Bergamo in weekend

 

     De ani de zile Bergamo isi astepta cuminte timpul. Nu e o destinatie cunoscuta din Italia, e greu sa te compari cu Venetia, Florenta, Roma si tot asa. Dar stiam de la Teo ca orasul vechi e dragut, zboruri low cost existau si pentru un weekend chill suna foarte bine.  Acum s-au potrivit planurile.

     Citta Alta inseamna niste dealuri frumos imbibate in verde, cu ziduri zdravene lasate mostenire de la venetieni, cu porti prin care autobuzele se strecoara milimetric. Stradutele sunt pietruite si se aduna toate intr-o Piazza Vecchia cu de toate: palazzo-uri gazduind muzee, terase unde lumea sta la palavrageala si Santa Maria Maggiore, o biserica impopotonata baroc.

     Dimineata si seara nu-i aglomerat, pe la pranz si dupa-amiaza parca se inmultesc hoardele pentru ca majoritatea turistilor vin din Citta Bassa si prefera experienta funicularului. Am luat si noi unul care sa ne duca mai dus, sa vedem Citta Alta de deasupra. Passeggiata la mama ei. 

      

     De mancat e musai sa incercati Casoncelli Nonna Alda. Chef-ul e un roman plecat din Bacau acum 20+ ani, localul are 5.0 pe google din 237 de review-uri, o portie medie e 9 euro, iar gustul… pur si simplu divin. Pe gelato varianta noastra preferata a fost Cherubino. Si desigur de testat straciatella pentru ca…

     As putea sa va zic cum am dat fuga cu un tren si pana la Milano, dar aglomeratia de acolo si tot consumerismul ar strica de pomana mood-ul bergamasc. 

Andrei Gorzo: Ce am invatat de la Graham Greene

 

     Pe Andrei Gorzo il citeam cand eram in facultate, in fiecare vineri in Dilema (sau Dilema veche, nu mai stiu in ce epoca eram…). Iar cartea lui am descoperit-o in Carturestiul din mall-ul din Baneasa in timp ce omoram timpul pana la o vizionare “de gala”. Pentru mine hook-ul a fost pe relatia autor-tata si a micilor descoperiri pe care fiul le face in legatura cu tatal sau. Am trait o situatie oarecum similara si de aici o activare pronuntata a interesului meu.

     Necitind Graham Greene pot spune ca jumatate de carte m-a interesat minim. Inteleg legatura psihologica si sensul ei pentru autor, dar neavand deloc repere, nu avea cum sa functioneze ca lumea pentru mine ca cititor. Partea cealalta in schimb am gasit-o fascinanta. Mai intai povestea arborelui genealogic, a bunicilor, a faptului in Romania comunista, undeva, cumva, cineva a trait asa. Apoi datele copilariei, schimbarile produse si impactul asupra copiilor, tot traseul familial, fabricarea unui dosar inainte de ‘89, felul in care functiona acea lume (si cat s-a mostenit pana in zilele noastre) si zbaterile celor de afara, plus caruselul nenun de dupa ‘90. Chiar si fara detalii complete, sau chiar mai bine fara ele ca imaginatia sa zburde si ea un pic. 

     Andrei Gorzo, Ce am invatat de la Graham Greene, o istorie de familie, Polirom, 2024

Bulgaristan, editia 2025

 

     Mi-a fost teama ca voi vedea bucatica de litoral bulgaresc de pana la Kaliakra (pozele de mai jos sunt de la Shabla,  Bolata, Tyulenevo, Krapets) devenind ca oroarea romaneasca, sufocata de constructii si kitsch. M-am convins anul acesta ca sfarsitul va fi altul. Marea mananca neincetat din plajele care se miscoreaza de la an la an. Poate pare un destin trist, dar de fapt e mai frumos si mai glorios decat altele. La o scara micro e ceva ce va trebui sa traim toti. 

Postcard: Skiathos, Grecia

 

      Acestei vederi i-a luat doua luni fara cateva zile sa ajunga din Skiathos in cutia postala din Radulescu Motru. Am asteptat-o prima luna, apoi ne-am resemnat. Le-am zis de bine grecilor.

     A fost miraculos ca a aparut si parca si mai miraculos ca n-are nicio stampila. Ca si cum a calatorit ilegal. Deh, grecii…

Hanif Kureishi: Shattered

 

     Pentru mine Kureishi este si va ramane autorul Intimitatii. Iar atunci cand am aflat, citind in diagonala presa, ca a suferit un accident care l-a lasat complet imobilizat, am fost socat. Mai intai ca lucrul acesta se petrecuse cu ceva vreme in urma si eu aflam asa tarziu. Apoi de absurdul situatiei in sine. Omul nu gonise cu Lambo-ul cu 200 la ora, nici nu se urcase pe Everest fara oxigen ajutator, nici nu mersese intr-o zona de razboi. Se uita linistit la un meci de Premier League pe tableta, era la Roma, cand a avut un blackout. Si a cazut de pe fotoliu si… a ramas paralizat, tetraplegic.

     Shattered este un jurnal tinut in anul si ceva in care Kureishi a stat in spitalele din Italia si apoi Anglia, pana sa ajunga inapoi acasa. Sa nu credeti ca e cu vreun happy-end. Inapoi acasa inseamna intr-o casa reconfigurata pentru nevoile sale de om in carucior. Cartea este despre cum viata i-a fost intoarsa pe dos, despre sistemele medicale din Italia si Anglia, despre alti pacienti si despre cei care-l viziteaza. Despre mici franturi de amintiri care i se intorc in minte, despre relatia cu tatal lui, despre psihoterapie. Dar cel mai mult e o incercare de a se tine pe linia de plutire la nivel mental in mijlocul acestei tragedii care l-a izbit de nicaieri.

Hanif Kureishi, Shattered, Penguin Random House, 2024

Oradea, Oradiei

 

     Vara trecuta spatele meu era suparat, asa ca turul de Romania a fost scurtat. Ramasi cu o datorie fata de Oradea, despre care am tot auzit de bine, am recuperat cu un weekend prelungit acum. 

     In disputa despre pachetul de rebranding (logo, slogan, fonturi) am fost de partea detractorilor. Fara sa avem pretentia ca suntem oameni de mk: inima e rasuflata, coroanele nu se leaga prea bine la istoria locului, sa combini franceza cu engleza… mneah! Inapoi la oile noastre.

     Anulare de zbor animawings (fuck you, animawings!), switchuit pentru un Tarom, ATR, Mara not happy cu sauna din avion. La intoarcere cu HiSky all good. Review-urile de la Baile Felix nu erau cele mai fericite, asa ca am ramas strict in oras.

     Oradea se poate face lejer la pas, cam tot ce vrei sa vezi/pozezi/testezi e intr-un cerc cu raza de 12 minute de mers pe jos. Totusi caldura mare si printesa cu pretentii ne-au facut sa apelam si la patru roti. Boltistii sunt cam neciopliti: asculta muzica prea tare, trag de volan de zici ca se cred la Bucuresti, desi orasul e linistit, sunt curiosi de unde venim si de ce (ok), dar vin si cu inputuri personale de care nu e nevoie. S-a investit mult in infrastructura rutiera din Oradea, ceea ce e bine, dar e si rau. La dimensiunile si geografia Oradiei ar fi fost asa fain un centru mai prietenos cu mediul.

     Mi-au placut mult promenada pe Crisul Repede, tot centrul renovat si dichisit, casa Darvas La Roche interior si exterior - o experienta care ar primi 3 stele in ghidul Michelin. Am urcat in Turnul Primariei - sunt 55m si de sus ai o panorama buna asupra centrului. Am prins in fotografie un pescar solitar in mijlocul raului, ceva suprarealist…

     Am fost dat pe spate de street art-urile in cheie art nouveau, de la baloanele cu vise de langa parcul in care se gaseste un teren de baschet omologat de FIBA (da! la Oradea oamenii sunt fierti pe baschet!), la aleea lui Roxie conceputa in 2022 si care inca rezista sau - la piece de la resistance - Anotimpurile.

