Saturday, January 14, 2012

Jurnal din sud-estul Asiei


     Joi, 8 decembrie, 20:20, Viet Nam via Moscova 

     Primul nostru contact cu vietnamezii. Ocupa jumatate din Airbus-ul A330 cu care zburam. Mici de statura, bruneti, vorbesc mult si, din cauza cuvintelor scurte, ai senzatia tot timpul ca stau sa se certe. Nu par prieteni cu deodorantul, in schimb au o slabiciune pentru tigarile si alcoolul din duty free pe care le inghesuie te miri pe unde. Au o scuza: acasa la ei inca mai domneste Partidul Unic. Nu demult si la noi "ungeai" lucrurile cu un Kent si niste cafea. Ultimul detaliu: se poarta in avion ca in autobuz. S-au asezat pe unde i-a taiat capul, iar acum stewardesele rusoaice (sic!) au venit sa faca ordine.

     In cele sapte ore de escala la Moscova am citit ce & cum despre Hanoi. Partea cea mai complicata mi se pare ca va fi cu mancarea. Pho=noodle, ga=pui, bo=vita si tot asa. Buba e ca sunt multe combinatii de cuvinte si la fata locului risti sa te trezesti in farfurie cu niste thit cho=caine.



     Vineri, 9 decembrie, 21:30, botezul Hanoi-ului 

     Ghidul Lonely Planet avea dreptate: ca sa traversezi aici strada ai nevoie de tehnica si curaj, inclusiv pe trecerea de pietoni. Intr-un zumzet frenetic de scutere, masini si oameni indraznesti primul pas. Stii ca nu se va opri nimeni, dar mai faci un pas. Claxoanele curg din toate partile. E de bine, inseamna ca te vad. Primele biciclete trec deja prin spatele tau. Nu mai e cale de intors. Inca un pas. Doi posesori de scutere se converseaza in mers intre ei - astia sigur dau peste mine! Inchid ochii. 1,2... 3. Deschid ochii, am supravietuit. Inca un pas, am ajuns la jumatate. Moment de respiro. Trece un taximetrist cu claxonul apasat continuu. Ma strecor inaintea unui scuter, inca un pas. Jumatate de pas inapoi - trece un scuter cu doua vaze gigantice in lateral. Par vechi, par valoroase. Inca doi pasi facuti repede ca am prins un culoar bun. Inca unul la momentul oportun si victorieeee!, am ajuns pe vizavi. Oare pe zi o sa fie mai usor?




     Sambata, 10 decembrie, 22:30, ce sa faci la Hanoi 

     Orasul asta nu e unul turistic. Localnicii nu vorbesc o boaba de engleza, deci e o aventura sa-i intelegi sau sa te faci inteles. De trafic am pomenit deja, iar obiectivele turistice (temple, pagode sau alte atractii) sunt putine si nu-ti raman in cap. Iti ramane insa Cartierul Vechi, un soi de Dragonul Rosu in aer liber, urias si viermuitor. Se vinde si se cumpara orice. Se mananca direct in strada. Lumea se tunde direct in strada, mai trece trenul din cand in cand... Noaptea, inchid o strada de vreun kilometru si o tin tot intr-o vanzoleala comerciala. Smecheria e sa-ti cumperi ceva de baut sau de rontait si sa te asezi intr-un colt. Spectacolul e gratuit.




     A doua experienta care merita - cumva opusa vechiului cartier - e sa dai o roata Mausoleului lui Ho Chi Minh. Omul e la granita dintre mitologie si religie pentru localnici, ceea ce nu inseamna ca nu au invatat sa-l decline dupa toate regulile marketingului pentru musafiri. Zona mausoleului are strazi incredibil de late, case cu aspect colonial ce gazduiesc ambasade ferchezuite, iar mausoleul insusi... ei bine, asta e o cripta gigantica care te lasa rece. Pe nenea Ho nu l-am gasit dísponibil, domnia sa inchide prea devreme pentru gusturile de trezire tarzie ale burgheziei, dar din ce am auzit de la alti turisti arata precum un model de la Madame Tussaud.



