Trainwreck

 

     Am mers sa vad Trainwreck la Hollywood Multiplex in mall Vitan. Pentru mine nu prea e o alegere. In sensul ca ma uit pe programul filmului pe care vreau sa-l vad, caut o ora de start pe somnul Marei si o distanta cat mai mica fata de casa. Stau la distante aproape egale de mall Vitan, Sun Plaza si CinemaPro - deci cam pe aici ma invart. Si chiar daca stiu ca HM ofera niste conditii din ce in ce mai nasoale - cand si cand mai ajung acolo. Cel mai naspa lucru e ca stativele pentru pahare sunt ruginite - cand intri in sala si lumina e inca aprinsa senzatia e oribila. Noroc ca lumina se stinge repede. Apoi vine mirosul - ca la Patria, o combinatie de acarieni, praf si statut. Iarasi oribil. Noroc ca simtul olfactiv are un timp de adaptare foarte bun. Fotoliile sunt si ele obosite, nu mai vorbesc de mocheta pe care calci, batatorita si decolorata. Si totusi preturile nu sunt cu nimic mai prejos decat in cazul altor mall-uri din Bucuresti unde conditiile sunt mult peste. Clar e nevoie de o minima investitie. Gata, gata, revin la Trainwreck. 

     Amy Schumer, lead feminin plus scenarista, si Judd Apatow la carma. Teoretic urmeaza ceva rom si mult com, totul imbracat cu mult tupeu. Din start spun ca m-am distrat si am ras in gura mare. Filmul are exact doza de cojones si nebunie la care speram din trailer. Doar ca Amy Schumer adora momentele de stand up, asa ca isi chinuie un pic personajele si linia narativa pentru a-si varsa tiradele. E suficienta prima secventa a filmului ca sa intelegi cum vor sta lucrurile: ea si un el oarecare in lenjerie intima, ea se misca cu dexteritate si spune "vai, niciodata nu mi se intampla asa!" (comic prin opozitia intre ce spune si ce face), ea se tranteste in pat, tipul isi da jos chilotii, Amy il gratuleaza pentru dimensiuni. Si il gratuleaza iar, si iar... Orice alt scenarist ar fi ales una din cele trei replici - aia care i s-ar fi parut cea mai comica - si ar fi mers mai departe. Amy Schumer dubleaza si tripleaza, e funny, destept, in crescendo, dar e mai mult vorba despre ea si mai putin despre poveste. Cam asta e senzatia cu Trainwreck. Merge bine pentru ca e scris de ea, pentru ea si vine la pachet cu ea. 

     A doua chestie dezamagitoare e finalul. Personajul lui Amy e altfel, bea, fumeaza, injura si si-o trage cand vrea si cu cine vrea. Mai presus de asta are o filozofie de viata care sa sustina lucrurile astea cu radacini in relatia ei cu ta-su. Habar n-am daca feministele vor fi incantate sau nu - dar cu siguranta Amy e intr-un fel al ei. Si sigur ca eroina noastra trece printr-o transformare in cele 120 de minute de film - DAR, si aici e problema mea, sa o aduci la final in postura de a presta un dans in rol de majoreta... e pur si simplu ingrozitor. E o solutie ieftina, obisnuita, care iti aduce personajul intr-un loc banal si cumva nefiresc. Pe mine m-a incercat o senzatie de mila. 

      Momentele cu John Cena sunt hilare, LeBron James nu poate sa joace, dar capata mult screen time. Intre timp am aflat si de parteneriatul cu Warner Bros, probabil Space Jam 2 e in the making deja. 

La famille Belier

 

     E al 11-lea an consecutiv in care vin la TIFF, dar e prima oara cand am mers la o proiectie in aer liber in Piata Unirii. Cum asa? Cred ca sunt mai degraba adeptul salii intunecate, a unei mase de oameni mai mici si bine ascunse de ea insasi in timpul vizionarii. Ma gandeam si ca in piata va fi galagie de la masini, oameni non-tiff, cine stie ce alte evenimente de prin centrul orasului si ca asta ar strica cumva experienta. Si mai era si factorul vreme - daca ploua, daca se lasa un frig nasol... Practic sunt ca o baba!

