New York post Hercules

   
      New York dupa furtuna de zapada Hercules. E o poza care a circulat pe twitter, dar din pacate nu stiu cui sa dau credit. Cert e ca mi-a ramas in cap.

Rust and Bone

 

     Drama pur sange semnata de Jacques Audiard a stat pe hard disk o jumatate de an. Fiindca e genul de film de care stiu ca nu ma pot apropia oricand, e nevoie de o stare anume. Si e genul de film care nu-si altereaza catusi de putin efectul indiferent cat timp trece de cand a fost facut. E atat de frust incat ma dezarmeaza complet. 

     Stiu ce inseamna un Audiard de la Un Prophet - un film ale carui imagini mi-au ramas infipte in creier. Nici Rust and Bone nu e departe de asta. E un moment cu Stephanie, v-am spus ca o ador pe Marion Cotillard?, inotand in soare. Frumusetea si durerea unei sirene din viata reala. Sau un alt moment tot cu ea, expresiv si incarcat de sens, reluand comunicarea prin semne cu balenele care o lasasera, intr-un accident nefericit, infirma.

     Lucrand mereu cu o pelicula supraexpusa - fie ca e vorba de soare, fie ca e vorba de zapada si mizand pe o perspectiva onesta asupra invaliditatii prin intermediul relatiei cu celalalt - aici un tip dintr-o bucata care-si castiga banii si din lupte full contact, Rust and Bone mi s-a parut brici pana spre final cand devine cam zmucit si prea simpa pentru gustul meu.

Prisoners

      Thriller meserias de sus pana jos in vena lui Fincher semnat Denis Villeneuve, omul responsabil si pentru Incendies - un film care m-a dat pe spate acum 2 ani la TIFF.

     Poveste care te tine de la un capat la altul ca pe ace, personaje crescute cum trebuie, atmosfera creata si mentinuta la superlativ, un ritm fara cusur, Hugh Jackman si Jake Gyllenhaal la capacitate maxima, niste personaje negative inlantuite si atat de bune incat ai senzatia ca esti intr-un film asiatic, distributie secundara fara greseala. Merita oricand a doua vizionare in cautare de indicii si detalii semnificative. Must see.

3 x Notre Dame

 

O vedere din Maroc

 

     Primita de la Tudor in zilele astea cu vreme mohorata...

      Mi-a adus aminte ca am promis ca ma intorc in Maroc pentru Essaouira, cea pe care n-am vazut-o.

Ernest et Celestine: lumea de deasupra si cea de dedesubt

 

      Acadea vizuala?

     Q.E.D

Magneti si istorii de calatorie: Mongolia

     

     Mongolia nu e genul de tara cu magazine de suveniruri. Mongolia nu e un gen de tara. E cu totul si cu totul altfel. O suprafata nesfarsita, foarte greu spre imposibil de locuit din cauza reliefului si conditiilor climatice, pe care nici macar cele doua mari imperii vecine care o strang intr-o menghina irespirabila - cel rus si cel chinez - nu au putut sau vrut sa o cucereasca. Chinezii au esuat cu cateva manevre etnice, in vreme ce rusii, mai abili, au savarsit un troc util - niscaiva tehnologie gen cale ferata si bloc cu incalzire centralizata contra minereuri despre care nomazii mongoli habar n-aveau cat valoreaza.

     Revenind la Mongolia, cu exceptia capitalei Ulanbator - un mix cu paradoxuri care mai de care mai absurde (vezi cladirea din beton si sticla care sta goala pentru ca proiectantii au gresit calculele structurii de rezistenta si nu poate fi populata), nu prea exista urban in sensul in care intelegem noi termenul. Lucru de inteles atata vreme cat vorbim de urmasii lui Gingis Han, de copii care astazi se intrec calare cu jeep-urile turistilor si de parintii lor care se zbat intre traditionala viata libera si un loc de munca la patron. 

