joi, 17 iunie 2010

Mongolia: toata povestea


     De ce? Pentru ca...

     Gingis Han, jeepurile rusesti, tara cu cea mai mica densitate umana, locuri cu poluare 0 deci culori pure, manastiri budiste, stelele asa cum nu le-ai vazut niciodata, salbaticia salbatica, caii, desertul Gobi, iurtele...



     Intro 

     Deschid ochii si vad sute de stele. Ii inchid si ii deschid iarasi. Sunt toate la locul lor, ba chiar s-au mai aprins cateva. Cea mai mare instalatie luminoasa din lume. Deschid si inchid ochii de mai multe ori. Din ce in ce mai lent. Ma droghez cu stele ca sa adorm. Vantul ne mangaie in sfarsit, dupa o zi cu 50 de grade vazute cu ochii mei in termometru. Imi zambeste toata fatza. Zambeste de la sine, eu sunt prea obosit sa-i mai dau comenzi. Restul corpului a ramas inert in pozitia in care l-am pus sa stea in sacul de dormit portocaliu pe care-l am de cand ma stiu. E prima oara cand dorm sub cerul liber o noapte intreaga. Deschid ochii. De data asta larg. In fata mea e masina cu care am pornit la drum - o Lada care se transforma ca-n poveste din martoaga in cal cu stea in frunte si care rezista celor mai nasoale conditii. In spatele ei, in fundal, sunt niste creste de munti, iar de acolo incep de fapt stelele. Care nu se mai opresc. In stanga, cu coada ochiului, vad cortul. Nu-l foloseste nimeni ca s-ar sufoca de viu, iar din spatele lui razbate o lumina puternica. E luna plina. Peste o jumatate de ora o sa ma forteze sa ma intorc spre dreapta ca sa pot sa dorm. Unde in dreapta... sunt Lhamaa - ghida noastra de 19 ani care n-a iesit in viata ei din Mongolia si Bahgii - soferul nostru superstitios si carunt. Dorm deja. Si mai la dreapta sunt iurtele unei familii - 3 iurte, 4 copii, vreo 100 de animale dintre care 2 caini mituiti cu sandwichuri si biscuti pentru ca sa ne asigure si noua protectie. E liniste totala. Revin cu privirea la stele. Inchid ochii. Vise placute, Mongolia.

     Drumul pana acolo 

     Aeroflotul are un personal imbatranit si acru. Stewardesele nu prea stiu engleza si zambetul e strict interzis. Daca le ceri apa plata, iti dau minerala. Sa zici mersi ca n-ai primit suc. Aterizam pe Sheremetyevo. Suntem vreo sapte oameni care n-avem viza de Rusia si vrem transferul catre alt terminal. Stam in fata unor ghisee goale. 5,10, 15,20, 25 de minute. Apare o tanti la 50 de ani, stearsa, dar cu o privire de kgb-ista iesita la pensie. 4 dintre noi sunt verificati si lasati sa treaca. Noi si o tipa care trebuie sa ajunga la Hanoi, in Vietnam, suntem lasati sa mai asteptam. 5, 10, 15 minute. Nu stim ce asteptam exact, pur si simplu asteptam. Tantica revine si ne face semn sa o urmam. Continuarea e de desen animat. O urmam pe kgb-ista, mergem mereu in urma ei, trecem de usi glisante si ocolim terminalul. In cateva randuri ne face semn sa ne oprim in lateral. Ne executam. Ea are de vorbit cu alte agente - fix acelasi profil. Poate e despre siguranta nationala, poate e despre ciorba. Nu vom afla niciodata. Cand ne face semn, revenim cuminti in urma ei pentru inca 200 de metri. In sfarsit... coboram o scara... trebuie sa fie de bine, nu? Mai ne da o pauza si ne paseaza unei alte tipe imbracata cu uniforma Aeroflot. Si ea ne mai lasa 5 minute in standby. Apoi suntem suiti intr-un autocar in care miroase a transpiratie si pipi, nu neaparat in aceasta ordine. Soferul are probabil limita de viteza la 10km/h asa ca ocolirea a 2 terminale dureaza ceva. Am timp sa ma obisnuiesc cu mirosul - ce bine ca simturile se adapteaza! - si remarc picioarele neepilate ale domnitei de la Aeroflot. Are verghieta. Poate asa ii place lui Serghei. Ne dam jos, se deschide o usa, urcam o scara si vedem ghiseele de pass control. Desi pe monitoare sunt multe curse listate, unele cu mentiunea check-in sau boarding, in fata noastra toate ghiseele au un mare x rosu. Sunt inchise. Fata de Hanoi are avion la 19, noi la 20, suntem toti ok, dar ce faceam daca aveam zbor la 14? Am senzatia ca nimanui nu i-ar fi pasat. Ca sa le fac in ciuda, bag dvd player-ul in priza si dau drumul la un sezon de Amazing Race. West rulz! Cam in 20 de minute se deschide un ghiseu si suntem rugati (e prima oara cand suntem rugati ceva la Moscova!) sa facem formalitatile. Dupa pass control mai vine un security check. O comit zambind si intreband ceva. O voce de barbat dintr-un corp de femeie imi raspunde sec. Coboram alta scara si suntem in terminalul din care vom zbura catre Ulanbator. A durat 2 ore si ceva. Ma apuc sa caut o priza. Pe rusi n-o sa-i iubesc prea curand.


