

Povestea papucilor marocani

 

     A fost odata ca niciodata... Nu, nu vorbim de o poveste. Va sa zica a fost odata pe cand eram in Maroc. Si am ajuns la concluzia ca toate incaltarile mele sunt complet inutile intr-o tara in care de la 9 dimineata termometrul trecea de 35 de grade. M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta... oamenii umblau totusi pe strada. Si nu desculti. Asa ca intr-un acces let's go local furibund am zis ca e vremea sa imi cumpar niste papuci marocani din bazarul din Jemaa El Fna. 

     Au urmat cateva ore de plimbat ursul de la o taraba la alta. Cei care ma cunosc, stiu cat urasc asta. Stiam ca trebuie sa-i scot la sub o treime din pretul cerut, dar nu stiam ca pentru asta era necesar un intreg balet de argumente si contraargumente. Unele rationale - legate de materiale, cusatura, rezistenta etc, altele complet irationale - de la cele legate de afacerea de familie mostenita din tata in fiu si pana la clientii satisfacuti de peste mari si tari. In fine, istovitor proces, dar pana la urma i-am luat. 

     Piele vopsita visiniu, talpa elastica, usori si racorosi, perfect adaptati pentru Maroc. Au urmat apoi inca cinci veri in care nu m-am putut lipsi de ei. S-au plimbat cu mine peste tot pe unde am umblat. Si am umblat. S-au murdarit si s-au zgariat, li s-a dezlipit talpa, le-am lipit-o in mai multe randuri, dar nu am putut niciodata sa renunt la a-i purta. Cu un lucru a avut dreptate marocanul care mi-a vandut: sunt al naibii de comozi. Daca ii incalt astazi, mai fac asta cand si cand, sunt precum un hipiot batran caruia ii place sa umble rupt in fund. De afara pare greu de inteles - sunt vai de ei, in niciun caz nu dau bine in peisajul tinutelor office - dar pe dinauntru, pe noi doi, pe mine si pe papucii mei marocani, ne leaga prea multe povesti ca se impiedicam in asemenea detalii.

Podul Grozavesti

Podul Grozavesti

Duminica, 21 aprilie, 2013

Jepii mici - Caraiman - Monumentul Eroilor

 

     N-am mai fost pe munte de o eternitate. Cand am intrat pe traseul din Busteni si am vazut un panotaj cu traseu periculos, doar pentru turisti echipati si antrenati, mi-am imaginat ca e o idee buna sa tii la distanta fufele pe tocuri si cocalarii cu pet-ul de bere lipit de mana. Misuna prin statiune si le vin usor idei. Eu aveam bocanci, apa suficienta si eram cat de cat in forma. Cine sa-si imagineze ca dupa 20 de minute un bondar artagos avea sa-si lase acul in genunchiul meu... Daca alaturi de mine si de Tudor ar fi fost si Andrei, sigur stia el o planta cu care sa dau pe genunchi. S-ar fi facut bine numaidecat. Dar fara Andrei... am mers mai departe. Genunchiul s-a umflat. Poate de la intepatura, poate de la efort. Fetelor, daca vreti cardio sau fesieri de fier, Jepii mici va asteapta. Cel mai nasol era cand auzeam galagia confratilor celui care ma piscase. La doua piscaturi n-ar mai fi fost de gluma. 

     Urcam si tot urcam. La un moment dat ne napadesc fluturii si-l intreb pe Tudor, el fiind o enciclopedie bipeda, cat traieste un fluture. Imi raspunde sec: pana il omori. Asadar suntem in creierii muntilor, doar niste straini est-europeni bine echipati ce-am mai vazut in traseu, si eu descopar ca am un partener de calatorie sadic. Super. Soarele ne prajeste. Tudor scoate o sapca si niste ochelari de soare. E cool. Imi dau seama ca nu sunt tocmai bine pregatit. Trei ore mai tarziu imi iau revansa la Caraiman. Doi caini simpatici foc il jeneaza pe Tudor sa manance. Eu imi impart linistit mancarea cu ei. Randul meu sa fiu cool. Pana la Cruce facem 45 de minute cu opriri din 5 in 5 minute pentru fotografii. Dupa ce am consumat jumatate de baterie pentru florile de pe drum, urmeaza sa o consum pe a doua cu panorame verzi, stanci si pasuni alpine si un Busteni vazut de suuuus.

Dor de Portugalia

 

Pachetul de carti de joc din Norvegia

 

     Un cadou-amintire de la Tudor din Oslo, Norvegia. 55 de imagini, nordicii nu s-au zgarcit deloc, din expeditiile lui Fridtjof Nansen, Roald Amundsen si Otto Sverdrup - niste neni mari cat muntele si tari ca piatra.

