duminică, 29 iulie 2012

Peixe, pao e vinho: jurnalul portughez


     Ziua 1

     Drumul pana acolo vine la pachet cu un trezit la 3:15, oribil. Dar cat de bine e sa zbori cu o companie de linie. Airbusul celor de la TAP imi lasa mai mult loc pentru picioare, primesc un mic dejun sanatos si o paturica, stewardesele si calatorii sunt ok. Niciun scandal, nicio ingramadeala. Patru ore si jumatate mai tarziu, din care doar doua pe ceas, restul le-am dat inapoi, suntem la Lisboa.


      Ne luam cazarea in buricul Baixei, intr-o casa veche si decrepita si alegem sa mergem catre Belem cu tramvaiul 15. E dotat cu aero conditionao, dar inauntru sunt lejer 40 de grade si transpiratie amestecata de la vreo jumatate de mapamond. Deschidem geamurile. E cam degeaba. Tramvaiul asta galben si lung se taraie cu viteza unei rame pe stradutele inguste din centrul vechi, oferindu-ne totusi timp sa pozam... rufe.



     40 de minute mai tarziu lasam tinta noatra principala - Monasterio dos Jeronimos - in grija Domnului pentru ca sa ne racorim si indulcim la celebrul Pasteis de Belem. 175 de ani de traditie in prepararea pasteisurilor de nata se simt imediat: invelisul de foietaj e subtire si crocant, iar crema generoasa e dulce fara cusur. Divin.


     Revenim la Monasterio. Exteriorul bibilit merita poze, dar in miezul zilei lumina e in exces si cam peste tot. Inauntru, pe stanga e locul de veci al lui Vasco da Gama, omul care le-a mai dat portughezilor 100 de ani de suprematie atunci cand a descoperit drumul care India. Intrarea in Monasterio se face printr-un spatiu apasator, dar apoi perspectiva se schimba radical intr-o maniera pe gustul amatorilor de arhitectura gotica. Cateva coloane de grosimi variabile sprijina o bolta de tip panza de paianjen. E undeva haaaaat departe. Click, click, pozele curg, dar gandul aluneca iar pasteisurile alea.


     Next: Torre de Belem. Per pedes si nu din cauza ca nu m-as mai risca cu un tramvai, dar el nu mai exista. Adica nu exista niciun mijloc de transport in comun intre cele doua puncte, inspiracao. Tin minte ca acum vreo 8 ani cand am vazut-o prima oara (am mai ajuns la Lisabona cu InterRailul, alea vremuri nebune!), Torre de Belem nu m-a impresionat. Intre timp m-am informat: cum apara orasul, cum drena apa etc. Stiti ce? Tot nu ma impresioneaza. Nu zic ca nu sunt cateva detalii reusite, dar locul e overrated, iar panorama peste Tejo e modesta. Pe vizavi, in stanga, dar mult prea departe e Cristo Rei. In stanga si aproape avem un rinocer (mamut e prea mult spus) industrial. La iesire ne prabusim la umbra. Cerul e pictat in albastru dintr-o singura pensula.


     Pe seara cautam un restaurant. Dam de A Tesca da Se, fix langa catedrala. Mic, inghesuit, cu aer de familie, laudat in LP si pe net pentru felurile pe baza de cod. Antreul bagat cu forta sub nas iti lasa gura apa. Daca mananci, desi nu l-ai comandat, platesti. Comand un peste in orb - cherne - habar n-am cum ii zice in engleza sau romana si degust vinul. Stoooop! E o sticla de 0,375ml cu dop de pluta, portughezii sunt cei mai mari producatori de dopuri de pluta. Ii zice Santo Isidro. La banii pe care i-am dat e probabil un brand ilustru anonim. Dar ce gust! Dupa masa ma uit pe pozele pe care le-am facut - o cabina telefonica noua contrasteaza cu una din cladirile jerpelite ale orasului. Fostul imperiu colonial si niste fonduri europene.