     PS. Nici la intoarcere n-a fost mai fun. Incendiile nu sunt o gluma. La aterizare nici macar la 500m altitudine nu vedeai solul, iar aeroportul (interiorul lui) era fierbinte si mirosea a fum.

     Prima minune: cerul 

     Cerul in Mongolia se schimba la fiecare sfert de ora. Matemtatic ai avea nevoie de 4 poze pe ora, deci aproape 100 pe zi ca sa poti sa-l iei cu tine acasa. De unde atata frumusete? Putina poluare inafara oraselor si spatiu deschis enorm. Asa ca il vezi asa cum n-ai facut-o niciodata. Cele mai bune momente, evident, apusul si rasaritul. Totul gratis si sublim.






     A doua: caii 

     Pe geamul masinii vezi o mogaldeata. N-are mai mult de 6-7 ani, calareste fara sha (probabil a invatat sa calareasca in acelasi timp in care a invatat sa si paseasca), loveste pantecele calului neincetat si se intrece cu noi. Daca ajunge prea in fata, trage de capastru ca sa ne mai dea o sansa. Si se intrece iarasi cu caii putere ai Ladei lui Baghii. Mi-a fost suficienta prima zi ca sa ma opresc din numarat caii din Mongolia. Depasisem deja numarul de cai pe care ii vazusem in toata viata mea. Fiecarui mongol ii revin in medie 13 cai. Sunt cele mai iubite, pretuite si fericite animale domestice din tara asta. Si cat de fericite! Nicaieri n-au mai multa libertate pentru ei decat prin intinderiile Mongoliei.






     Caii Takhi 

     Disparut ca specie in libertate inca de la inceputul anilor '70, calul Takhi (cal salbatic, stramos al celui domestic) a avut parte de o revenire de poveste. Gratie unei fundatii olandeze si schimbarii de regim din 1990 din Mongolia, in mai multe rezervatii naturale mongole au fost aduse exemplare Takhi care traiau in conditii controlate in gradinile zoologice si colectiile private din lume - Elvetia, Germania, Australia, SUA. Aproape miraculos, caii n-au avut probleme mari de readaptare la viata salbatica, iar astazi in parcul national Hustai traiesc aproape 200 pe care turistii vin sa-i vada. Niste padurari au grija de ei, dar nici ei nu intervin in ciclul vietii - in fiecare iarna 4-5 cai sunt ucisi de lupii care isi hranesc la randul lor puii. Circle of life, real life.