Once Upon a Time Anatolia: cinematografia obsedanta

Opening shot, closing shot. Asfintitul si rasaritul. Eroii preluati dinafara spatiului inchis in care se afla.

Natura

Singurele prezente feminine. Visul unei nopti, drama unei dimineti.

Vantul

Medicul legist si criminalul in lumina farurilor noptii.

Aceleasi personaje, in lumina diminetii si adevarului.

Once Upon a Time in Anatolia

     Am vazut primul meu Nuri Bilge Ceylan acum 3 ani pur intamplator. M-a hipnotizat coperta dvd-ului lui Uzak intr-un magazin din Istanbul, mi l-am cumparat si l-am vazut de unul singur. Un film despre singuratate pe care il asez si azi intr-o lista scurta de filme favorite. Pana mai ieri nu m-am intors la regizorul turc si filmele sale multipremiate. Nu stiu de ce, poate pentru ca e un timp pentru fiecare film. Poate pentru mine a venit vremea lui Once Upon a Time in Anatolia.

     Daca Uzak era filmul singuratatilor masurate in distante, Once Upon a Time in Anatolia e filmul adevarurilor masurate in destine. Actorie la superlativ, picurat ca ritm si o cinematografie de o frumusete pur si simplu ravasitoare. Nu exagerez cu lauda, are unele din cele mai frumoase imagini pe care le-am vazut eu in cinematografie, o sa fac cateva colaje asap. Inceputa intr-un asfintit si continuata vreme de o noapte in film si o ora pe pelicula, povestea, la fel ca si spectatorii, bajbaie in intunericul luminat doar de farurile unei coloane de masini. Adevarul e acolo, afara, ascuns intr-un spatiu salbatic si aspru. Un medic, un procuror si un politist cauta cadavrul lui Yasar, victima lui Kenan, si vor sa stie ce a stat in spatele acestei crime. Pana spre dimineata lucrurile se aduna si fiecare dintre personajele masculine ale peliculei se afla fata in fata cu propriul adevar. Undeva in fundal, regizorul scenarist mai reuseste un portret al Turciei, cu singuratatea si frumusetea ei anonima.


     Un film excelent.

Trei saptamani in Himalaya de Marius Chivu

     

     Sunt putine carti cu adevarat faine despre calatorii scrise de romani. Pana azi mie mi-au placut Vand kilometri, calatoria lui Mihai Barbu si a motorului sau Doyle pana in Mongolia si inapoi, si Prin praf si vise a Roxanei Velea care s-a aventurat cu doi straini intr-un tur nebunesc al Africii. Daca mai stiti si altele, lasati un comment, va raman recunoscator. De azi insa pe lista mea scurta de lecturi de calatorie exista un al treilea titlu: Trei saptamani in Himalaya de Marius Chivu.

     O aventura plina. Cu aterizare la Kathmandu, luat la intrebari pentru pozele facute aproape de consulatul american, urcat in trepte cu serpasi pana la 5500m altitudine intr-un razboi psihologic cu ideea si simptomele lui High Altitude Sickness, cunoscut oameni din partile locului si calatori de pretutindeni. In plus o calatorie a calatorului in el insusi sau asa cum mai inspirat o scrie chiar autorul: "pe masura ce urci muntele, cobori in tine."

     Sunt foarte multe poze in volum, poze foarte misto, poate nu profi, dar numai bune ca sa iti construiesti universul calatoriei. Din pacate autorul a pastrat pentru el o poza esentiala - cea cu o rusoaica facand dus la o cascada. :)

     Eu am citit-o intr-un weekend, pe nerasuflate. Daca aveti foamea calatoriei in voi - calatoriei adevarate, nu a celei cu hoteluri de 5 stele, plaje amenajate si multe distractii fabricate pe metru partrat - atunci volumul asta vi-o poate potoli si starni deopotriva.

     Nu ma pot abtine si mai citez o data: "Orice calatorie este o forma de odihna, meditatie si asteptare. Sa pleci de-acasa inseamna sa-ti asumi absenta din mijlocul alor tai, inseamna sa ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalti si de a te pune la dispozitia necunoscutului." Dispozitia necunoscutului - ce bine si ce plauzibil suna.

     P.S Trekker, varf, piatra, apa, marijuana, soparla, copii, zapada, dal bhat, rupii, ghimbir, frig si cald sunt cele mai folosite cuvinte in Trei saptamani in Himalaya. Asa, ca sa stiti la ce sa va asteptati. 

Probabil cel mai frumos imobil din oras

 

Bucuresti, 15 mai 2013

Trance

 

     Solid mindfuck de la Danny Boyle. Britanicul nascut la Manchester face, cu o constanta uimitoare, filme foarte bune si foarte diferite. Cand vad Danny Boyle movie, stiu ca merita. Includ aici 127 Hours, Slumdog-ul si 28 Days Later. Pentru Trance am facut deplasarea pana-n Sun Plaza si nu pot sa spun decat ca a meritat.