     Al treilea lucru care merita la Hanoi e teatrul de papusi pe apa. Spectacolul (netradus in vreo limba de circulatie internationala, desi sala e pe trei sferturi plina de turisti) are muzica live peste cele 12 scurte momente de poveste - de la munca in orezarie la dansul dragonului. Un minim de informatie ai in pliantele de la intrare, iar ce se intampla cu papusile e suficient de explicit.



      Luni, 12 decembrie, 13:30, Golful Halong 

      Patrimoniu UNESCO, aflux baban de turisti. Noroc ca sunt vreo 3000 de insule, suficient spatiu ca sa nu ne calcam pe bataturi. Poate mai putin la Surprising Cave unde ajunge toata lumea. Peisajul e scos dintr-o animatie Pixar, pozele curg de la sine. Programul (am luat un tur cu o nopate pe vas) e gandit sa nu te lase sa respiri: mananca bunatati, mergi la pestera, da-te cu kaiak-ul, sari in apa si fa o baie (e sarata si are vreo 20 de grade), mananca iar, da la peste. Nu ratez nimic si ne imprietenim cu niste irlandezi (cu totul suntem 9 musafiri pe vas). A doua zi ne intoarcem la tarm trecand pe langa doua stanci botezate Fighting Cocks. Am vazut o minune naturala a lumii, acum ne intoarcem la Hanoi.




      Luni, 12 decembrie 2011, 17:00, out of Hanoi 

     Tocmai am aflat ca trenul de la Hanoi la Danang nu face 14 ore, pentru care eram cat de cat pregatiti mental, ci 18 ore si jumatate. Adica in loc de o noapte si un pic in tren, o sa facem, cu tot cu masina pe care o aveam in plan de la Danang la Hoi An, aproape 20 de ore pe drum. Se schimba calculele: de mancare, de haine, de entertainment...




     Marti, 14 decembrie 2011, 22:30, Hoi An, mon amour 

     Oraselul asta mic (zis si Faifo pentru navigatorii straini care il foloseau acum niste sute de ani) e cu totul aparte. Dichisit cum n-ai fi crezut ca vei vedea in Vietnam, cu mai multi turisti decat localnici si cu tot felul de chilipiruri. Magazine de toale si incaltaminte care in 24 de ore imita orice numai sa le arati o imagine dintr-un catalog (o australianca venise cu creatiile ei pe hartie ca sa le dea viata aici, din motive de cost evident), cursuri de gatit de la cateva ore la cateva saptamani sau excursii la ruinele unor temple Cham.




     La 3 km distanta incepe si o plaja - Cua Dai care se intinde pana spre Danang (ar veni vreo 20 de km), dar noi am prins nori si mare agitata, asa ca mi-am pus pofta in cui facand doar drumul dus-intors cu bicicleta. Da, am mers cu bicicleta prin traficul vietnamez! Ce-i drept pe aici treaba e mult mai linistita decat la Hanoi, dar reguli gen prioritatile raman in continuare abolite.


     La My Son (gazdele sunt foarte atente cu pronuntia - e mi san, nu mai san) mergem sa vedem ruinele civilizatiei Cham. Cei care au trecut prin Cambodgia deja, pleaca cu buza umflata. Noi restul, avem parte de un pic de istorie... mai recenta decat as fi crezut. Templele au fost folosite de Viet Cong, iar americanii le-au bombardat. Nu au ramas prea multe lucruri in picioare.


     Cursul de gatit de o zi a fost o mica introducere in bucataria vietnameza. Am mers prin piata si am luat cele necesare, apoi pe o insula ca sa vedem cum functioneaza o gospodarie locala, iar apoi am ajuns... sa gatim. Oamenii pe aici nu complica lucrurile aiurea - orezul e baza (inclusiv la facut faina), folosesc multe legume si verdeata, au 2-3 sosuri si adauga carne cu taraita - pui, porc, vita sau fructe de mare. Am descoperit ca as manca muguri de fasole intr-o veselie, iar la capitolul carne o sa mai taiem din cantitati, chiar se poate cu mult mai putin.