     Toate astea le-am depasit cu un box office hit la mama lui in Franta - La famille Belier. Filmul isi merita pozitia 33 in topul admisiilor din Franta ever. E o comedie feel good care nu se fereste de momentele dramatice si vorbeste despre maturizare si familie. Sigur ca citit asa ar putea duce cu gandul la Intouchables, dar e fundamental diferit - e mai cu picioarele pe pamant, mai putin de citit in cheie national franceza (desi nu lipseste o campanie electorala spumoasa si lectura unui carti semnate de Hollande) si mai mult intr-o cheie universala - aia cu puii care pleaca din cuib. 

     Inovatia si motorul comic vin aici din faptul ca vorbim de un cuib de surdo-muti - mama atractiva, tata dedicat, frate la inceput de pubertate si de un personaj principal cu o voce senzationala pe care si-o descopera atunci cand se inscrie la cor de dragul unui printisor parizian cu aer de Twilight. Rasul e garantat si chestia tare e ca e un umor accesibil, dar facut fara vreo urma de chinuiala. Genul ala de comedie care aluneca frumos si bine. Momentele de suflet sunt la locul lor si livreaza, am fost in poveste tot timpul vizionarii, iar vocea actritei principale - o participanta la Vocea Frantei - rasunand cu ecou in Piata Unirii din Cluj - a fost de senzatie. 

      Cand aveti ocazia sa-l vedeti, nu o ratati. E un crowd pleaser ca la... mama au maison. Si nu am auzit niciun zgomot. Si a fost frig, dar mi-am tras o patura pana-n gat.

PisAmo: jurnal in trei din Pisa

     De bine: Italia e practic doua strazi mai incolo si conexiuni gasesti cu carul. Asta inseamna ca ajungi repede - intre 1h 30min si 2h 30min - si poti sa te uiti atent la ora de plecare/sosire ca sa fie lin si linistit, nu galagios si haotic. Vorbesc aici de preferintele numarului nostru 3. Tot de bine: clima ramane aceeasi. La fel si bucataria. Asta inseamna ca primavara e deja stapana absoluta la jumatatea lui aprilie si ca legumele si fructele sunt proaspete si coapte. 

     De rau: stilul guraliv si petrecaret al localnicilor nu mai e la fel de bine primit. Cand la patru dimineata se porneste cate un concert al fericirii - indiferent ca e vineri sau duminica (fapt care ma face sa cred ca productivitatea de luni e mult diminuata...) Treaba n-ar fi grava daca 'talienii nu ar tine la ferestrele lor traditionale. Cert e ca fara dopuri de urechi nu scapa nimeni netrezit. Si mai exista si concertul de la ora 5 a.m si cel de la 6 a.m. Ce-i drept de la 7 pana la 10 se face o liniste prima. 

     De rau: leeeentoarea. In doi e dolce far niente si iti merge la suflet. In trei devine che cazzo. La supermarket casierul e un tip la 50 de ani care nu poate sa scaneze produse in timp ce socializeaza, asa ca prefera sa socializeze. Chit ca are o coada de vreo zece oameni veniti de la o alta coada unde aparatul de scanat s-a defectat. O coada al carei cap a devenit coada. Face vreun sens? Eu eram in cap si am ajuns in coada, asta incerc sa spun! Va imaginati in Germania asa ceva? 

     De rau si de bine: aglomeratie tipica, genul acela cu oameni, scutere, bici si masini care trec dupa cum le taie capul. Nimeni nu respecta aparent nicio regula, dar tot reusesc intr-un echilibru de-a dreptul comic sa isi vada de drum. Nu tocmai pe gustul parental, dar in acelasi timp cu oameni dotati cu o amabilitate autentica, nu una fabricata dintr-un zambet fals.