     Pe-afara cateva felinare cu lumina galbuie rearanjeaza cromatic mozaicurile de pe cladiri. Nu pot ramane foto-nepasator.


     Ziua 2

     Beach day. Mers pe picioare prin Praca de Comercio, apoi pana la Cais do Sodre de unde luam trenul catre Carcavelos, prima plaja din-afara Lisabonei. Nisip fin, lume multa, briza placuta. Perfect. Merg spre apa, lumea face baie, cool... Zbaaang! Primul val ma ingheata. Atlanticul e bocna. Cei din apa par sa filmeze un clip publicitar vesnic. Fara rost de balaceala nu voi rezista prea mult.


     Continuam deci cu trenul pana la capat de linie: Cascais. Dam de Praia de Rainha, o plaja intr-un golf mic stancos. Inca o speranta, poate soarele a incalzit ochiul asta de apa. Contact si... nicio diferenta sesizabila pentru receptorii mei termici. Un pitic e luat pe sus de sor-sa si e aruncat cu totul in apa. Aha, asa se fac p-aici lucrurile.


     Bate de pranz, mic dejun n-am vazut, asa ca ne asezam intr-un restaurant pustiu din spatele primariei. Arroz de marisco pentru 2 persoane. Asteptarile unei paella deghizate sub alt nume sunt inselate grav. Primim o oala mare cu orez, ardei, ceapa, scoici si creveti proaspeti, totul imbibat serios intr-un lichid rosiatic condimentat cu coriandru. Suntem deci intre o supa si un fel doi. Dureaza 30 de minute, dar merita asteptarea.


     Dupa-amiaza luam bus-ul 403 care ne duce la Cabo da Roca, in capatul Europei. E condus de un nepot portughez de-al lui Schumacher, altfel nu se explica de ce pe niste serpentine in urcare noi depasim cu 90 la ora niste automobile care se misca civilizat. Oblicii din spate sunt extaziati, insotesc fiecare manevra la limita dementei cu chiote. La final mai mai sa nu se dea jos. Pierderea ar fi a lor, locul asta e pur si simplu scos dintr-un vis frumos. Daca jos, la Cascais, te usuci la 30 de grade, aici, la inaltimea unor stanci abrupte biciuite de valuri, vantul are forta sa te miste din loc la propriu. Iar tu nu stii ce sa pozezi mai repede: farul, stancile colorate de vegetatie, oceanul prelungit coloristic cu orizontul nesfarsit. Cabo da Roca, un must see suprem.


     Pe seara facem planul sa luam tramvaiul 28 si sa mergem cu el de la un capat la celalalt si retur. Da, ne e lene, dar mai e ceva: tramvaiul asta mic si galben, primit de la americani si ajuns simbol al orasului, are un circuit beton. Nu doar ca bifeaza multe obiective turistice, dar se incapataneaza sa accelereze pe stradute stramte si nu are geamuri. Fata de verisorul 15 de ieri, 28-ul e ca un bunic cu multe de povestit. E o desfatare sa prinzi loc la fereastra.


     Inchidem ziua cu o coborare din Alfama in port, cu poze in asfintit. In port lumea se inghesuie pe niste nave venite din toata Europa pentru habar n-am ce competitie. Concerte, distractie, agitatie. As cam vrea o sardina prajita, dar pe o distanta de 1km ma ciocnesc doar cu pizza, hamburgeri si porcarii (aka produse din porc).  



     Ziua 3


     Ultima zi la Lisboa e o duminica cu trezire lentissimo. Mergem sa vedem catedrala - Se. Intunecoasa si pustie, mai degraba cu aspect de fortareata. Renuntam sa mai pandim in intersectia din fata o intalnire de tramvaie galbene. Imaginea aia de pe cartile postale e foarte putin probabila. Urcam la pas pana la Castelo de Sao Jorge.