     Hoi An-ul atinge insa maximul sau de frumusete seara cand se aprind lampioanele. Magazinele devin atractii foto, iar pe malul apei, la lumina de felinar, mananci un Cau Lao delicios de un dolar jumate. Imi declar dragostea eterna pentru Hoi An.




      Joi, 16 decembrie 2011, 14:00, pana la Ho Chi Minh City sau de ce prefer un tren de 14 ore unui avion de 2 

     Si asta fara sa am vreo fobie de zbor. O calatorie cu trenul e o experienta adevarata, intreaga. Dar pana la experienta, sa clarificam treaba cu duratele pentru ca o calatorie de doua ore cu avionul nu dureaza doua ore. Trebuie sa fi cu o ora si jumatate mai devreme la aeroport, daca ai bagaj la cala mai pierzi un sfert de ora la sosire, asteptandu-l, iar drumul pana la si de la aeroport iti mananca cel putin inca o ora. Nu sunt deci doua, sunt cinci ore. Nu mai zic ca trenul nu te rupe la buzunar (exclud aici caile ferate europene) si nu ucide in chinuri groaznice planeta asa cum o face avionul. Le punem si pe ele la categoria alte motive.

     Revenim insa la experienta. Fiecare gara are galagia si culoarea ei, uneori cladirile ce le gazduiesc sunt o experienta arhitecturala in sine. Aeroporturile sunt supermoderne, standardizate, organizate la fel si semnalizate identitic. Calatorii in tren au tot timpul chef de vorba - au de ce: au tot timpul din lume, cei din aeroporturi sunt mereu grabiti sau iritati ca si cum calatoria lor mai scurta e deja prea lunga. In tren oamenii isi ofera unii altora de mancare sau sfaturi de drum. In avion conversatiile sunt la fel de eliptice precum in lifturi. Din avion vezi plafonul de nori, frumos ce-i drept, dar e cam la fel de fiecare data. Din tren poti sa vezi pe fereastra o tara intreaga pe fast forward: care e treaba cu relieful? cum arata oamenii? Cum sa ratezi invazia de verde si stanci de pe coasta vietnameza? Cum sa nu treci prin toate straturile sociale mergand de la vagonul de soft sleeper la hard sleeper la soft seater si hard seater pentru ca sa incerci vagonul restaurant? Cum sa nu preferi trenul cand afli de la Damien, un australian care calatoreste deja de o luna, cateva trick-uri bune de stiut pentru Cambodgia? Cum sa nu vrei sa te minunezi cand la trezire vezi o tanti facand bicicleta cu un patos care risca sa o transforme intr-un personaj din Kung Fu Hustle? Are 74 de ani, dar nu i-as fi dat in veci o zi peste 60.


     Daca textul de mai sus nu v-a convins, puneti-l strict pe seama mecanismelor mele defensive activate dupa a doua calatorie cu trenul de peste 14 ore traversand Vietnam-ul de la nord la sud. Am ajuns la Ho Chi Minh City sau Saigon.

     Luni, 19 decembrie 2011, 21:30, Ho Chi Minh City v. Hanoi 

     Diferentele intre nordul si sudul vietnamez sunt majore. Istoric, nordul comunist a castigat lupta cu sudul democrat, dar economic vorbind intregul Vietnam e o struto-camila. Partid unic, afise de propaganda, cenzura, dar economie de piata (pana la un punct), initiativa privata cat cuprinde si goana dupa bani. Chiar si asa nordul e vizibil mai domol si mai putin preocupat de turism, in timp ce la Ho Chi Minh City soferii de tuk tuk te cam alearga pe strada - sa zicem ca e ceva mai multa agresivitate capitalista. In schimb aici, in sud, facebook-ul e banat, ceea ce in nord nu se intampla. Stie el partidul ce stie.