     Si totusi, intr-un colt de ulita desfundata a Tsetserleg-ului, habar n-am daca fix acolo, dar denumirea asta e pur si simplu prea simpatica ca sa nu o folosesc, am gasit cateva suveniruri. Iurte sub forma de magneti si de mici obiecte decorative. Nu am vreo fixatie sa iau magneti de peste tot pe unde ajung, dar iurtele astea, micute, simpatice, facute manual din lana, erau amintirea perfecta pentru salbaticia Mongoliei. Atat timp cat nu poti lua cerul cu tine. Si nici caii sau fermele cu iaci. 

Vila Leonida

 

     Erau vremuri cand o cazare insemna pentru mine doua lucruri: un pat si un dus cu apa calda. In timp pretentiile au crescut la trei lucruri: patul, dusul si wifi-ul. De acum insa calatoriile se fac in trei asa ca, cel putin pentru o perioada buna de timp, cazarea o sa fie un pic mai pretentioasa. La Poiana Tapului am gasit un loc fain, cu terasa la soare, priveliste faina si look traditional.

Colaje: zapada si meduze

 

Susai

Genova

Povestea papucilor marocani

 

     A fost odata ca niciodata... Nu, nu vorbim de o poveste. Va sa zica a fost odata pe cand eram in Maroc. Si am ajuns la concluzia ca toate incaltarile mele sunt complet inutile intr-o tara in care de la 9 dimineata termometrul trecea de 35 de grade. M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta... oamenii umblau totusi pe strada. Si nu desculti. Asa ca intr-un acces let's go local furibund am zis ca e vremea sa imi cumpar niste papuci marocani din bazarul din Jemaa El Fna. 

     Au urmat cateva ore de plimbat ursul de la o taraba la alta. Cei care ma cunosc, stiu cat urasc asta. Stiam ca trebuie sa-i scot la sub o treime din pretul cerut, dar nu stiam ca pentru asta era necesar un intreg balet de argumente si contraargumente. Unele rationale - legate de materiale, cusatura, rezistenta etc, altele complet irationale - de la cele legate de afacerea de familie mostenita din tata in fiu si pana la clientii satisfacuti de peste mari si tari. In fine, istovitor proces, dar pana la urma i-am luat. 

     Piele vopsita visiniu, talpa elastica, usori si racorosi, perfect adaptati pentru Maroc. Au urmat apoi inca cinci veri in care nu m-am putut lipsi de ei. S-au plimbat cu mine peste tot pe unde am umblat. Si am umblat. S-au murdarit si s-au zgariat, li s-a dezlipit talpa, le-am lipit-o in mai multe randuri, dar nu am putut niciodata sa renunt la a-i purta. Cu un lucru a avut dreptate marocanul care mi-a vandut: sunt al naibii de comozi. Daca ii incalt astazi, mai fac asta cand si cand, sunt precum un hipiot batran caruia ii place sa umble rupt in fund. De afara pare greu de inteles - sunt vai de ei, in niciun caz nu dau bine in peisajul tinutelor office - dar pe dinauntru, pe noi doi, pe mine si pe papucii mei marocani, ne leaga prea multe povesti ca se impiedicam in asemenea detalii.

Podul Grozavesti

Podul Grozavesti

Duminica, 21 aprilie, 2013

Jepii mici - Caraiman - Monumentul Eroilor

 

     N-am mai fost pe munte de o eternitate. Cand am intrat pe traseul din Busteni si am vazut un panotaj cu traseu periculos, doar pentru turisti echipati si antrenati, mi-am imaginat ca e o idee buna sa tii la distanta fufele pe tocuri si cocalarii cu pet-ul de bere lipit de mana. Misuna prin statiune si le vin usor idei. Eu aveam bocanci, apa suficienta si eram cat de cat in forma. Cine sa-si imagineze ca dupa 20 de minute un bondar artagos avea sa-si lase acul in genunchiul meu... Daca alaturi de mine si de Tudor ar fi fost si Andrei, sigur stia el o planta cu care sa dau pe genunchi. S-ar fi facut bine numaidecat. Dar fara Andrei... am mers mai departe. Genunchiul s-a umflat. Poate de la intepatura, poate de la efort. Fetelor, daca vreti cardio sau fesieri de fier, Jepii mici va asteapta. Cel mai nasol era cand auzeam galagia confratilor celui care ma piscase. La doua piscaturi n-ar mai fi fost de gluma. 