     Au trecut pe aici salbatici vizigoti, cuceritori mauri si eliberatori crestini deveniti comercianti de sclavi (ce chestie, nu?). Insa zilele astea alta e hoarda la moda prin zona: turisti scoborati din autocare. Esplanada castelului dezvaluie o panorama peste Baixa, Chiado si Barrio Alto. Undeva departe se vede Golden Gate-ul local. Pe cele cateva stradute de pe langa castel asistam la un spectacol al usilor, ferestrelor si balcoanelor, decrepite si renovate, cu si fara plantele crescute hundertwasserian.


     Mergem spre gara Santa Apolonia de unde vrem biletele pentru Lagos de maine, dar lenevim o ora pe o terasa racoroasa. Aici, in iulie la ora 12, sunt deja 30 de grade si mersul prin soare dauneaza grav chefului meu. Hidratati si hraniti corespunzator aflam ca trenul de maine se ia din Estacao Oriente. Exista metrou pana acolo? Exista. Perfectao.


     Next stop: Museu do Azulejo. Daca va plac mozaicurile ceramice pe care le vedeti peste tot prin oras, locul asta o sa va unga pe suflet. Mai ales daca ajungeti pana in ora 14 si intrati moca. Mai ales ca e depopulat. Gazduit pe trei niveluri ale unei cladiri old school, muzeul are suficiente cuvinte cat sa intelegi istoria din spatele placutelor ceramice colorate si foarte multa marfa destept expusa. Liber la fotografii sin flash. E al doilea must see dupa Cabo da Roca pentru mine.



     Pauza de relaxare cateva ore si pe dupa-amiaza tarziu ajungem la liftul Santa Justa. 1 euro jumatate urcatul plus inca pe atat folosirea scarilor pana in varf. De sus soarele mangaie fotogenic Baixa, iar in departare se vad reperele Alfamei. Briza isi face treaba in varful structurii asteia metalice proiectate de unul din elevii lui Eiffel.

     Ha caracois. Dupa doua zile in care am chitait pe la colturi ca mor de pofta unor melci si dupa o incercare nereusita (unui local cu anuntul ha caracois ii lipseau de fapt din meniul zilei), iata-ma, de fapt iata-ne, in fata unei portii generoase de melci. Inarmat cu scobitoarea imi aduc aminte cum se opereaza. Piticaniile astea sunt gustoase si zemoase - vin cu un zeama sarata in care au fiert. Singura problema e ca muncesti mult si la final te ridici de la masa cam nesatul. Un echivalent pentru spartul de seminte de acasa.


     Asa ca mergem sa mancam pe modul serios. Nu inainte sa ne proptim de un zid ca sa tragem cu urechea la niste fado. Cu 6,60 euro imi iau sepie prajita cu broccoli si cartofi fierti intr-un sos de ma ling pe degete. Acasa asa ceva sub 10 euro nu exista. Pe noapte, desi nu contenesc sa infulec din niste pasteis de nata, diversi simpatici imi tot ofera substante ilegale. Acum pe bune un ochelarist slabanog care nu rezista la pasteis de nata arata a client pentru ei? Nu mai zic ca pe trei sferturi ii recunosc de seara trecuta cand i-am refuzat la fel de politicos. Ei de ce nu ma tin minte?


     Ziua 4

     Next stop: Lagos. Dupa trei zile de capitala pornim din Estacao do Oriente cu trenul catre sud, catre destinatia turistica a Algarve-lui. Intercity-ul pana la Tunes trage tare, dar de acolo regionalul pana la Lagos (se pronunta Lagush) o cam lalaie. Ce-i drept la Tunes ne-am si splituit de gloata, ea catre est, noi catre vest.


     Lagos, statiune de vacanta. Barcute, tururi, placi de surf, plin de fii si fiicele ploii (denumire ad-hoc data britanicilor) bronzati ca la carte, plin de baruri si restaurante. 2 camere ale unui mini-muzeu iti reamintesc totusi ca pe aici au trecut mii de sclavi vanati de portughezi de pe coasta vestica a Africii. Era locul unde se faceau primele tranzactii nemiloase.