     Desertul Gobi

     Neasteptat. Doar 3% dune de nisip. In rest suprafete enorme stancoase sau nisipoase, mereu uscate, cu vegetatie din ce in ce mai rara si mai pitica. Locul unde dinozaurii isi faceau de cap in cretacicul tarziu. Locul unde azi paleontologii sapa intr-o veselie si descopera schelete complete sau resturi de oua ale unor creaturi din cele mai inspaimantatoare (cateva mostre se regasesc la Muzeul de Stiinte Naturale din Ulanbator - din pacate n-ai voie sa le pozezi, iar muzeul e in rest un fel de Antipa din anii '80). Gobi - locul unde oamenii au invatat sa traiasca. Tot la iurta, crescand capre si camile, adunand energie in panourile solare. 50 de grade Celsius in termometru. Totul se topeste. Iti torni apa in sapca, ti-o pui in cap, mai iei o gura de apa si inaintezi cateva sute de metri. Repeti treaba cu apa pana cand, in sfarsit, ajungi la dune. 100 de km lungime, din care vezi vreo 10, 12 km latime si 2-3 sute de metri inaltime.




     Lacul Khovsgol

     Supranumele de perla albastra a Mongoliei e pe deplin meritat. 136 de kilometri lungime, pana la 262 de metri adancime si intre 1-2% din rezervele de apa proaspata ale lumii. Am stat pe tarmul de vest, ne-am dat cu kaiakul intr-o dupa-amiaza senina pentru ca a doua zi sa ne trezim in zgomot de valuri. Din cauza vantului lacul se agitase - aveai senzatia ca esti la mare. Doar ca era foarte frig. Fata de Gobi, aici vara e racoroasa, iar noaptea termometrul scade mereu sub 0 grade. Asa ca o pereche de manusi devine foarte utila.




     Lada 

     Suntem intr-o poveste pe tiparul martoaga lui Fat Frumos devine armasar cu stea in frunte. Asa si cu Lada noastra 4X4 cu care am traversat Mongolia. Mai corect spus care ne-a traversat Mongolia. Aparent un harb de masina despre care n-ai fi fost sigur ca te duce pana la coltul strazii, Lada asta s-a luat la intrecere cu Toyotele, caii, Nissanurile si Land Roverele. Si n-a iesit rau avand in vedere conditiile. In desert, la 50 de grade pe plus, Baghii ii turna apa rece la motor. Sfaraia precum oul pus la prajit in tigaie, dar Lada mergea mai departe neintrerupt. Prin trecatorile din nord, pe drumuri forestiere din cele mai nasoale, acolo unde camioanele ramaneau impotmolite in pante exotice, iar stomacul iti venea in cap, Baghii schimba o curea de transmisie, niste ulei si un surub. Cam atat si in fiecare seara ne vedeam ajunsi in tabara trecuta in traseu. Miraculos, am pupat Lada de mai multe ori. Si istovitor pentru ca in Mongolia media de km la ora nu sare de 30. Nu din cauza masinii, ci a drumurilor. Practic cuvantul drum nu e potrivit pentru ce gasesti la fata locului. La asta se adauga lipsa marcajelor, indicatoarelor, semnelor. Fara un sofer cunoscator esti pierdut intr-un labirint de urme ale altor vehicule si indicatii primite din iurta in iurta. Noroc cu Baghii.






     Ulanbator aka UB City

     Ca sa va faceti o prima idee: e locul unde se inghesuie peste un milion de oameni - aproape jumatate din populatia Mongoliei, o tara de cam 7 ori cat Romania ca suprafata. Si cand am zis ca se inghesuie nu e doar o expresie. Pe langa Ulanbator... Bucurestiul nostru atat de injurat e parfum. In UB City culoarea semaforului se respecta optional, se circula haotic si aglomeratiile te ucid lent, dar sigur. La prima vedere arata ca un oras de provinice de la noi, cladiri vechi, obosite, mult gri. Exceptie fac putinele templele budiste scapate de cazmalele sovietice (la vremea aia templele se salvau devenind muzee) si centrul orasului in care vezi cate o piata, un parc, o cladire de sticla. Plus Parlamentul in fata caruia troneaza o statuie masiva de bronz de-a conului Gingis Han despre care am auzit 100 de legende (cea mai dementa despre cum si unde a fost ingropat). Poluarea e in floare, santierele la fel, muzeele subtiri - poate o exceptie e Muzeul de Arta - si peste tot vezi baruri de karaoke si saloane cosmetice. Nu e genul de oras pe care sa-l pui pe lista locurilor de vazut, dar nici nu-l poti evita daca vrei sa ajungi in Mongolia pe calea aerului.




