O meditatie ascutita despre inteligenta artificiala, cu un pigment paranoic explicit - umanitatea o va beli inevitabil. Plus un thriller purtat intr-un joc al oglinzilor identitare pe care le urmaresti, le ghicesti, dar care, inevitabil, tot te loveste la final.
De parca n-ar fi suficient de grozav asa cum e, Ex Machina se duce si mai sus prin felul in care fiecare alegere creativa oglindeste perfect temele si fricile sale.
Minimalist si ultratehnologizat in personaje si scenografie, precis asemenea unui chirurg care a terminat a doua facultate Matematica cand vine vorba de poveste si replici, vizionar pana in cel mai inalt grad de esentializare cand vine vorba de viitorul si impactul tehnologiei...
Inteleg de ce unii l-au pus in aceeasi oala cu Her - exista filonul comun al viitorului tehnologiei si relatiei dintre om si IA - dar ca viziune si emotie filmele sunt de facto in poli opusi. Ex Machina e Freud, Her e Maslow.
Sunt cateva motive bune pentru care sunt in starea wooow! dupa Survivalist.
Mai intai ca e filmul unui regizor scenarist la debut in lungmetraj - Stephen Fingleton. Si cam toate lucrurile sunt facute de la foarte bine in sus in el. Apoi pentru ca se poate face film cu foarte putini bani, vreau sa zic film foarte bun, postapocaliptic, cu miez psihologic. Si nu in ultimul rand ca un astfel de produs, de o calitate evidenta, chiar daca radacinile lui filosofice pot fi puse in discutie (viziunea asupra omului, relatiile intre sexe), primeste o nota modesta (doar 6.6) pe votul popular fiind acuzat ca n-are efecte speciale, destule dialoguri sau ca e prea lent. Fapt care ma face sa concluzionez ca Iron menii au netezit precum buldozerul asteptarile si posibilitatile intelectuale ale multor spectatori.
Prima secventa din Survivalist descrie doua curbe, una rosie si una albastra - cantitatea de petrol extrasa in lume si populatia planetei. Si una si cealalta cresc vertiginos, si una si alta descresc abrupt si tind spre un nivel minim nespecificat. Avem in nuce aici tot ce trebuie sa stim despre ce si cum urmeaza sa vedem. Stim deja ca suntem intr-o lume depopulata, postapocaliptica, in care nu mai exista energie. Stim ca filmul n-a avut bani sa arate asta cu orase decrepite in cgi, dar ca regizorul scenarist n-a vrut sa ne-o dea mura in gura scriind trei randuri pe ecran si a gasit o maniera vizuala si auditiva proprie sa o faca. Si deja stim, poate nu ne dam seama exact de lucrul asta, ca vom vedea o viziune personala, pe alocuri poate stramba/stramta pe care autorul va incerca sa ne-o vanda drept general valabila, veridica, logica, cauzala. De unde stim asta? Corelatia desenata pe ecran induce ideea de stiinta, de indubitabil, de riguros, dar: a. corelatia ca si procedeu statistic nu demonstreaza in niciun fel cauzalitatea + b. pentru un film din 2015 sursele alternative de energie sunt prea putin bagate in seama. Pai daca un mongol la iurta are azi un mic panou solar chinezesc si isi face treaba cu el... In fine, filmul se aseaza pe ideea de supravietuire in sensul ei cel mai strict. Desi nu spune explicit asta, e evident ca suntem la prima generatie postapocalipsa si intr-un proces de adaptare de dificultate maxima. Eroul nostru e un vanator inca nepriceput, un agricultor la inceput de drum si un culegator la mana naturii. Si pentru ca nici altii nu se descurca mai bine - filmul face o treaba excelenta in a explora patru strategii diferite de supravietuire - atmosfera de nesiguranta paranoica, de kill or be killed se simte la tot pasul.
Un titlu de carte de calatorie misterios si palpitant urmat de un subtitlu cu efect de dus rece: 2 oameni, 1 motocicleta, 14 luni in Africa. Totul clar, da?
Cand si cand pescuiesc din cate o librarie un titlu de calatorie. In ultimii ani nisa asta a explodat cu tot felul de autori autohtoni. Vezi pionierul pentru mine Prin Praf si vise, tot o bucla africana despre care am scris aici, sau Vand kilometri, o calatorie solitara pe motor pana-n Mongolia. Am invatat demult sa ma feresc de scriituri pe care nu le apreciez. De cele supraincarcate de date istorice sau culturale, dar fara pic de autenticitate, zici ca sunt scrise de oameni care n-au pus piciorul in locurile alea sau care nu s-au dat jos din autocarul cu aer conditionat. Sau de cele care pleznesc de prea plinul intelectual al autorului. Sunt unii care le stiu pe toate inainte de orice.
Vestea buna e ca Oyibo sta departe de pacatele majore de mai sus. Asa ca am citit-o cap coada si mi-a placut. E gandita ca un jurnal de calatorie, unul tinut cu intermitente, cu texte adunate in jurul fiecarei tari africane prin care cei doi calatori au trecut. Si traseul, coasta de vest+coasta de est, desenat pe primele pagini iti taie rasuflarea. Nu pot sa nu zic ca uneori aluneca pe langa pentru mine, cand face parada cu pretiozitatea unor alegeri lexicale abracadabrante sau cand uita, aproape schizoid, de descrierile relatiei cu celalalt. Alteori insa - vezi Congo-ul, asta chiar merita o carte separata, sau Africa de Sud - e perfect: scriitura se desparte de toate armurile psihologice ale autorilor si lasa la iveala sufletul calator pur.
