Prima ocazie sa vad acest darling al criticilor si publicului deopotriva. Al doilea film la AIFF de anul asta pentru mine, tot la MTR, mai animat si mai aglomerat decat la Love Lies Bleeding.
Fix unde l-am asteptat. E smart, se incarca lent si te duce unde trebuie ca feeling. Singurul repros: nu m-a surprins nicaieri.
Un film facut de A24 vazut in cadrul AIFF la MTR intr-o sala 70% goala. Nu stiu daca e o slabiciune in promovarea festivalului, la mine vestea a ajuns foarte tarziu, fix cu o zi inainte sa inceapa, sau daca oamenii sunt din ce in ce mai greu de adus in sala de cinema.
Inapoi la film. Un romance intre doua gagici in care fiecare vine cu niste baggage dubios: Lou-Lou (Kirsten Stewart) are un tata (Ed Harris) interlop pe care federalii ar vrea sa puna mana, in timp ce Jackie (Katy O’Brien) e fugita de acasa si in drum spre visul de a castiga un concurs de bodybuilding din Las Vegas. Ce mi-a placut: look and feel-ul (mai putin excesele de pe coloana sonora) de final de anii ‘80 si interpretarile. Ce nu mi-a placut: finalul cu twistul sau fantasy sa-i zic.
De Paste+1Mai Tudor, Roxana si Stefan au ales sa viziteze Chisinaul. Pe principiul pana se scufunda Venetia, cuceresc rusii Republica Moldova… asa ca o vizita la Chisinau e mai urgenta. Radem, glumim si nu prea.
Din ce mi-a povestit la intoarcere, am retinut doua chestii: ca e plin de gropi, ca la noi la finalul anilor ‘90, si ca moldovenii, chiar si cei tineri, aleg sa vorbeasca in rusa intre ei. Deci Chisinau, tineri, rusa, da? Stiu ca multi tineri moldoveni au plecat din tara, dar chiar si asa…
Cu destule zile intarziere, cat sa fi ajuns cu postalionul, iaca si o vedere in cutia noastra postala. Cute! Dar si mai simpatica e povestea din spatele acestei vederi. Cumparata si scrisa in ultimul moment, pusa la cutia postala fara… adresa de destinatie. Tudor si-a dat seama a doua zi de lipsa, a dat mail la posta Moldovei. Le-a zis unde a lasat vederea, ce a scris in ea si i-a rugat pe moldoveni sa treaca ei adresa. Plus ca e foarte important sa ajunga, ca suntem prieteni din scoala generala si am colectie de vederi. Moldovenii n-au raspuns, Tudor a crezut ca e o cauza pierduta, asa ca s-a bucurat mai mult decat mine cand i-am scris c-am gasit-o in cutia postala.
Deci traiasca posta Moldovei si bunul samaritean cu scrisul sau de mana! Fotografiile lui Tudor confirma povestea: cand a pus vederea in cutie lipsea adresa de destinatie, la sosire se vede ca e un alt scris de mana in care aceasta e completata.
P.S. Grecia ramane in continuare singura tara din lume din care “n-a ajuns vederea”.
Am asteptat, ca un intelept, sa treaca o vreme pana sa astern cateva ganduri despre Venetia, revizitata in 2024. Am vrut deci sa notez cateva amintiri proaspete, nu un jurnal la cald.
Planuisem acum cativa ani aceasta excursie. O raceala a Marei ne-a tinut insa acasa. In sertar am pastrat cuminte “planul”. Un A4 fata-verso cu informatii, task-uri si recompense gandite sa o motiveze pe Mara intr-un oras care nu e neaparat popular printre cei mici.
Pe de alta parte, Venetia este unul din locurile pe care le-am trait drept cele mai frumoase din lume. Pe blogul vechi notasem trei astfel de locuri: San Francisco, Istanbul si Venetia (si cumva toate trei au in comun apa :) Intre timp am citit si o carte senzationala despre oras si istoria lui scrisa de Jan Morris. Amintiri, frustrari si pofta, toate amestecate intr-un cocktail. Rezultatul? Pe masura.