     Despre cat de greci sunt portughezii. Ne chinuim sa gasim cazarea. De ce? Pentru ca stam la etajul 6 al unui imobil construit pe vremea boom-ului imobiliar, ramas nevandut si adaptat sa devina gazda pentru turisti fara insa niciun semn distinctiv. Totul e nou-nout si contrasteaza brutal cu Lisabona tocita si roasa unde am debutat. Platim fara sa vedem vreun bon/chitanta semn ca si aici evaziunea fiscala e in floare. Treaba lor.


     Noi ne intoarcem intre zidurile orasului vechi unde un afis anunta pentru august festivalul Peixe, pao e vinho. Mai traditional nici ca se putea. Atmosfera iti spala creierii urgentao, dar pe seara un vant muscacios ne prinde nepregatiti si ne pironeste intr-o taverna. Noroc cu un amic de nadejde, un demi-sec de Alentejo.


     Ziua 5

     Lagos-Sagres-Cabo de Sao Vicente. Inchiriem o masina si ne zbenguim la sud si vest de Lagos. Prima oprire: Ponte de Piedade. Agitatia turistica minima nu anunta spectacolul natural: stanci aurii in bataia soarelui, inalte cat blocurile de 4 etaje, prin care apa in culori parca photoshopate si-a sapat grote adanci.


     30 de km mai incolo suntem la Sagres. In capatul dinspre ocean oraselul asta rasfirat, nicidecum un satuc asa cum mi l-am imaginat, e dominat de o o fortareata veche. De aici plecau vasele descoperitorilor portughezi. Limba stancoasa de pamant pe care e asezat Sagres-ul era ultimul lucru de-al casei pe care marinarii il vedeau. Azi capatul extrem le apartine unor mosi pescari cu lansete uriase.


     Pana la Cabo de Sao Vicente mai sunt vreo 15 kilometri. Continentul face zimti, poti opri masina si inainta pe picioare pe fiecare dintre ei. Din cand in cand se deschide si cate o plaja mignona, cu nisip ireal de fin si valuri hiperagitate. La unele poti ajunge, altele raman inaccesibile. Prin partile astea ai un sentiment reconfortant ca omul si natura s-ar putea impaca.


    End of the road: Cabo de Sao Vicente. Treaba capata accente comerciale stridente. Plin de tarabe cu marfa de artizanat si haine groase. Semn ca si aici vantul musca. Asa am fost si noi avertizati, dar azi a fost din cale afara de bland. Farul propriu-zis nu e vizitabil, in schimb exista un muzeu liliputan, o terasa si un magazin de suveniruri oficiale. Cateva din poze in alb-negru de aici sunt de senzatie.

     Vinho verde. Pentru ca la pranz m-am indopat cu un orez cu caracatita pe seara nu mai e loc decat pentru tapas & wine. O portie la limita divina de midii in sos de smantana si vinho verde. Demisec, usor acidulat, fructuos, foarte bun in primul an dupa imbuteliere.


     Pauza la jurnalul portughez: musafir in bucataria portugheza

      Legendarul bacalhau. De la Lisabona la Porto pestele e rege in meniu. Dar de la popularele printre localnici sardine si pana la somonul pretios, niciunul nu capata aceeasi aura de superstar precum codul – in portugheza bacalhau. Despre el se spune ca poate fi preparat in 365 de feluri in asa fel incat sa poata fi mancat in fiecare zi din an altfel. In meniuri cele mai dese dish-uri sunt: bacalhau com todos (todos insemnand legume si ou), bacalhau a bras (amestec de cod maruntit cu catofi si ceapa) si combinatiile de bacalhau grehlado (prajit) cu tot felul de legume fierte. Si tot bacalhau-ul sta si pe masa traditionala de Craciun in Portugalia.