     Italia rimeaza cu inghetata si Pisa nu face exceptie. Dupa spusele internautilor - loco si vizitatori - cele mai bune doua gelaterii din oras sunt Bottega del gelato si D'Coltelli. Situate la o aruncatura de bat una de alta, in zona Piazza Garibaldi, ele au devenit tinta noastra preferata dupa gazonul de langa turnul inclinat. Dupa 3 zile si destule cupe cat sa sature un unicorn am ajuns la cateva concluzii. 

     Cele doua localuri au fost botezate imediat - bodega si decolteul. Pentru usurinta exprimarii. Gen: mergem la bodega? sau Hai la decolteu!

     Gelateriile sunt niste locuri populare, ca sa nu zic aglomerate.  Bodega e avantajata - fiind chiar in piata, coada serpuieste linistit. In rush hour-ul gelatei sunt si 30 de oameni in asteptare, dar bine aerisiti. Turisti si nativi parte in parte. Decolteul e situat la strada si lumea se contorsioneaza zdravan ca sa lase un minim spatiu si trecatorilor. In rush hour numeri 15 oameni. Majoritatea de-ai casei. 

     In ciuda senzatiei ca e tot timpul cineva la coada, exista doua momente cand la gelaterie e liber. 15:30 si 19:00. La 15:30 esti intre valuri - cel de dupa masa de pranz si cel de dupa-amiaza. 19:00 e prea inaintea cinei. Pricing: @bodega cupa=1 euro. @decolteu cupa=2 euro. Si intrebarea intrebarilor: unde e mai buna? Verdict dat in unanimitate (3 voturi din 3): la bodega.

     Speciala de goodbye dubla: glicina si numarul 3 in actiune.

     

Chef

 

     Jon Favreau vrea sa-mi spuna ca s-a saturat de bugetele mari, de producatorii care ii dicteaza ce si cum, de filmele pe care le face fara suflet. Las la o parte ipocrizia. Propunerea sa, Chef, are un scenariu amputat. Dintr-un feel good movie simpatic in primul act se pierde intr-o chestie din ce in ce mai anosta, iar de final sunt de-a dreptul revoltat.

 

      Inghit faptul ca un bucatar pasionat, dar lefter, un pic supraponderal a avut o nevasta ca Sofia Vergara cu care se intelege de minune si astazi. Poate o fi fost si el tanar si frumos demult. Inghit si ca acum are o relatie foarte apropiata cu o sefa de sala ca Scarlett Johansson. Inghit si cativa prieteni buni printre care si un John Leguizamo care-si baga picioarele in propria promovare de dragul prieteniei cu eroul nostru. Inghit si ca fi-su e un baiat de zahar, toba de cultura si tehnologie, dornic sa-si petreaca timpul cu tatal sau. Sa zicem ca inghit pana si faptul ca pentru el a gati si recunoasterea venita din gatit sunt mai importante... de fapt sunt singurele care conteaza. Dar, oricat de frumoase sunt imaginile cu costita sfaraind pe gratar, oricate arome de Miami, New Orleans sau Austin ar aduce Chef, oricate Oye como va-uri si alte piese cubaneze ar salta pe coloana sonora, filmul se pierde cu totul. Pentru ca nu e de fapt nicio lupta a revenirii, toate ii cad lui Favreau in cap, in brate si din senin. Eroul spune ca va lupta, dar absurd si stupid nu duce vreo lupta. N-ai cum sa tii cu el, n-ai de ce sa ii stai alaturi. Nu trece prin nimic, nu dovedeste nimic. Iar finalul ideal (chiar dublu ideal, nu dau spoilere) e mult prea mult. O scriu in termeni culinari: dupa o tava intreaga de tiramisu pe care Chef ti-o serveste, iti mai arunca la final in cap si o galeata de crema de zahar ars. Gracias, but no thanks.

Ida

 

     Nu s-a mai intamplat de foarte mult timp sa vad un film si apoi sa-l revad in aceeasi spatamana. Nu s-a mai intamplat de foarte mult timp sa stau sa sap pe internet si sa citesc despre un film, mai specific despre compozitia cadrelor dintr-un film. Ida lui Pawel Pawlikowski este acest film. 