E fascinant sa vezi Venetia trezindu-se dimineata devreme. La inceput nu e nimeni. Apoi apar oamenii care fac curatenie. Jos palaria pentru cum isi fac treaba, Venetia e un oras curat. Nu e bec, dar la ce indura zilnic din partea hoardelor de turisti, e aproape miraculos cat de ingrijit arata. Ce-i drept amenzile pentru lasat gunoiul aiurea ustura, iar obligatiile locatarilor umplu un A4 (reguli, zile, ore, locuri). Apoi ies cainii cu stapanii lor. E un spectacol in sine. Un brac se rasfata sarind la pieptul stapanului care-si asteapta capuccino-ul la coltul unei piatete. De la radio se aud stirile diminetii. Un “intra-n poseta” ridica piciorul in dreptul unei biserici vechi de 400 de ani. Se pi$a pe istorie la propriu! Un domn carunt si un catel la fel traverseaza un pod, iar eu imi trasez in cap o linie imaginara intre ei si statuia unui comandant de arme italian… sau poate poet. Urmeaza gondolierii. Sunt treji si galagiosi cand isi curata barcile de 600kg. Nu stiu daca o fac dintr-o impolitete oarecum specifica venetienilor sau daca vor sa trezeasca mai repede clientela. Nu trece mult si se deschide si la fructe si legume, incep sa forfoteasca parintii care-si duc copiii la scoala, vad pana si o fetita pe trotineta (e cvasi irational sa ai trotineta aici), iar in jurul liceelor se aduna roiuri de adolscenti cu piercing-uri si tatuaje care comenteaza cu voce prea tare. Oamenii de aici fac aceleasi lucruri pe care le fac oamenii de oriunde. Doar ca o fac intr-un decor unic si senzational. De care insa parca doar eu sunt constient. Pentru ei e ceva natural sa vina la lucru formand rauri umane si aglomerand Accademia. Eu as fotografia si as filma din fiecare unghi posibil podul acesta si ma decid sa merg contra curentului ca sa vad San Marco cumva de vizavi. Pana sa ma intorc inapoi, se face dimineata cu adevarat si incep sa apara turistii aia multi. Asiaticii sunt cei mai harnici, nu-i o surpriza. Incep sa tacane si rotitele trollerelor, un val nou vine, un val vechi pleaca. Venetia se scufunda apoi intr-o mare de turisti, asa ca las camera deoparte.
De la momentul publicarii biografiei de fata si pana in prezent LeBron a mai batut cateva recorduri. Cel mai notabil: a devenit singurul jucator care a inscris 40k puncte in NBA. Iar visul de a juca alaturi de Bronny, gratie longevitatii si durabilitatii lui LeBron, e inca in pending. Incerc sa zic ca o viitoare editie revizuita va mai include cu siguranta niste extra capitole. Poate si unul care sa dezbata topic-ul fierbinte al GOAT-ului.
La finalul anilor ‘80 stickerele Panini erau deja parte din universul meu. Le lipeam pe dulapurile din casa, habar n-aveam pe vremea aceea ca exista un album in care le-ar sta mai bine. Italia ‘90 a fost prima Cupa Mondiala pe care mi-o aduc aminte, cu coloana sonora inclusa, cu Roger Milla si dansul lui la coltul terenului, cu mine cu tricoul cu Germany si sor-mea tinand cu ‘talienii. 30 de ani mai tarziu ea isi traieste viata in Germania, iar eu dau fuga in Italia de doua ori pe an pentru combinatia de lumina, sporovaiala si savoare cum nu gasesti in alta parte.
Apoi, primul album pe care l-am colectionat a fost cel al Mondialului din SUA. 1994. Unde performanta neasteptata si electrizanta a tricolorilor i-a scos pe oameni in strada, iar mie mi-a cimentat relatia pe termen lung cu microbul fotbalului si albumele Panini. Pe care le-am colectionat in felul meu. Incomplete majoritatea, chiar cu un boicot recent pentru ca… Qatar…, mergand in Cismigiu la schimbat dubluri, uneori finalizand albumul cu o cerere catre Panini. Asa ca aceasta carte e ca o mica bijuterie de care m-am bucurat pe indelete de la inceputul anului incoace.
Al treilea volum al lui Brandon Stanton vine la pachet cu extinderea ariei sale de acoperire. Reteta e aceeasi, o fotografie si o poveste, doar ca autorul a calatorit si intervievat (cu translator de cele mai multe ori) oameni din toata lumea.
Simplitatea existentei in locuri precum Pakistanul contrasteaza zdravan cu pseudo issue-urile celor din orasele Vestului, in Orient femeile lupta inca pentru a-si castiga egalitatea, copiii sunt peste tot intelepti, sunt oameni care se chinuie sa supravietuiasca si cred ca l-au intalnit pe Dumnezeu, altii care nu-si gasesc sensul. Si exista in cartea asta un nene care a trait pana acum in viata lui doua filme: Intouchables si Coming to America.
Humans, Brandon Stanton, MacMillan, 2020
In cuvintele pline de intelepciune ale unui spectator din popor, l-am vazut intr-o sala Luceafarul aproape plina si imi place sa trag cu urechea la ce zic altii: cam pa saracie, ashea. Subscriu.
Trei interioare si acelea cam inghesuite plus o colorizare care nu-i da aer. Poveste (doar) pretext pentru un set de intalniri suprapuse care sunt mulse comic, sa-i dam Cezarului…, la maxim vreme de aproape 80 de minute. Deschid o paranteza: asta e o buba a noului val comercial romanesc: e subtire la spus povesti si are fobie de emotie, in schimb e disperat, cu orice pret, sa-si cracaneze publicul de ras. Inchis paranteza.
Pe actorie mi-a placut Cosmin Nedelcu, il cumpar ca durul sensibil, honestly m-as fi topit dupa un Tati, part time cu el, dar nu mi-a placut Adrian Nicolae, mi se pare ca forteaza mai mereu. Madalina Craiu este foarte bine, in schimb Vicky Raileanu nu-i Maria Popistasu, daca ati vazut Taximetristi stiti ce zic… Omniprezentul Serban Pavlu e dus intr-o zona tembela cumva reconfortanta, am prins si poanta meta cu Nunti, botezuri si… L-am remarcat si pe Carol Ionescu, se scoate foarte bine cu cele cateva moace de inocent.
Am fost tati full time si am mers cu Mara sa-l vad. Definitia scurta si cuprinzatoare: este un Game Plan romanesc.
Eva Maruta se descurca de minune, Alex Bogdan sta intr-o zona confortabila, iar cei doi au chimie. Plus o portie consistenta de umor nascut din adevarurile vietii de parinte. Si un look & feel bun. Astea sunt plusurile filmului. Pe minus: arcul lui Iustin nu e suficient de bine conturat si la final n-ai satisfactia sa-l vezi ajuns acolo unde ajunge, iar momentele de product placement sunt atat de crancene incat m-au scos din poveste. Fata de Game Plan, aici totul e gatit la un foc emotional redus, dar compenseaza cu mai mult umor comestibil.
Dupa ani de zile in care si-a construit un fanbase - eu fiind unul dintre cei care l-au urmarit cu placere, Jeff Victor a scos o carte cu evolutiile sale = desene ale unor actori sau personaje si ale evolutiilor lor in timp. Geekish cool. Cartea si alte executii pot fi cumparate de aici, iar mai jos cateva mostre pe care eu le-am salvat de-a lungul timpului. Intr-o ordine random: Alan Rickman, Angelina Jolie, Christopher Lee, Harrison Ford, John Hurt, Liam Neeson, Ralph Fiennes, Robert Downey jr., Robin Williams, Russell Crowe, Ryan Reynolds, Samuel L. Jackson & Tom Hardy.
Din care vreo 24 cu o ploaie nesuferita pentru plimbareti sau fotografi. Cred ca intr-un weekend de vara as fi umblat si fotografiat inzecit. Asa… m-am limitat la pietele si strazile din centru. Am postat deja despre Balconul Operei de care m-am indragostit. Alte fixatii vizuale le-am facut pe Singoga din Cetate, pe Palatul Miksa Steiner si pe cateva vitrine cochete. Ori n-am mai iesit eu demult din casa, ori centrul Timisoarei e chiar fotogenic.
Nu mai fusesem la Timisoara de vreo 15 ani si probabil nici n-am fi ajuns daca n-ar fi fost expozitia dedicata lui Brancusi. Asta e adevarul, Brancusi a fost magnetul. Avion scump, coada de doua ore in frig la bilete. N-au contat. Expozitia (sculpturi, desene si cateva filmari de arhiva aduse de la Pompidou, Tate, Guggenheim, Bucuresti si Craiova) e extaz pur.
M-am indragostit de cladirea Operei din Timisoara si de Balconul Revolutiei. S-a intamplat in prima seara. Am ajuns tarziu, am trait niscaiva aventuri cu cazarea si eram grabit (spre disperat) sa vanez cateva produse de pe raftul de la Mega. Am pus pe harta si am bagat de seama doar unde trebuie sa ajung. Am iesit din supermarket, am facut stanga si cand am ridicat ochii… era acolo. Arhitectura, vecinatatile, lumina, am ramas mut. Am facut o fotografie la cald, dar n-am fost multumit. Si de cate ori am putut, in cele 72 de ore la Timisoara, am trecut iar si iar sa o vad si sa o fotografiez.
De ani de zile Nerdwriter, pe numele sau real Evan Puschak, face niste eseuri video sublime despre filme, seriale, personaje, autori, teme, montaj, muzica, genuri si cate si mai cate.
Numarul mare de abonati pe care i-a strans de-a lungul timpului pe canalul sau de yt i-a convins pe editori sa scoata si un volum scris de el. Pe vechiul blog postam cam toate eseurile atunci cand apareau pentru ca le gaseam dublu fascinante. Ca si continut + ca si realizare. Las aici o mostra absolut la intamplare despre Sherlock (serialul in care Cumberbatch il joaca pe celebrul dectectiv).