     Urcam si tot urcam. La un moment dat ne napadesc fluturii si-l intreb pe Tudor, el fiind o enciclopedie bipeda, cat traieste un fluture. Imi raspunde sec: pana il omori. Asadar suntem in creierii muntilor, doar niste straini est-europeni bine echipati ce-am mai vazut in traseu, si eu descopar ca am un partener de calatorie sadic. Super. Soarele ne prajeste. Tudor scoate o sapca si niste ochelari de soare. E cool. Imi dau seama ca nu sunt tocmai bine pregatit. Trei ore mai tarziu imi iau revansa la Caraiman. Doi caini simpatici foc il jeneaza pe Tudor sa manance. Eu imi impart linistit mancarea cu ei. Randul meu sa fiu cool. Pana la Cruce facem 45 de minute cu opriri din 5 in 5 minute pentru fotografii. Dupa ce am consumat jumatate de baterie pentru florile de pe drum, urmeaza sa o consum pe a doua cu panorame verzi, stanci si pasuni alpine si un Busteni vazut de suuuus.

Dor de Portugalia

 

Pachetul de carti de joc din Norvegia

 

     Un cadou-amintire de la Tudor din Oslo, Norvegia. 55 de imagini, nordicii nu s-au zgarcit deloc, din expeditiile lui Fridtjof Nansen, Roald Amundsen si Otto Sverdrup - niste neni mari cat muntele si tari ca piatra.

Once Upon a Time Anatolia: cinematografia obsedanta

Opening shot, closing shot. Asfintitul si rasaritul. Eroii preluati dinafara spatiului inchis in care se afla.

Natura

Singurele prezente feminine. Visul unei nopti, drama unei dimineti.

Vantul

Medicul legist si criminalul in lumina farurilor noptii.

Aceleasi personaje, in lumina diminetii si adevarului.

Once Upon a Time in Anatolia

     Am vazut primul meu Nuri Bilge Ceylan acum 3 ani pur intamplator. M-a hipnotizat coperta dvd-ului lui Uzak intr-un magazin din Istanbul, mi l-am cumparat si l-am vazut de unul singur. Un film despre singuratate pe care il asez si azi intr-o lista scurta de filme favorite. Pana mai ieri nu m-am intors la regizorul turc si filmele sale multipremiate. Nu stiu de ce, poate pentru ca e un timp pentru fiecare film. Poate pentru mine a venit vremea lui Once Upon a Time in Anatolia.

     Daca Uzak era filmul singuratatilor masurate in distante, Once Upon a Time in Anatolia e filmul adevarurilor masurate in destine. Actorie la superlativ, picurat ca ritm si o cinematografie de o frumusete pur si simplu ravasitoare. Nu exagerez cu lauda, are unele din cele mai frumoase imagini pe care le-am vazut eu in cinematografie, o sa fac cateva colaje asap. Inceputa intr-un asfintit si continuata vreme de o noapte in film si o ora pe pelicula, povestea, la fel ca si spectatorii, bajbaie in intunericul luminat doar de farurile unei coloane de masini. Adevarul e acolo, afara, ascuns intr-un spatiu salbatic si aspru. Un medic, un procuror si un politist cauta cadavrul lui Yasar, victima lui Kenan, si vor sa stie ce a stat in spatele acestei crime. Pana spre dimineata lucrurile se aduna si fiecare dintre personajele masculine ale peliculei se afla fata in fata cu propriul adevar. Undeva in fundal, regizorul scenarist mai reuseste un portret al Turciei, cu singuratatea si frumusetea ei anonima.