     Pentru a-i mentine pe termen lung proprietatile nutritive, codul portughez e dat prin sare si pus la racoare. Apoi, atunci cand e gatit, e curatat de sare si, prin minuni culinare nestiute, ajunge in farfurie moale de ti se topeste in gura. O portie servita intr-o taverna cu aer boem in Porto costa 6,50 euro, intr-un restaurant de familie din Sintra 10 euro, iar pe o terasa cu panorama din Lisabona 15 euro. Oriunde ati fi insa, in 99% din situatii in Portugalia veti manca de la bine in sus. Simplu, dar gustos.

     Alte specialitati locale. Arroz de marisco. Desi pare doar o denumire alternativa pentru paella spaniolilor, portughezii chiar gatesc altceva. Arroz-ul lor de marisco se prezinta pe masa sub forma unei oale mustind a un lichid rosiatic (vorbim de foarte mult suc de rosii) si mirosind puternic a coriandru. Inauntru orezul si fructele de mare sunt parte in parte. Dureaza cam o jumatate de ora ca un arroz de marisco pentru doua persoane sa ajunga pe masa, dar asteptarea merita din plin. O astfel de portie dubla variaza in restaurant intre 19 si 35 de euro.


      Frango piri piri. Laudat ca un dish portughez nascut la intersectia carnii de pui locale cu sosul de ardei iute de pe coasta Africii de Vest, frango piri piri e alegerea corecta pentru amatorii de mancare extrem condimentata. Eu unul abia m-am putut atinge de sosul care (spre norocul meu) a venit separat. Fara el insa nici nu poti spune ca ai parte de vreo experienta culinara demna de povestit.

     Unele localuri portugheze sunt specializate in tapas si vinuri, iar meniurilor restaurantelor abunda in oferte de antreuri. Una din ofertele tentante suna asa: cumperi cate unul din fiecare cele 8 antreuri din meniu si platesti doar 5 dintre ele. Platouri apetisante cu mezeluri afumate si branza de oaie (o specialitate in Portugalia), pasta de peste si pasta de masline, mini-supe de peste, fasole cu creveti (da, da, merg foarte bine!), midi gatite in toate felurile - cele prajite si asortate cu sos de smantana si usturoi sunt absolut divine.

     Totusi cea mai simpatica experienta o puteti avea acolo unde vedeti anuntul Ha caracois. Nu va trebui sa cautati foarte tare, apare la tot pasul. Rezultatul unei comenzi de caracois va fi compus dintr-o farfurie plina de melci mici, cateva scobituri necesare procesului de extractie a carnii din cochilie si o alta farfurie in care vor ateriza cochiliile goale. Melcii sunt fierti intr-o zeama sarata si usor condimentata – ceea ce contrbuie la un gust deosebit, dar pentru acest antreu trebuie sa va inarmati cu ceva rabdare si sa fiti pregatiti sa va ridicati de la masa aproape la fel de flamanzi ca atunci cand v-ati asezat.


     De la vinho verde la Porto si loteria sangriei. Vinurile tinere portugheze (vinho verde), desconsiderate de multi, sunt o desfatare in zilele fierbinti de vara. Seci sau demiseci, usor acidulate, fructoase sunt excelente in primul an dupa imbutelierea cu dopurile de pluta pentru care Portugalia e celebra in toata lumea. Apropo de pluta, ea a devenit materie prima pentru fabricarea de la genti si pantofi si pana la bijuterii. Inapoi la vinuri, orice bar sau restaurant ofera o selectie mai mult decat generoasa. Multe vinuri sunt imbuteliate si la sticle de 0,375ml, iar din cauza volumului mare consumat (Portugalia vine pe primele locuri in lume) multe dintre vinuri se vand si la pahar. Chiar si in necunostiinta de cauza cu vinul in Portugalia gresesti foarte rar.