     Fiind un mindfuck, nu o sa dau vreun spoiler. Zic doar ca luata in sine povestea nu e mare branza, dar felul in care e povestita... eee, aici e cheia. Scenaristii Joe Ahearne si John Hodge apropie realitatea si imaginatia pana cand cele doua isi cauzeaza uneia alteia, si spectatorului deopotriva, stari de claustrofobie si neincredere reciproca. Sunt cateva indicii de care te stradui sa te agati, incerci sa rezisti, vrei sa separi planurile, vrei sa ramai deasupra, dar peste asta vine si regizorul cu alegerile sale naucitoare. Miscarea lenta a camerei, unghiurile un pic strambe de filmare, ritmul capricios, coloana sonora misto - totul e facut cu sange rece pentru a augmenta starea de ameteala a spectatorului. Am iesit din sala intr-o stare... pe care nici nu stiu cum s-o definesc. Twist-ul de final e excelent, Boyle da drumul la un pic de sex & violence, iar Rosario Dawson e eye candy aici. 

     Si, pentru ca am laudat coloana sonora, las aici piesa care ma obsedeaza pe mine:

O vedere din... Brazilia

 

     Era o vreme cand Tudor era gelos pe cat de mult calatoream eu. Uite ca se-ntoarce roata...

O vedere din Argentina

 

      Neanuntata deci suprinzatoare. De la Iguazu, de pe partea argentiniana. Multumim, Tudor!

O vedere din Cuba

     De vreun an sau doi am inceput sa trimitem de pe unde mergem in vacante carti postale. Intr-o lume din ce in ce mai conectata, mai rapida si mai grabita, e un refugiu simpatic si retro. Nu va mai spun ca am inceput sa am ochiul format - remarc o cutie postala de la un kilometru distanta. 

     Cei care le primesc spun ca e ceva misto in a-ti verifica cutia postala si a gasi in ea, printre zeci de pliante promotionale de la aspiratoare la politicieni, o amintire dintr-un loc si dintr-un timp ceva mai indepartate. 

     A venit timpul sa verificam senzatia pe propria noastra piele. Si am asteptat, am tot asteptat si am mai asteptat un pic... pana sa ajunga la noi o vedere din Cuba trimisa de Tudor. Nu doar ca venea de foarte departe, dar cu securitatea si partidu' nu se stie niciodata. Fata/verso mai jos, gracias!

Bon appetit (la Paris)

 

     Sau despre ce am incercat si cum mi s-a parut in materie de bucatarie la Paris. 

     Croissante 

     Le gasesti literalmente pe toate drumurile. In nelipsitele patiserii, in supermarket-uri sau cafenelele de la fiecare colt de strada. Croissantele iti pot rezerva insa nenumarate surprize, cam multe neplacute. Avantajul de a calatori alaturi de o femeie gravida e ca iti permiti sa "testezi" marfa din oricate locuri. Nu o sa zic unde nu au fost bune croissantele, ar urma o insiruire lunga si usor deprimanta. O sa zic cele doua locuri unde faina e de cea mai buna calitate, aluatul e impaturit parca in mii de foi, iar untul il face sa ti se topeasca in gura. Primul e in Montmartre, la o aruncatura de bat de Sacre Coeur, chiar pe un colt al Place du Tertre. Ii zice La Galette des Moulins. Nu va imaginati ca i-am retinut numele, traiasca google maps si google images. Al doilea... e undeva pe Bulevardul St. Germain, pe stanga cum mergi catre Sena. E o brutarie/patiserie maricica ca dimensiuni si cu un usor aer de fast food. Daca nu v-ati prins deja, habar n-am cum ii zice. Si nici nu am reperat-o pe google maps. 

     Escargot a la Bourguignonne 

     aka antreul tarator. 6 sau 12 piese de melci intre XL si XXL, dati prin tot felul de verdeturi si usturoi si pusi la cuptor. Serviti cu tot cu cochilie sau fara. Nelipsiti din meniul oricarui restaurant frantuzesc din oras. Intotdeauna gustosi pentru cei care iubesc chestii in sau scoase din cochilie. 

     Tartiflette 

     In iarna portiile de tartiflette se vand direct de la standurile targurilor de Craciun, altfel le gasesti in meniul multor restaurante. Cu foamea in gat si cu aburii unei portii fierbinti in nas uiti repede ca sunt si ceva urme de ceapa printre ingredientele care stau la baza retetei. Te concentrezi in schimb pe cartofi, pe urmele de carne de porc - lardon - care dau aroma mancarii si pe branza specifica - Reblochon de Savoie - adaugata cu maxima generozitate. Fara pretentii frantuzesti, dar indestulator. Exista si o varianta in care somonul afumat inlocuieste carnea de porc. 