     Geografic Hanoi-ul e cu 1000 de kilometri mai la nord si are pe aproape niste munti asa ca vremea e mai racoroasa si mai umeda. La Ho Chi Minh am luat prima oara caldura adevarata in piept. La jumatatea lui decembrie aici sunt 32 de grade la pranz si, intr-un oras enorm - de vreo doua ori mai mare decat Hanoi-ul ca populatie, deci de vreo doua ori mai poluat de scutere - e o caldura uscata care iti taie repede cheful de hoinareala. Asa ca descoperim beneficiile taxiurilor - aer conditionat, viteza buna pe bulevardele mai late ale orasului - si luam la rand templele si pagodele din oras. Desi nu e aceeasi atmosfera placuta din centrul Hanoi-ului, aici sunt lucruri mai multe si mai interesante de vazut.



     Mishu pune de un acatist in varianta Ho Chi Minh City: dorinta se noteaza pe o hartie care se prinde de o spirala care arde lent si e agatata de niste sarme in templu.




     Joi, 22 decembrie 2011, 23:10, Cambodgia si Phnom Penh, inapoi din iad

     E suficient sa treci granita (fie dinspre Vietnam ca noi, fie dinspre Thailanda) ca sa vezi o Cambodgie mai saraca decat vecinele sale. Dupa nebunia malefica a lui Pol Pot, tara isi revine cum poate. Zona rurala e paupera, dar zambareata, iar capitala Phnom Penh, care ajunsese in cele mai intunecate timpuri recente un oras fantoma cu 50 de mii de locuitori, a ajuns astazi o populatie de 1.5 milioane!


     Orasul pare sa se miste. E o discrepanta uriasa intre localurile selecte de pe chei si cersetorii de vizavi, dar lucrurile sunt vii. Multe rani raman inca deschise: vezi multi copii orfani, multi oameni care au ramas infirmi, iar cabodgienii (e o observatie valabila pentru 95% dintre ei) lasa la un moment dat privirea in jos atunci cand vorbesc cu tine. Totusi stiu mai multa engleza decat vecinii lor, iar fizic au niste trasaturi pe cat de bine definite, pe atat de interesante. Aceleasi cu ale stramosilor lor. Au buze mari, specifice, ochi mari, un pic migdalati si mai apropiati parca decat ai restului lumii. Daca pana azi as fi zis ca Angelina Jolie joaca teatru pr-istic cu adoptiile ei... dupa ce am vazut copiii de aici - o inteleg. E un amestec de suferinta si frumusete la care nu poti ramane insensibil.

     Mie Phnom Penh-ul imi prieste de minune. Clima e mai blanda - adie tot timpul o briza placuta, desi aparent e la fel de cald ca la Ho Chi Minh City. Orasul nu e nicidecum un furnicar agitat, dar ca sa ne salvam puterile luam un tuk tuk cu care colindam de la Russian Market in sud (se numeste asa pentru ca intr-o vreme era locul unde erau adunati comerciantii rusi) la Wat Phnom in nord. Plus toate templele pe care le putem bifa. Ca sa ajungem la Siem Reap luam bilete pentru speedboat. E de patru ori mai scump decat autocarul, dar zice-se mult mai spectaculos. Imi platesc pacatele trenurilor in fata lui Mishu.





     Ca sa evitam preturile mari de pe chei - o portie de mancare e undeva la 4 dolari (aproape am facut soc cand am vazut pentru ca in Vietnam chiar si la restaurant mancai cu 2-3 dolari) - mergem in piata centrala unde ne dam in stamba intr-un mare fel cu creveti de dimensiuni epocale, calamari la gratar si ca de-obicei... orez.


     Seara lucrurile raman agitate. Spre deosebire de vietnamezii care merg devreme la culcare pentru ca sa se trezeasca cu noaptea-n cap (adevarul e ca nu am vazut niciodata o natiune care sa munceasca asa mult), cambodgienii par sa fi invatat si de bine si de rau din perioada recenta cand au fost sub controlul Natiunilor Unite. Pe chei lumea canta si danseaza - zici ca se pregatesc cu totii de un talent show, iar din barurile viu colorate iti zambesc fetele.

     Culinar vorbind suntem fix in aceleasi retete, doar ca din cauza caldurii stomacul meu, de vreo 48 de ore incoace, nu mai suporta sa vada/sa miroasa/sa simta nimic din ce are legatura cu mancarea. Sper sa treaca repede. Pana atunci doar orez fiert si banane.

     Vineri, 23 decembrie 2011, 14:00, Imperiul Khmerilor - lectia de istorie 

     Cu un sol putin fertil si cu o clima tropical uscata neprietenoasa pentru agricultura, khmerii s-au bucurat vreme de 500 de ani de putere in toata Indochina. Cum au ajuns ca la apogeu (sec. 12-13) sa controleze un imperiu intins din Malaezia si pana in Vietnam? Cresterea (ca si descresterea) s-a produs pe 3 piloni esentiali.

     Primul, orasul hidraulic. Un sistem complex de irigatii format din rezervoare, canale si intrerupatoare care le-a permis sa pastreze apa cazuta in sezonul ploios si sa o foloseasca in timpul celui uscat generand 3 recolte de orez pe an. Hrana din belsug=spor demografic. Spor demografic=cautare de noi teritorii.

     Al doilea pilon: un sistem religios compatibil cu aspiratiile unui viitor imperiu. Hinduismul si manevra lui Javayarman I de a se incorona rege-zeu (reincarnare a lui Vishnu) i-au facut pe supusi sa puna umarul serios de la constructii impunatoare si pana la razboaie de cucerire.

     Si al treilea pilon: sistemul de educatie. La caderea capitalei Ankgor (undeva la 1431, ce aproape de cea a Constantinopolului!) tailandezii cuceritori au luat cu forta peste 1000 de invatati, profesori, oameni de stiinta, artisti. Head hunting la bulk si cu japca. De ce era sistemul educativ asa important? Pentru ca el producea liderii, antrena conducatorii, intarea regii care administrau imperiul si ii sporeau dimensiunile. In punctul sau culminant Ankgor-ul era legat cu drumuri pietruite (functionale si in sezonul ploios) de toate colturile pe care le controla.


     Cat despre decadere, si ea presupune tot cei trei piloni la care se adauga factorul extern - tailandezii capatau si ei din ce in ce mai multa forta. Cea mai puternica lovitura mi se pare ca a fost cea religioasa. Trecerea la o forma de budism in care dezideratul spiritual este iluminarea personala prin meditatie trebuie sa fi adus in timp mutatii majore de atitudine, implicare si aderenta la ideea de imperiu. Ce sa-ti mai pese tie ca se naruie treaba, important era sa te iluminezi. Cativa ani consecutivi de seceta au golit rezervoarele, iar conflictele conducatorilor au intregit tabloul. Pentru ceea ce se numeste azi Cambodgia epoca de aur trecuse.


     Sambata, 24 decembrie 2011, 10:00, Siem Reap si Angkor Wat 

     Astazi Angkor-ul este mandria nationala a cambodgienilor. Templul apare pe drapelul tarii, pe eticheta berii lor premium si pe buzele tuturor localnicilor care vor sa stie daca ai ajuns acolo/cat de mult ti-a placut. In toata salbaticiunea lui, e bine conservat. Miraculos cum a scapat de Pol Pot… E grandios ca dimensiuni si impresionant in detalii. Dar nu e singurul templu lasat mostenire din vremurile imperiului khmerilor si e discutabil daca e cel mai spectaculos.