     In orasul Porto traditia va cere macar sa degustati vinul locului. Istoria spune ca englezii, aflati in plin razboi cu francezii, ramasesera fara sursa lor obisnuita de aprovizionare cu vinuri. Portughezii cultivau struguri de pe vremea romanilor, dar vinurile lor nu era tocmai pe gustul britanicilor. Mai intai pentru ca cei din Albion erau invatati cu finetea vinului francez, iar apoi pentru ca foarte tanarul vin portughez ajungea deseori stricat la destinatie. Nu se stie cine si cum a incercat ceea ce avea sa devina reteta vinului de Porto: 1 parte brandy la 5 parti de vin din nordul Portugaliei. Astazi in Gaia (administrativ un alt oras, practic tot Porto, doar ca pe celalalt mal al raului Douro) se gasesc intr-o suprafata compacta majoritatea pivnitelor vizitabile si depozitelor degustabile ale fabricantilor de Porto. Britancii de la Cockburn sau Taylor’s, olandezii de la Niepoort, nemtii de la Kopke sau autohntonii de la Quinta do Noval.

     In privinta sangriei va asteapta o loterie. Ca si client te poti asigura ca primesti o sangria alba sau rosie, dar mai departe vin surprizele. Unele localuri pun mai multa tarie (coniac, rom) decat v-ati astepta, altele ineaca bautura in gheata indoind-o la maxim. In plus n-aveti de unde sa stiti nici ce combinatie de fructe veti nimeri. De fiecare data cand am comandat am primit altceva: portocale, lamai, pere, capsuni.

     Pasteis de nata, culmea desertului portughez.  Patiseriile de la tot pasul sunt pline de marfa tentanta, multe din ele se lauda cu o traditie indelungata, iar dimineata langa cafeaua scurta pe care obisnuiesc sa o bea, portughezii asorteaza si ceva dulce. Desi nu arata spectaculos, pasteis-urile de nata sunt divine la gust. Cel mai bun loc in care le-am mancat se numeste Pasteis de Belem (din cartierul Belem din Lisabona), un loc cu o traditie de 175 de ani in aplicarea acestei retete. Foietajul e subtire si crocant, untul e garantat acolo, iar crema generoasa nu e din-calea afara de dulce, desi se bazeaza evident si pe vanilie. Acest desert care apare si pe vederile orasului ii face pe oameni sa se aseze cuminti la coada in fata magazinului din Belem. De aici se cumpara pentru acasa cu kilogramul.


     Ziua 6

     Sintra, mon amour. Backtracking: cu regionalul inapoi in Tunes si cu IC-ul pana in suburbiile Lisabonei. De aici cu un tren interurban mai departe catre Sintra. In Lisabona am avut cazare in buricul orasului, intr-o casa decrepita. In Lagos intr-un apartament nou ramas nevandut in vremuri de criza, iar la Sintra dam peste un pic paradis verde. Stam intr-un paralelipiped sticlos, suficient de spatios si cool dotat. Afara, la fix o lungime de brat, e un lac artificial plin de pesti - pe astia ii vad - si de broaste - pe astea le aud. Pe aproape mai sunt o voliera cu papagali simandicosi, Mishu zice ca la noapte ii eliberam, o masa de ping-pong si o piscina.



      Stam putin pe ganduri incotro sa o apucam, dar intr-un final alegem sa dam din picioare azi. Urcam la Palacio da Pena. LP-ul ma avertizeaza ca voi consuma poze cu nemiluita. Corect, ba chiar ingrop un acumulator. Locul asta pare rezidenta de vara lui Willy Wonka. Mishu are senzatia ca e scos dintr-o poveste de Andersen. Culmea e ca la coborare aflam ca povestitorul chiar a dormit pe aici cateva nopti in 1886. Pena = castele puse unul peste altul, trecute unul prin altul. Numai poarta de intrare inseamna vreo 5 porti suprapuse. Amalgamul de stiluri si bogatia de elemente ramane, printr-o minune, departe de kitsch.