     Am ajuns la el datorita celor doua nominalizari la Oscarul ce sta sa se petreaca - una pentru imagine, cealalalta pentru film strain. Dar Ida este mult mai meritoriu de atat, este o mostra de cinema pur. Alb negru, 4:3, camera sta fixa, compozitia fiecarui cadru e gandita genial. Iti vine sa dai pauza si sa masori ecranul. 

     Aceeasi economie de mijloace si totusi maxima eficienta si la nivel de scenariu. Regula de aur a lui show, don't tell este pusa in aplicare cu religiozitate: doua personaje si o calatorie intr-o Polonie la inceputul anilor '60. Un joc al descoperirii si asumarii identitatii: sa afli deopotriva cine esti si cine vrei sa fi. Actrita principala - inteleg ca debutanta - Agata Trzebuchowska cu o performanta calibrata excelent si cu o privire care ti se cuibareste in minte. 

Samsara

 

      Samsara reuseste nu doar sa comunice fara vreun cuvant spus sau scris - altul inafara de titlul care te plaseaza imediat in campul filozofiei budiste a ciclului vietii-mortii-renasterii - ci sa produca un catarsis folosindu-se strict de imagini si o coloana care le potenteaza la superlativ. 

     O alergatura in susul si josul lumii care a durat cativa ani a fost tradusa selectiv si meticulos de Ron Fricke intr-un rezultat nu doar tehnic impresionant - cu time lapse-uri aproape ireale, panoramari gigantice, portrete socante, slo mo-uri si accelerari - dar si plin de semnificatii. Natura in toata splendoarea, durabilitatea si calmul ei, umanitatea in toate varietatile, ritmurile si credintele sale. Atunci cand pune camera pe natura, Samsara arata ca o varianta filmata a Pamantului vazut de sus al lui Yann Arthus-Bertrand, atunci cand se focuseaza pe consumerism sau aglomerari umane aduce cu fotografiile lui Andreas Gursky. 

 Pentru mine breaking point-ul mental a fost compus din cele doua secvente ale mandalei - construite cu o migala ce tinde spre infinit de aceiasi calugari budisti care o distrug apoi doar ca sa o reconstruiasca de la zero. Must see.

    

Snowpiercer

     Chiar si cu imperfectiunile metaforei pe care se bazeaza, Snowpiercer e o rara avis in cinematografia zilelor noastre. Asa ca merita vazut.

     Sunt vremuri in care si in stanga si in dreapta ni se baga sub nas filme etichetate ca distopii. Bine si frumos doar ca toate par copy-paste-uri in care e musai ca niste tanci mucosi sau acneici sa salveze omenirea gandind putin, dar actionand frenetic. Snowpiercer e altceva. Cu eroi maturi, violenta salbatica, fara limita pg-13, si multe lucruri de gandit chiar daca imbraca tot o haina action. Finalul e 100% meditatie, lupta de argumente si simbol.

     Pe scurt si ce nu mi-a cazut mie bine. Unu: locul prestabilit din tren nu mi se pare ca are acoperire pentru societatea de azi care are o oarecare mobilitate. Deci metafora trenului are o hiba, una de sorginte marxista. Doi: care era rostul celor din ultimul vagon nu mi-e foarte clar. Intr-o societate oarecare exista muncile de jos, dar in tren cei din ultimul vagon nu-l parasesc niciodata si nu au niciun rost in ecosistemul trenului. Ideea controlului populatiei e far fetched pentru mine pentru ca daca n-ar exista ultimul vagon nu ar fi nevoie de controlul populatiei, nu?

     Plusuri pentru regia sud coreeanului Bong Joon-ho sunt acolo, cast-ul e gandit international ca reprezentare a diversitatii umanitatii - de la britanicul John Hurt si americanul Chris Evans si pana la islandezul Tomas Lemarquis si romanul Vlad Ivanov. Si un rol secundar bestial al Tildei Swinton.