     Un film excelent.

Trei saptamani in Himalaya de Marius Chivu

     

     Sunt putine carti cu adevarat faine despre calatorii scrise de romani. Pana azi mie mi-au placut Vand kilometri, calatoria lui Mihai Barbu si a motorului sau Doyle pana in Mongolia si inapoi, si Prin praf si vise a Roxanei Velea care s-a aventurat cu doi straini intr-un tur nebunesc al Africii. Daca mai stiti si altele, lasati un comment, va raman recunoscator. De azi insa pe lista mea scurta de lecturi de calatorie exista un al treilea titlu: Trei saptamani in Himalaya de Marius Chivu.

     O aventura plina. Cu aterizare la Kathmandu, luat la intrebari pentru pozele facute aproape de consulatul american, urcat in trepte cu serpasi pana la 5500m altitudine intr-un razboi psihologic cu ideea si simptomele lui High Altitude Sickness, cunoscut oameni din partile locului si calatori de pretutindeni. In plus o calatorie a calatorului in el insusi sau asa cum mai inspirat o scrie chiar autorul: "pe masura ce urci muntele, cobori in tine."

     Sunt foarte multe poze in volum, poze foarte misto, poate nu profi, dar numai bune ca sa iti construiesti universul calatoriei. Din pacate autorul a pastrat pentru el o poza esentiala - cea cu o rusoaica facand dus la o cascada. :)

     Eu am citit-o intr-un weekend, pe nerasuflate. Daca aveti foamea calatoriei in voi - calatoriei adevarate, nu a celei cu hoteluri de 5 stele, plaje amenajate si multe distractii fabricate pe metru partrat - atunci volumul asta vi-o poate potoli si starni deopotriva.

     Nu ma pot abtine si mai citez o data: "Orice calatorie este o forma de odihna, meditatie si asteptare. Sa pleci de-acasa inseamna sa-ti asumi absenta din mijlocul alor tai, inseamna sa ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalti si de a te pune la dispozitia necunoscutului." Dispozitia necunoscutului - ce bine si ce plauzibil suna.

     P.S Trekker, varf, piatra, apa, marijuana, soparla, copii, zapada, dal bhat, rupii, ghimbir, frig si cald sunt cele mai folosite cuvinte in Trei saptamani in Himalaya. Asa, ca sa stiti la ce sa va asteptati. 

Probabil cel mai frumos imobil din oras

 

Bucuresti, 15 mai 2013

Trance

 

     Solid mindfuck de la Danny Boyle. Britanicul nascut la Manchester face, cu o constanta uimitoare, filme foarte bune si foarte diferite. Cand vad Danny Boyle movie, stiu ca merita. Includ aici 127 Hours, Slumdog-ul si 28 Days Later. Pentru Trance am facut deplasarea pana-n Sun Plaza si nu pot sa spun decat ca a meritat.

     Fiind un mindfuck, nu o sa dau vreun spoiler. Zic doar ca luata in sine povestea nu e mare branza, dar felul in care e povestita... eee, aici e cheia. Scenaristii Joe Ahearne si John Hodge apropie realitatea si imaginatia pana cand cele doua isi cauzeaza uneia alteia, si spectatorului deopotriva, stari de claustrofobie si neincredere reciproca. Sunt cateva indicii de care te stradui sa te agati, incerci sa rezisti, vrei sa separi planurile, vrei sa ramai deasupra, dar peste asta vine si regizorul cu alegerile sale naucitoare. Miscarea lenta a camerei, unghiurile un pic strambe de filmare, ritmul capricios, coloana sonora misto - totul e facut cu sange rece pentru a augmenta starea de ameteala a spectatorului. Am iesit din sala intr-o stare... pe care nici nu stiu cum s-o definesc. Twist-ul de final e excelent, Boyle da drumul la un pic de sex & violence, iar Rosario Dawson e eye candy aici. 

     Si, pentru ca am laudat coloana sonora, las aici piesa care ma obsedeaza pe mine: