Panini football stickers: a Nostalgic Journey Through the World of Panini

     La finalul anilor ‘80 stickerele Panini erau deja parte din universul meu. Le lipeam pe dulapurile din casa, habar n-aveam pe vremea aceea ca exista un album in care le-ar sta mai bine. Italia ‘90 a fost prima Cupa Mondiala pe care mi-o aduc aminte, cu coloana sonora inclusa, cu Roger Milla si dansul lui la coltul terenului, cu mine cu tricoul cu Germany si sor-mea tinand cu ‘talienii. 30 de ani mai tarziu ea isi traieste viata in Germania, iar eu dau fuga in Italia de doua ori pe an pentru combinatia de lumina, sporovaiala si savoare cum nu gasesti in alta parte. 

     Apoi, primul album pe care l-am colectionat a fost cel al Mondialului din SUA. 1994. Unde performanta neasteptata si electrizanta a tricolorilor i-a scos pe oameni in strada, iar mie mi-a cimentat relatia pe termen lung cu microbul fotbalului si albumele Panini. Pe care le-am colectionat in felul meu. Incomplete majoritatea, chiar cu un boicot recent pentru ca… Qatar…, mergand in Cismigiu la schimbat dubluri, uneori finalizand albumul cu o cerere catre Panini. Asa ca aceasta carte e ca o mica bijuterie de care m-am bucurat pe indelete de la inceputul anului incoace.

Panini. Football stickers. The official celebration, Greg Lansdowne, Bloomsbury Sport, 2021

Humans de Brandon Stanton

 

     Al treilea volum al lui Brandon Stanton vine la pachet cu extinderea ariei sale de acoperire. Reteta e aceeasi, o fotografie si o poveste, doar ca autorul a calatorit si intervievat (cu translator de cele mai multe ori) oameni din toata lumea.

     Simplitatea existentei in locuri precum Pakistanul contrasteaza zdravan cu pseudo issue-urile celor din orasele Vestului, in Orient femeile lupta inca pentru a-si castiga egalitatea, copiii sunt peste tot intelepti, sunt oameni care se chinuie sa supravietuiasca si cred ca l-au intalnit pe Dumnezeu, altii care nu-si gasesc sensul. Si exista in cartea asta un nene care a trait pana acum in viata lui doua filme: Intouchables si Coming to America.

     Humans, Brandon Stanton, MacMillan, 2020

Klaus si Barroso

 

     In cuvintele pline de intelepciune ale unui spectator din popor, l-am vazut intr-o sala Luceafarul aproape plina si imi place sa trag cu urechea la ce zic altii: cam pa saracie, ashea. Subscriu.

     Trei interioare si acelea cam inghesuite plus o colorizare care nu-i da aer. Poveste (doar) pretext pentru un set de intalniri suprapuse care sunt mulse comic, sa-i dam Cezarului…, la maxim vreme de aproape 80 de minute. Deschid o paranteza: asta e o buba a noului val comercial romanesc: e subtire la spus povesti si are fobie de emotie, in schimb e disperat, cu orice pret, sa-si cracaneze publicul de ras. Inchis paranteza. 

      Pe actorie mi-a placut Cosmin Nedelcu, il cumpar ca durul sensibil, honestly m-as fi topit dupa un Tati, part time cu el, dar nu mi-a placut Adrian Nicolae, mi se pare ca forteaza mai mereu. Madalina Craiu este foarte bine, in schimb Vicky Raileanu nu-i Maria Popistasu, daca ati vazut Taximetristi stiti ce zic… Omniprezentul Serban Pavlu e dus intr-o zona tembela cumva reconfortanta, am prins si poanta meta cu Nunti, botezuri si… L-am remarcat si pe Carol Ionescu, se scoate foarte bine cu cele cateva moace de inocent. 

Tati Part Time

 

     Am fost tati full time si am mers cu Mara sa-l vad. Definitia scurta si cuprinzatoare: este un Game Plan romanesc. 

     Eva Maruta se descurca de minune, Alex Bogdan sta intr-o zona confortabila, iar cei doi au chimie. Plus o portie consistenta de umor nascut din adevarurile vietii de parinte. Si un look & feel bun. Astea sunt plusurile filmului. Pe minus: arcul lui Iustin nu e suficient de bine conturat si la final n-ai satisfactia sa-l vezi ajuns acolo unde ajunge, iar momentele de product placement sunt atat de crancene incat m-au scos din poveste. Fata de Game Plan, aici totul e gatit la un foc emotional redus, dar compenseaza cu mai mult umor comestibil.