     Recorduri de final 

     3000 de kilometri parcursi in total cu Lada, nicio zi fara sa fi mancat carne de oaie, polul caldurii: +50 de grade in desertul Gobi, prima oara cand am vazut in carne si oase un iac, 80 de ceaiuri baute dintre care 4 sarate (e traditie in Mongolia), turisti nomazi = n-am dormit 2 nopti in acelasi pat, 5 zile fara sa fi vazut un fruct si cand am vazut era la conserva, 3 familii vizitate: toate detineau in iurta ceas de perete pe baterii si televiziune prin satelit!, polul frigului: -2 grade pe malul lacului Khovsgol, 1200 de poze, 15 cuvinte invatate in mongola, 1 joc de carti invatat de la mongoli, cea mai buna masa: supa cu taitei, cartofi si deisgur carne de oaie, prima mea noapte dormita sub cerul liber, 5 temple budiste vizitate, animale domestice si salbatice fara numar, fara numar,... cele mai bune iaurturi si produse lactate ever ever.









SHARE:

vineri, 11 iunie 2010

Prin praf si vise cu Roxana Valea

   
     Roxana Valea, o romanca cu studii in Italia si job in Elvetia, s-a hotarat in 2003 ca viata traita intr-un job care iti achita facturile nu e suficienta pentru ea. Si a pornit, alaturi de doi britanici pe care nu-i cunostea, sa traverseze Africa de la nord la sud pe coasta de vest. Ruta lor suna cam asa: Maroc - Sahara de Vest - Mauritania - Senegal - Mali - Niger - Ciad - Camerun - Congo Brazzaville - Congo Kinshasa - Angola - Namibia.

     Nu stiu cat de exacta e cartea ei, cat de autentice sunt intamplarile pe care le povesteste. Pentru ca exista momente cand scriitura de calatorie aluneca intr-un condei de povestitor cu fantezie. Sau poate pur si simplu Africa e un continent fantastic. Tot ce pot sa spun e ca foarte rar am gasit volume de calatorii de peste 400 de pagini atat de ofertante. Cu atat mai putin unele scrise in limba romana. De fapt ce mi s-a intamplat e foarte special - m-am trezit ca aman lectura din cauza ca nu vreau sa se termine. Singurul punct slab sunt micile momente filosofice, dar dincolo de ele cartea e dedicata aventurilor prin care a trecut, locurilor pe care le-a vazut si oamenilor pe care i-a intalnit autoarea. Veti spune - ei, si? asta e tot? Da, pentru ca Roxana Valea a dat peste congolezi care studiasera la Stefan Gheorghiu si vorbeau romaneste in inima Africii, s-a suparat cu tovarasi  care au scos bazooka la ei in loc sa le dea o indicatie, a avut de furca cu dune care-si schimba forma peste noapte si in fata carora gps-ul e nefolositor, cu campuri minate si locuri unde localnicii se adunau sa vada pentru prima data Omul Alb. A indurat caldura, frig, ploi mitice, tantari, plosnite, viermi, scorpioni. A refuzat sa dea spaga si a stat pe drumuri blocate. A rezistat maintenant-ului african care inseamna de la cateva minute la cateva zile. A suferit de insolatie si deshidratare. A rabdat si umorul britanic - la inceput fara probleme, apoi din ce in ce mai greu. A cunoscut si bush taxi-urile. Si a mancat un trinughi de branza topita La vache qui rit - vechi de cine stie cand - cu placerea unei cine servite intr-un restaurant cu stele Michelin. Roxana Valea e foarte norocoasa. A vazut Africa.




SHARE:
© Becerescu.ro. All rights reserved.
Blogger Template Designed by pipdig