   

Gone Girl

 

     Cand si cand comit aroganta sa merg la film in timp ce ar trebui sa fiu la munca. Imi aleg filmele cu mare grija pentru ca sentimentul de vinovatie sa fie usor de acoperit de placerea cinefila. Iar de la Gone Girl am iesit din sala cu un amestec de surprindere si exaltare. Si fara niciun fel de vinovatie. Semn ca filmul e meserias rau. Si, probabil, am o inclinatie aparte pentru psihopate. 

     Povestea incepe cu o disparitie clasica de sotie si urmeaza in prima ei ora cateva jaloane familiare. Gen secretul amantei cu cativa ani mai tanara si cateva numere in plus la sutien. Personajele sunt insa bibilite ca lumea si simti ca inevitabil lucrurile vor incepe sa se rastoarne cat de curand. Si cat de spectaculos se rastoarna! Treaba o ia razna ca-lumea si se invarte din ce in ce mai repede, scriitura, interpretarea si filmarile sunt Fincher brici. 

     Mesmerizat de Rosamund Pike si personajul ei am gasit o comparatie interesanta cu Medeea - sonorul nu e cel mai bun, dar paralela e desteapta. Atentie, e cu spoiler alert!

     Iar monologul cool girl e top:

Short Term 12

     
     Destin Daniel Cretton - scenaristul si regizorul lui Short Term 12 se apropie de Isabel Coixet sau de Benh Zeitlin, iar filmul sau impartaseste din calitatile unui My Life Without Me sau Beasts of the Southern Wild. E intim in relatie cu o lume tulburatoare, cu o poveste care se ridica pe sine intr-o maniera 100% organica, jucat cu o naturalete rara, dramatic fara o umbra de fortare, dar incantator si pozitiv ca mesaj, de la lin la aspru la capetele tonalitatilor pe care urca si coboara permanent, executat cu o economie de mijloace care-i ridica si mai mult valoarea si oferind fiecarui aparent detaliu posibilitatea sa devina relevant si revelator pentru conditia personajelor sale.

     Daca doriti ceva in aceeasi arie tematica incercati si Polisse-ul lui Maiwenn. Short Term 12 e un must see.

All is Lost

 

     Robert Redford intr-un rol manusa spre final de cariera, din acelasi aluat aspru si auster precum personajul Kowalski facut de Clint Eastwood in Gran Torino. 

     Un destin aparent pecetluit din start, dublat de o forta tacuta si de neoprit, cam aceeasi linie de caracter cu rezistenta si tenacitatea lui Aron Rolston din 127 Hours. Un film facut cu aceleasi cojones regizorale precum Gravity-ului lui Alfonso Cuaron. All is Lost e purtat pe ape, nu in spatiu, dar presupune aceeasi siguranta si finete fara de care o pelicula intr-un singur personaj, si acela eliptic, prins intr-o situatie tragica intr-un cadru restrans n-ar fi functionat niciodata. Chit ca navigatorii au strambat din nas pe scenariu (eu fiind novice n-am simtit nimic in neregula), ca si regie J.C. Chandor stie meserie. 

Muntele Cozia

     L-am luat la misto la inceput - asta e munte? Poate un deal mai maricel. Dar pana la final muntele Cozia a cam scos untul din mine.

     Am plecat cu intarziere - eu confundand statiile de metrou Lujerului si Pacii. Autostrada glont, pana la Valcea clasic - mai prinzi cate un camion pe coborare si stai in dorsalul sau cat e nevoie - apoi inca vreo 30 de km pana la manastirea Turnu, locul de unde incepea traseul nostru pe banda albastra. 

     Dupa 45 de minute de urcus sustinut, cu inima batand ca toba pe ritmuri de samba, eram gata sa capitulez. Ma gandeam asa: cand ajungem la manastirea Stanisoara ma pun pe un somn grozav si cand se face dupa-amiaza ma rostogolesc inapoi la masina. Un sfert de ora de mers mai tarziu, mai mult in plan, si organismul se reglase. Pana la Stanisoara eram deja in forma maxima. 

     Asa ca i-am dat mai departe spre cabana Cozia, pe aceeasi banda albastra. Oficial 3 ore -3 ore si jumatate, noi am fost acolo in 2 ore si 45. De sus panorama e frumusica. Evident un dulau mare a iesit in intampinare, schema clasica cu bucatica de sendvis functioneaza si suntem best buddies. Intram in cabana, liniste. Ahooo, ahooo! Liniste. Intr-un final apare cabaniera. Tinerica, dragutica, Tudor avea sa remarce fara verghieta. Pe panou citisem 5 ore pana jos pe banda rosie. Nu tocmai incurajator avand in vedere ca era deja 15:45. Cabaniera insa ne incurajeaza: nu-s 5 ore, faceti vreo 3. Cum ne miscasem mai bine decat timpul oficial pe urcare, indraznesc chiar sa zic ca in 2 ore jumatate suntem jos. Dar de unde...

     Portiuni bune din traseu sunt nemarcate. Partial motivat - uneori nu sunt copaci sau pietre pe care sa desenezi. Niste stalpi - nu multi, 3-4 - ar fi fost insa necesari si suficienti ca sa nu ajungi sa te intorci din drum si sa incerci, rand pe rand, diversele poteci existente. Am pierdut vreo ora urcand inapoi si cautand marcajul in mai multe randuri. De nervi am sunat si Salvamontul local - asta a fost o premiera - incercand sa primim niste repere care sa ne fie de ajutor.

     All in all, rupti in dinti, pe la 19:30 am auzit toaca de la manastirea Turnu. Am marcat victoria dupa circa 8 ore si un sfert in total. Norocul nostru ca ploaia ne-a ferit, cred ca in Buila-Vanturarita (misto nume, nu?) a dat-o zdravan la un moment dat. Altfel, urzici cat mine de inalte si plin de ganganii de toate felurile. Deh, dezavantajul de a urca de la 400m la 1600m, nu de la 1200m la 2000m. Pentru ganganii am fost pregatit, multumesc Silvia, Autan-ul si-a dovedit competentele. La 24 de ore distanta nu am nici o piscatura vizibila. De la urzici in schimb mi-am luat-o grav. Dar astea fac bine.

Sf. Peste, acum mai aproape de casa

 

     Ieri dupa ce Mara si-a servit masa de fructe in parc in vreme ce ta-su a bifat lista de cumparaturi, am plecat toti trei la Giurgiu. Plecand din sud-est-ul capitalei am iesit repede in drumul national, apoi prin Jilava, 1 Decembrie, Calugareni, Uzunu si ce-o mai fi fost. Drum renovat, multe sensuri giratorii si destule radare prin localitati. Intr-o ora eram in Giurgiu. 

     

     Am taiat orasul in doua, am ocolit o zona inchisa rutierilor in weekend intru desfatarea familistilor plimbareti si am luat Soseaua Portului. Faleza din port are vreo 200 de metri, la un capat cu restaurantul Perla/D'Alexia si la celalalt cu un turn - fost far - si o cladire - ambele transformate acum intr-o autoritate portuara loco. Multe seminte pe jos, semn ca oamenii apreciaza statul cu ochii in peisajul salupelor, slepurilor, barjelor trecand pe Dunare (cam acesta e vocabularul meu specific marcat cu eticheta "barca")... 

     Cativa motociclisti - giurgiuveni si bucuresteni deopotriva - si imaginea unor blocuri bulgaresti - la fel de gri ca alea romanesti, dar aratand bine in soarele verii - pe malul de vizavi al Dunarii.

     Daca ati rezistat pana aici textului meu, ei bine, gata, am ajuns la partea importanta. Partea cu pestele. Primul restaurant cum intri in port pe mana stanga e format din vreo patru cladiri. Pe prima scrie Restaurant D'Alexia, pe a doua Terasa Alexia, pe a treia Restaurant Perla si pe a patra habar n-am ce mai scrie. Cert e ca toate patru tin de acelasi patron si ca vara se intra prin terasa. Apropo, chiar inainte sa intrati, daca va uitati in stanga, veti vedea cum arata si cum se prepara lucrurile in bucataria locantei. Un preview devenit postview in cazul nostru caci abia la plecare am bagat de seama bucataria.

     Duminica la 13:00 si fara vreo rezervare am prins loc pe terasa, la umbra unui copac carui tin sa-i multumesc pentru frunza deasa - un umbrar mai bun decat oricate umbrelute colorate puse una peste alta. Si a urmat defilarea pestilor in diverse forme - ciorba de peste, saramura de crap cu mamaliguta, salau in sos alb cu migdale. Plus niste portii de dulce - tort si parfait. Suparare mare la final cand am realizat ca am uitat de o salata de icre pentru o deschidere de manual. Personal ok, serviciu cu viteza luminii si un peste delicios in fiecare farfurie adusa. Evident legumele mexicane vin dintr-o cutie de conserva made in Indonesia, asa ca feriti-va. Vesela pare din categoria sa fim siguri ca nu ii vine cuiva cheful sa ne lase fara ea. Pentru doua persoane cu doua feluri fiecare plus desert plus bauturi am platit un milion vechi in cap. Deci vom reveni.

Enemy

     Villeneuve dupa o scriere a lui Saramago. La granita intrebarilor sf-ului cu psihologicul si oniricul. N-as putea spune ca l-am prins din prima, e genul de film cu a doua vizionare necesara. Il recomanda atmosfera creata si un Jake Gyllenhaal, in dubla ipostaza, ireprosabil. Vazut la TIFF.

O vedere din Japonia

 

     Acum vreo luna am iesit la alergat cu Tudor. Inainte sa ne despartim, ca si cum si-ar fi amintit un detaliu oarecare, imi zice in trecere: vezi ca saptamana viitoare nu alerg ca sunt plecat. Unde? In Japonia. A spus-o ca si cum ar fi fost vorba de Brasov sau de Giurgiu. Respectand traditia, ar fi fost culmea ca tocmai de la niponi sa nu o respecte, am primit in cutia postala o vedere. Si iarasi surpriza. Ma asteptam la neoane, tehnologie de varf si uberurban. Cand colo... un castel din lemn la lumina lunii. :)

Constatari de la Sibiu (si imprejurimi) in trei

 

     Sibiul este pentru mine undeva intre Sighisoara si Cluj. Are un centru vechi mai putin parfumat de timp decat Sighisoara, dar mai ofertant decat cel al Clujului. Clujul in schimb e mai viu si mai actual fata de Sibiu, care la randul sau bate Sighisoara la capitolul asta. Sighisoara traieste strict din trecut, Sibiul parca dintr-o combinatie de trecut si prezent, iar Clujul mai mult prin azi decat prin ieri. 

     Pe strada o sa auzi germana, romana, maghiara, engleza... Asta e ordinea probabilitatilor lingvistice la Sibiu. Centrul istoric al orasului e inca work in progress. Asa cum era si in 2009 cand am ajuns ultima oara pe aici, asa cum era si in 2006 cand orasul se pregatea sa-si puna straiele de capitala culturala europeana. De unde trag concluzia ca o fi Johannis neamt, dar tot roman e. :) 

     Sibiencele sunt sub clujence. Nu-mi permit sa comentez mai mult, luati-o ca un adevar absolut.

     Sibiul e atractiv si pentru cate lucruri poti face si vedea in jurul sau. Daca la Cisnadioara am mai fost cu alta ocazie, de data asta am urcat pana la Paltinis. Cei 30 de kilometri de la Sibiu si pana in statiune sunt o mini-Transalpina in toata regula - peisaje si viraje included. Parcul Sub Arini inseamna mai multe locuri de plimbare off road decat on, la fel si Muzeul in aer liber Astra unde par sa fi adus resturi de asfalt decopertat din alte locuri. Centrul vechi presupune multa piatra cubica. Concluzie: viata grea pentru carucior, viata buna pentru manduca. 

     Vazutul lucrurilor din masina devine o varianta de luat in calcul in vreme ce gargarita isi serveste portiile de somn de zi nederanjata. Asadar va pot spune ca: Rasinariul arata fain, e colorat, bine intretinut si aglomerat spre claustrofobic cu stradutele lui mici si casele cu porti mari lipite una de alta, iar pana-n Paltinis am trecut pe langa un Arka Parc in care poti face tot felul de giumbuslucuri prin copaci. 

     Tot din seria adaptarii la mersul in trei nici nu se pune problema sa mai iau dupa mine aparatul foto, acumulatori, trepied etc. Mobilul e suficient. Nu mai merge nici cu gasitul unghiului perfect sau asteptatul dupa soarele care sa iasa dintr-un nor. Nici vorba de a second shot. E click & go, cam despre asta vorbim. Asta iti dezvolta inevitabil o serie de calitati. Iti acutizeaza spiritul de observatie, viteza de executie se dubleaza cel putin, iar mecansimele de aparare de tipul strugurii sunt acri sunt tot mai la idemana. Traiasca si aplicatiile de editare foto cu optiuni generoase. Rezultatul? Cateva poze mai intime si mai simpatice decat as fi crezut dupa cele cateva zile petrecute la Sibiu.

Only Lovers Left Alive

     Vampirii - de care isi bat joc zilele astea tot felul de scenaristi, regizori si producatori - primesc un tratament special din partea lui Jim Jarmusch. Rezultatul e o elegie sofisticata.

     Adam traieste in ruinele Motor City-ului, Eve in imbarligaturile Tangerului. Sunt sot si sotie, vampiri ce traiesc de sute de ani - a treia casnicie au avut-o la 1868. Isi cultiva rafinamentul - vestimentar, muzical si culinar - intr-o lume contaminata. I-au botezat pe oameni zombi (ha-ha!). Jarmush nu scrie o poveste pentru personajele sale, ci o stare, castiga multe puncte pentru stil, iar Tilda Swinton e indubitabil un vampir sublim. Soundtrack-ul e cool, dar n-as putea spune ca Only Lovers Left Alive m-a atins in vreun fel.

New York post Hercules

   
      New York dupa furtuna de zapada Hercules. E o poza care a circulat pe twitter, dar din pacate nu stiu cui sa dau credit. Cert e ca mi-a ramas in cap.

Rust and Bone

 

     Drama pur sange semnata de Jacques Audiard a stat pe hard disk o jumatate de an. Fiindca e genul de film de care stiu ca nu ma pot apropia oricand, e nevoie de o stare anume. Si e genul de film care nu-si altereaza catusi de putin efectul indiferent cat timp trece de cand a fost facut. E atat de frust incat ma dezarmeaza complet. 

     Stiu ce inseamna un Audiard de la Un Prophet - un film ale carui imagini mi-au ramas infipte in creier. Nici Rust and Bone nu e departe de asta. E un moment cu Stephanie, v-am spus ca o ador pe Marion Cotillard?, inotand in soare. Frumusetea si durerea unei sirene din viata reala. Sau un alt moment tot cu ea, expresiv si incarcat de sens, reluand comunicarea prin semne cu balenele care o lasasera, intr-un accident nefericit, infirma.

     Lucrand mereu cu o pelicula supraexpusa - fie ca e vorba de soare, fie ca e vorba de zapada si mizand pe o perspectiva onesta asupra invaliditatii prin intermediul relatiei cu celalalt - aici un tip dintr-o bucata care-si castiga banii si din lupte full contact, Rust and Bone mi s-a parut brici pana spre final cand devine cam zmucit si prea simpa pentru gustul meu.

Prisoners

      Thriller meserias de sus pana jos in vena lui Fincher semnat Denis Villeneuve, omul responsabil si pentru Incendies - un film care m-a dat pe spate acum 2 ani la TIFF.

     Poveste care te tine de la un capat la altul ca pe ace, personaje crescute cum trebuie, atmosfera creata si mentinuta la superlativ, un ritm fara cusur, Hugh Jackman si Jake Gyllenhaal la capacitate maxima, niste personaje negative inlantuite si atat de bune incat ai senzatia ca esti intr-un film asiatic, distributie secundara fara greseala. Merita oricand a doua vizionare in cautare de indicii si detalii semnificative. Must see.