     Pentru mine Ta Prohm-ul si Bayon-ul s-au dovedit mai interesante. Pentru ca Angkor-ul e postcard, calcat in picioare de hoarde de turisti la rasarit si apus (un bilet de intrare costa 20 de dolari si include accesul pentru un apus si pentru toata ziua urmatoare), in timp ce... Ta Prohm-ul e o infruntare intre arhitectura khmerilor si mama natura care in varianta ei tropicala isi creste copacii la granita irealului. Direct pe zidurile templului, cu radacini care sparg blocuri masive de piatra, indoaie ziduri si in timp cuceresc totul. O senzatie aparte. Sigur ca inghesuiala mare e acolo unde Angelina Jolie a filmat o scena din Tomb Rider. Iar cei mai enervanti turisti sunt oblicii care umbla in grupuri extralarge si se trag in poze in disperare.



Bayon-ul are o particularitate deosebita: are fete gigantice sculptate (unele si de 4 metri) pe foarte multe din suprafetetele sale. Intr-un punct oarecare esti privit si de 6 perechi de ochi. In mod straniu unele par simpatice, altele dure. De fapt e vorba doar de unghiuri si lumina.




     Marti, 27 decembrie 2011, ora necunoscuta: soc la Bangkok 

     Cine ar fi crezut ca o sa ajung sa zic despre Bangkok ca e un let downer? In primul rand din cauza ca e imens si are un transport in comun insuficient pentru nevoile mele. Caldura in schimb te cocoseaza neincetat. Singura varianta pe care o ai e sa apelezi la taximetristi care se fac ca nu inteleg incotro vrei sa o apuci sau soferi de tuk tuk care decid din proprie initiativa sa te duca la un ping pong show sau un magazin de bijuterii. De la aeroport pana pe Khao San, desi platim autostrada si sunt 6 benzi, ajungem intr-o ora si cu 15 dolari mai putin in portofel. Rahat! Cu banii astia in Vietnam traiam boiereste o zi intreaga. Fata de locurile din care venim (Vietnam si Cambodgia), Thailanda e cam de doua ori mai scumpa. Si au pretentia sa platesc pentru Wi-Fi! Deci e greu de digerat pentru mine.



     Si nu doar soferii sunt pusi pe jecmaneala. Factura la masa merita periata din priviri, li se tot intampla sa adauge chestii in plus, iar negociatul in strada e lipsit de orice fun, totul se petrece pe un ton grabit-sictirit. Pentru vanzator, e simplu: nu iei tu, ia urmatorul. Thailanda geme la propriu de turisti si asta da tot felul de efecte neplacute. Serviciile (de exemplu o excursie de jumatate de zi la un floating market) sunt de mantuiala, intre un pe fast forward indiferent si un futu-i ma-sa iritat. Compar inevitabil cu Vietnam-ul acolo unde oamenii tineau sa pleci multumit dupa o jumatate de zi de cooking class.


     Nici turistii nu sunt vreo poezie. Vezi prea multi pensionari danganiti in cautare de distractie ieftina si pustime (mai ales britanica) care-si bea mintile de dis-de-dimineata si pana-n noapte. Macar de la distanta palatele si templele arata cuceritor. La o privire mai atenta, insa, vezi numai multa sticla colorata si falsa opulenta cu iz de kitsch. Singurul lucru bun pana la capat ramane pad thai-ul mancat direct in strada. Ieftin si gustos.


     
     Miercuri, 28 decembrie 2011, Hat Yao, Ko Phangan 

     Drumul pana pe Ko Phangan nu a fost cel mai fericit. Bangkok Airways are obiceiul neplacut sa intarzie (am zburat de trei ori cu ei si de fiecare data am ajuns cu intarziere), asa ca am ratat barca de la pranz de pe Ko Samui spre Ko Phangan. Am prins-o pe cea de dupa-amiaza. Si dupa o alta intarziere am ajuns pe Ko Phangan, la Hat Rin. Agitatie mare, multa lume, dj-iala, petreceri cu luna plina. Slava cerului ca ne continuam drumul cu microbuzul pana la Hat Yao – unde e exact cum zice Lonely Planet-ul pe care il car dupa mine ca pe o Biblie: un loc salbatic, retras, pentru boemi sau cinici. Nu exista si boemi cinici?