      Urmeaza Castelul Maurilor de pe un deal vecin. Un zid inca in stare buna pe care te cocoti din ce in ce mai sus pentru o panorama asupra regiunii si pentru niste poze zoom-ate ale Penei. Lumina nu mai e grozava, ne multumim cu putin.


      Tarziu & intuneric. Ne aducem aminte ca n-am prea mancat azi si coboram in central orasului. Cateva stradute cu marfa de artizanat, magazine de dulciuri deja inchise, maine nu scapa, si restaurante. Incerc un cod in sos tomat, notat in meniu ca specialitatea casei. Desertul - specialitatea Sintrei, queijadas - il luam acasa. La fel si o sticla de vin. Nu de alta, dar de o saptamana n-am mai vazut un film si la cazare avem 4 canale pay. Nedublate.


Ziua 7

     M-am trezit in oracaieli de broasca la 5 dimineata - poftim avantaj la o cazare direct in sanul naturii. Pe Mishu au ciugulit-o papagalii, au lasat-o la propriu fara o bratara facuta de nepoate si fara un nasture de la camasa. Dincolo de asta cazarea a fost geniala – 100% verde. Coboram de pe dealul pe care stam in Sintra si luam un autobuz micut pentru Parque si Palacio Montserrate. Locul asta inseamna vreo 30 de hectare de gradini ingrijite brici unde mai multe generatii de proprietari au aclimatizat cu succes plante si arbori din toata lumea. Extra-bonusul e palatul renovat recent cu 1 milion de euro. Imaginile din 2007 sunt ale unui loc decazut complet, revenirea de azi este absolut spectaculoasa.


     Acelasi sofer ne lasa pe drumul de intoarcere la Quinta da Regaleira - vila si gradinile unui comerciant plin de bani facuti din cafea poreclit Monteiro dos Milhoes (Moneybags Monteiro). Executia proiectului a durat 12 ani si a apartinut arhitectului italian Luigi Manini. O nebunie ce-si atinge punctul culminant intr-un turn / put de peste 30 de metri inaltime care leaga zona superioara de cea inferioara a proprietatii printr-o scara spiralata. Pentru tot ce inseamna Sintra incaltarile comode si hainele de tavaleala sunt mai mult decat recomandate.



     A doua jumatate de zi ne punem in miscare. Inapoi pana la Estacao da Oriente unde suntem deja ca acasa - liniile la nivelul doi, casa de bilete la nivelul unu, strada si magazinele la nivelul zero. Si de aici intercity-ul catre Porto. La 210km/h, stand cu spatele catre directia de mers, trenul asta reuseste sa-mi infunde urechile si sa ma ameteasca. Ce-i drept in 2 ore si un sfert facem un salt de vreo 300km. In Porto dam peste un proprietar de apartament agitat si zglobiu. Dupa ce ne freaca la cap cu cat de bun e apartamentul lui - desi se vede pe mutrele noastre ca nu vrem decat cale libera catre dus - incepe un discurs hranit de toate teoriile conspirative… cu cei care controleaza lumea, vor depopularea, controlul total s.a.m.d. Ma mananca undeva si-l intreb: bine bine si care e scopul? Buna intrebare! zice el. E clar, habar n-are. Se chinuie un sfert de ora, nu ma convinge mai deloc, dar ne despartim prieteni.



     Ziua 8

     Cum sa alergi o zi intreaga prin Porto.  Incepem la 10 fix la o librarie. Nu una oarecare, ci una celebra. Cum n-am voie sa fac poze, Andreea, trebuie sa ma crezi pe cuvant cand iti zic ca sigur ti-ar placea. Au o scara interioara dublu incrucisata care duce la etaj, totul e din lemn, baga muzica grozava in surdina si vand tot felul de albume si carti despre Porto si Portugalia.

 
     Ne facem de lucru prin fata a cat mai multor biserici bine garnisite cu azulejos. Si ajungem si la Se-ul orasului. Un interior cu ferestre meschine si coloane groase care sufoca spatiul. Pai asa se face? Coboram - si Porto e tot pe dealuri - si facem un tur ghidat de 30 de minute in interiorul Bursei. Iarasi fara fotografii, desi sala de receptii construita si bibilita in stil arab m-ar cam corupe la un click pe sestache.



     Tot la vale si ajungem sa dam in Douro. Luam stradutele inghesuite la pas, pozam in ciuda cerului incapatanat innorat si intram intr-o taverna cu aer si scoruri locale. 6 euro jumate portia de somn cu garnitura. Imbatabil. La iesire ne lipim la o coada de oameni si ne suim pe o barca cu care mai demult se transportau butoaiele de vin de Porto. Acum fac intr-o ora un tur pe apa pe sub toate podurile orasului si pana spre gura de varsare a Douro-ului in ocean. Fatadele Ribeirei atrag toata atentia.



     La coborare o luam pe langa toate terasele aliniate frumos si glont pe podul Dom Luis (partea inferioara) traversam apa. Suntem in Gaia, locul unde se fabrica si depoziteaza vinul de Porto. Ca sa fentam drumul inapoi (aka urcatul Ribeirei) luam o telegondola care ne ridica la nivelul superior al podului Dom Luis. Pe aici trec tramvaie si pietoni. Pe jos masini si pietoni. De la inaltimea asta panorama peste Gaia si Ribeira e perfecta, iar in cateva minute suntem inapoi la apartament.




     Ziua 9

     Ultima zi: to stay or not… in Porto? Am alergat atat de tare ieri, incat azi singurele optiuni in Porto sunt tururile prin pivnitele fabricantilor de vin de Porto din Gaia, shopping-ul si leneveala. In schimb… Guimaraes e CCE 2012 (capitala culturala europeana) si la o ora distanta cu trenul. Si calatorul iubeste drumul.


     Suntem la Guimaraes, locul unde s-a nascut Portugalia. N-o spun eu, e scris cu litere de-o schioapa pe un zid din centru. Treaba tine strict de niste evenimente istorice de demult. Dam o roata cam aiurea, in ultima zi mergem doar dupa instinct, si ajungem la castel. Nicio epifanie, doar o colectie de arme cool. Coboram pe stradutele din centru si intram intr-o atmosfera perfect relaxata de sambata. Ochim niste suveniruri - pana acum ar fi fost de carat, acum e momentul ideal - si gasim un loc sa mancam. Chelnerita ne intreaba: English menu? Noi: yes. Ne aduce un meniu si dispare. E de la un cap la altul in portugheza. Cand revine ii spunem ca nu e in engleza. Ea se arata pe sine cu degetul si spune: I English. Toate pacatele sunt spalate cu o portie de cod de vis. Mai dam o runda la o pastelerie de unde luam marfa si pentru acasa. Apoi ne suim in trenul de intoarcere.


     Mi-ar placea sa va zic ca drumul la intoarcere a fost lin si on time. Adevarul e ca TAP obisnuieste sa intarzie si am trait cu senzatia ca vom innopta la Budapesta (aveam conexiune de acolo catre Bucuresti). Am prins avionul spre casa, dar am stat in el o ora si jumatate intr-o furtuna furibunda. ATR-ului nostru cu motorul oprit i se roteau elicele din cauza vantului intr-o veselie. Si tot din cauza bataii sale simteam cum aparatul se tot ridica de la sol. Si dupa decolare au urmat alte runde de distractie: una cu fulgere peste tot, momente in care ma gandeam ce bine ar fi fost sa fi dormit pe aeroportul din Budapesta, si una cu o cadere in gol santoasa si tipete printre pasageri, momente in care nu mai ma gandeam, ci ma rugam.




SHARE:
© Becerescu.ro. All rights reserved.
Blogger Template Designed by pipdig