     

Evolutions by Jeff Victor

 

     Dupa ani de zile in care si-a construit un fanbase - eu fiind unul dintre cei care l-au urmarit cu placere, Jeff Victor a scos o carte cu evolutiile sale = desene ale unor actori sau personaje si ale evolutiilor lor in timp. Geekish cool. Cartea si alte executii pot fi cumparate de aici, iar mai jos cateva mostre pe care eu le-am salvat de-a lungul timpului. Intr-o ordine random: Alan Rickman, Angelina Jolie, Christopher Lee, Harrison Ford, John Hurt, Liam Neeson, Ralph Fiennes, Robert Downey jr., Robin Williams, Russell Crowe, Ryan Reynolds, Samuel L. Jackson & Tom Hardy.

72 de ore la Timisoara

 

     Din care vreo 24 cu o ploaie nesuferita pentru plimbareti sau fotografi. Cred ca intr-un weekend de vara as fi umblat si fotografiat inzecit. Asa… m-am limitat la pietele si strazile din centru. Am postat deja despre Balconul Operei de care m-am indragostit. Alte fixatii vizuale le-am facut pe Singoga din Cetate, pe Palatul Miksa Steiner si pe cateva vitrine cochete. Ori n-am mai iesit eu demult din casa, ori centrul Timisoarei e chiar fotogenic.

     Nu mai fusesem la Timisoara de vreo 15 ani si probabil nici n-am fi ajuns daca n-ar fi fost expozitia dedicata lui Brancusi. Asta e adevarul, Brancusi a fost magnetul. Avion scump, coada de doua ore in frig la bilete. N-au contat. Expozitia (sculpturi, desene si cateva filmari de arhiva aduse de la Pompidou, Tate, Guggenheim, Bucuresti si Craiova) e extaz pur.

Preview la Timisoara: patru fotografii ale Balconului

 

     M-am indragostit de cladirea Operei din Timisoara si de Balconul Revolutiei. S-a intamplat in prima seara. Am ajuns tarziu, am trait niscaiva aventuri cu cazarea si eram grabit (spre disperat) sa vanez cateva produse de pe raftul de la Mega. Am pus pe harta si am bagat de seama doar unde trebuie sa ajung. Am iesit din supermarket, am facut stanga si cand am ridicat ochii… era acolo. Arhitectura, vecinatatile, lumina, am ramas mut. Am facut o fotografie la cald, dar n-am fost multumit. Si de cate ori am putut, in cele 72 de ore la Timisoara, am trecut iar si iar sa o vad si sa o fotografiez.

Nerdwriter si eseurile lui video

 

     De ani de zile Nerdwriter, pe numele sau real Evan Puschak, face niste eseuri video sublime despre filme, seriale, personaje, autori, teme, montaj, muzica, genuri si cate si mai cate. 

     Numarul mare de abonati pe care i-a strans de-a lungul timpului pe canalul sau de yt i-a convins pe editori sa scoata si un volum scris de el. Pe vechiul blog postam cam toate eseurile atunci cand apareau pentru ca le gaseam dublu fascinante. Ca si continut + ca si realizare. Las aici o mostra absolut la intamplare despre Sherlock (serialul in care Cumberbatch il joaca pe celebrul dectectiv).

The Boy and the Heron

     Cinema, 30 decembrie, dupa-amiaza, cu inca vreo 15 spectatori in sala, fani Miyazaki dupa reactiile din timpul si de dupa vizionare.

     Miyazaki cu de toate. Cam asta ar fi definitia lui The Boy and the Heron. Pierderea, visarea, razboiul, intelepciunea, natura, fantasticul, lumea in lume, joaca cu spatiul si timpul, sensul. N-as zice ca imi place cel mai mult dintre filmele lui Miyazaki, dar din punct de vedere grafic e best so far (ca asa e cu tehnologia). Eu nu cred ca e ultimul film al regizorului japonez. Ma gandesc la el ca la Eastwood. Eastwood are 93 de ani si in The Mule (acum 5 ani) ducea regia si rolul principal. Si apropo de temele mari, eu zic ca se poate face o paralela faina intre Boy and the Heron si Interstellar-ul lui Nolan.