     Asa arata paradisul. Mare calda, curata, valuri misto, nisip fin, lume putina, baruri pe plaja care seara isi imping mesele spre apa, fond sonor cu Jack Johnson, localnici de treaba si, uimitor dupa experienta Bangkok-ului, zambete autentice. Scoruri mai mici decat in capitala. Bonus un hamac din care sa vezi marea. Si dvd-uri cu filme recente si timp sa le vezi. Dupa trei zile de huzur, cel mai greu lucru e sa-ti impachetezi lucrurile de buna voie si sa te intorci la… civilizatie.




     Revelion in Singapore, locul unde se vede viitorul?

     Patru zile in Singapore iti lasa un gust amestecat, dulce si amar in acelasi timp, plus o senzatie bine definita ca ai inteles multe despre cum arata un posibil viitor. Aici nu exista anotimpuri, toate zilele sunt la fel. E ca si cum peste tara asta liliputana sta un imens glob de sticla. E foarte cald - peste 30 de grade. Sufocare. Tot timpul. Asa o sa fie daca se incinge planeta? Seara, dupa zece, e momentul ideal sa iesi la plimbare, e in sfarsit respirabil. Localnicii se plang ca in Singapore ploua din ce in ce mai rar, noi am prins doar cativa stropi. Peste tot insa e pornit aerul conditionat, iar localnicii prefera in timpul liber - poate tocmai din cauza climei - shopping-ul si mersul la cinematograf. Orchard Road e ditamai bulevardul pe care sunt inghesuite unul langa altul mall-uri. Pline ochi.



     Ca si mix al populatiei treaba e de-a dreptul incredibila. Majoritatea sunt oblici - chinezi, de fapt singaporezi pentru ca deja sunt la a 2-3 generatie care traieste aici. Sunt bine imbracati - Singapore are un GDP ametitor precum zgarie norii din centrul financiar, maniaci cu gadgeturile la care sunt conectati non-stop si un pic asociali. Nu vezi nicaieri un grup mai mare de trei. Urmeaza mancatorii cu mana - indienii. Imbracati in culori mai vii, cu telefoane ieftine, vorbesc mai mult si mai tare si umbla mai mereu cu sleahta - mama, tata, copiii, bunicii, prietenii. Urmeaza comunitatea malaeziena. Apoi grupul de muncitori din Bangladesh si, la polul opus, cel de expati. Pentru amatorii de niscaiva sociologie Singapore este un a real fuckin' fantasyland. Din observatiile mele deduc ca oblicii nu-i prea inghit pe mancatorii cu mana, dar ii accepta mai bine pe malaezieni. Aici vorbesc de relatia 1:1, pentru ca la nivel de societate toate mesajele sunt tiparite in 4 limbi: engleza, chineza, indiana si malaeziana.


     Organizarea e perfecta, absurd de perfecta. Regulile sunt stricte si chiar daca mai vezi tineri care fumeaza unde n-au voie sau un plastic aruncat aiurea, Singapore depaseste Germania la multe capitole. Daca nemtii sunt un neam aparte, aici lucrurile sunt cumva un experiment: sunt natiuni diferite, cu obiceiuri opuse, care sub forta unor reglementari foarte stricte par sa se fi adaptat. Ciudata senzatie.





     In rest: scoruri foarte mari si putine variante de relaxare outdoor. Si acelea sub asteptari. Spectacolul cu delfini de pe Sentosa pare decupat din circul european de acum 30 de ani, e modest rau. Iar gradina zoologica... am zis-o atunci si o scriu si aici: niciodata, dar niciodata, cate zile o sa mai am eu pe lumea asta nu o sa mai pun un varf de deget de la vreun picior intr-o gradina zoologica de oriunde. Sa spui ca tii animale in open space suna foarte bine, dar sa vad cu ochii mei firele prin care trece curentul electric cu care le-ai dresat sa stea cuminti in acel open space... NICIODATA! Macar papagalii tratau publicul cu fundul.




SHARE:
© Becerescu.ro. All rights reserved.
Blogger Template Designed by pipdig