     Fondue 

     In mod traditional o portie de fondue presupune un amestec de branzeturi si vin, conteaza al naibii de mult ce feluri de branza si ce vin foloseste chef-ul, incalzite la un mic resou chiar de catre consumator/gurmand. Care, folosind o furculita exagerat de lunga, inmoaie apoi bucatele de paine in acest amestec. Restul e o placere atat de mare incat pur si simplu nu am nici o fotografie care sa demonstreze lucrurile. 

     Raclette 

     Sora de origine elvetiana de meniu a fondue-ului. Tot o specialitate pe baza de branza adusa de data asta la masa sub forma de felii groase care se pun la topit intr-o scula denumita coupelles. Si cu care se combina apoi legume, in special cartofi, sau mezeluri uscate. 

     Dulciuri 

     Desertul e un must have la Paris. La rang de cinste sunt chocolateriile traditionale cu istorie de cateva generatii si cofetariile/patiseriile dupa ale caror vitrine iti cam lasa gura apa. Aspectul e o prioritate pentru toata lumea la Paris, dar in privinta gustului diferentele sunt foarte mari. La fel ca si in cazul croissantelor, noi am testat nenumarate eclere si le-am decretat drept les meilleurs des meilleurs pe cele de la numarul 27 de pe Rue Saint-Louis en Ille. 

     Champagne 

     Vinurile si sampaniile frantuzesti nu au nevoie de nicio introducere.

Cateva ore de soare de Craciun la Paris

 

     Am inteles pe propria pielede ce Parisul nu e pe lista destinatiilor recomandate pentru Craciun. Cand vezi 10 grade Celsius in prognoza iti suna promitator, dar la fata locului ploaia strica distractia cafenelelor si parcurilor si... cozilor la diversele obiective turistice. In saptamana de Craciun noi am prins fix doua zile cu cer senin si raze de soare intr-un orar relativ strict - intre 12 si 16. Ne-am bucurat si am fotografiat. Et voila.

Opera Garnier in doua imagini

 

     Foaierul si tavanul pictat de Marc Chagall.

Beasts of the Southern Wild

     O intalnire cinematografica dintre cele mai fericite - asta ar fi rezumatul pe care il pot imagina pentru Beasts of the Southern Wild. O intalnire intre Lucy Alibar, autoarea unei piese intr-un singur act inspirata de relatiei ei cu propriul tata, Benh Zeitlin, un spirit proaspat si inovator, banii oferiti de Cinereach, organizatie nonprofit, si spiritul independent al Sundance-ului.

     La final o poveste fantastica despre maturizare spusa din inima unei comunitati marginale a statului Louisiana. Poate la prima strigare nu suna la fel de impresionant pe cat se simte, dar filmul exista atat de inauntrul locului si oamenilor despre care vorbeste incat se transforma cu lejeritate in cateva secvente intr-un studiu etnografic. Dincolo de acestea, Zeitlin, un debutant plin de tupeu in felul in care se joaca cu imaginile tulburatoare si sunetul dincolo de orice inchipuire, construieste intr-un amestec de realitate si inchipuire, de metafore, vorbe de duh si fenomene naturale extreme, un discurs, pe alocuri aspru, pe alocuri sensibil, despre comunicare si generatia urmatoare. Undeva in strafunduri, subtil sau poate doar imaginat de mine, atinge si teme sociale si de mediu. E 0% demonstrativ, 100% natural. Mi-e greu sa mi-i imaginez insa pe batraneii albi ai Academiei votand BotSW drept cel mai bun film la gala Oscarurilor, desi filmul are calibrul necesar.

Detaliu parizian

 

     Paris, ianuarie 2013

Seven Psychopaths

     La 4 ani dupa ce expulza temporar doi mafioti entry si mid level In Bruges, britanicul McDonagh executa o alta manevra cinematografica, de data asta concentrandu-si actiunea in Mecca cinematografiei - Los Angeles.

     Si cum sa faca britanicul daca nu pe desteptul? Nu mai stiu cand am vazut ultima oara un film care sa fie atat de constient, aproape la fiecare doua replici, despre el insusi ca e un film, doar un film si totusi UN film. Pozitia femeii, aglomerarea unui shoot out, cum e cu tiparele s.a.m.d. McDonagh face si desface, pana la un punct surprinzator, firele lui narative cu un exces de demonstrativitate, inclusiv de violenta fizica, ce aminteste de unchiasu' american Tarantino. De la momentul din care si-a jucat toti... sa zicem valetii de romb (daca stiti filmul, intelegeti exact ce spun), filmul ramane un pic pe uscat, dar cand ii ai pe Christopher Walken, Woody Harrelson si Colin Farrell (omul asta poate face roluri foarte bune, ce surpriza!) nici ca iti mai trebuie altceva.