       In Cetatate am prins un festival cu muzica ungureasca si tonete cu mancare si bautura. Tornada de cartofi (un fel de cartof pe batz), kurtoskalacs si socata. A fost singurul moment cand Oradea a fost aglomerata si agitata. 

     Am mai ajuns la zoo (din motive usor de ghicit), am vazut expusa o instalatie despre suferinta oamenilor in timpul comunismului, am ajuns pe strada Sirul Canonicilor si la ansamblul de vizavi cu palat, catedrala si gradini (romano-catolice), am dat peste statuia lui Emanoil Gojdu, am fotografiat locomotiva iconica a orasului, am traversat Podul Intelectualilor si inca multe altele.

    Pentru speciala de goodye las un mic numar de magie creat de lumina si reflectie. 

 

TIFF.24: editia mea scurta

 

     Am zburat vineri seara spre Cluj, cu golaniile obisnuite ale Taromului - cu cateva zile inainte am fost bump-uit de la ora 18 la 20, iar la decolare s-au mai adaugat 2 ore de intarziere. Si uite asa… iata-ma in Cluj vineri spre miezul noptii. 

     De dimineata m-am intersectat cu singura prezenta umana din spotul de anul acesta al festivalului la micul dejun (one and only Gabriel Spahiu), am trecut prin Piata Unirii la ora la care orasul abia se apuca de treaba, fiecare cu a lui, asa ca eu am mers la Sapientia. Unde am ramas toata ziua pentru ca am bagat unul dupa altul toate cele patru calupuri de scurtmetraje romanesti. Am gasit o franciza italieneasca pe care o stiam de acasa la fix doi pasi de sala de cinema (Cannoleria), asa ca am mancat acolo pranzul si un dulce strecurand pe langa si un video call cu fetele.

     Senzatia mea dupa ce am vazut cele trei calupuri de scurte din competitie (despre al patrulea scriu separat mai jos) e ca lumea e impartita in doua. Unii raman la traditional, altii cauta sa reprezinte noul. Si din punct de vedere al subiectelor abordate si din cel al mijloacelor folosite. Mi-au placut si dintr-o categorie, si din cealalta. Pe traditional mi-a placut Dragostea e in aer de Claudiu Mitcu dupa un scenariu de Mihai Radu. Povestea m-a tinut, pe actorie bine de tot, funny. Marele minus e finalul. Daca se oprea la cei doi eroi invinetiti ajunsi acasa, eram 100% satisfacut. Codita aia pentru mine nu functioneaza, e exagerata si ma scoate din poveste. Mi-a placut mult So refreshing de Irina Alexiu. Tematic nu e pe culoarul meu, dar constructia e foarte buna, sunt multe straturi acolo, puncteaza frumos si cu finalul, chapeau! Pana de vulpe de Vlad Popa merita o mentiune speciala. Am ras cu lacrimi, practic am vazut un Porumboiu pe steroizi. Animatia Bunicul doarme a lui Matei Branea a avut corazon, dar premiul juriului a mers catre Ajutoare de Valentin-Rares Fogoros, un soi de Transporter cu un copil in care Bota in loc de Statham nu o da, ci o ia la final.   

     Calupul patru a avut patru scurte (numerologie, da?) foarte bune. In Vali am vazut o Rodica Lazar surprinzatoare intr-un rol gen military bad girl, onest scriu ca as fi vrut sa stiu cine si care e povestea ei, asa de tare am fost hooked. Apoi am vazut Strigoi la care sala a ras cu pofta cu un supererou antieroic in stil Deadpool, doar ca vorbitor de romana si maghiara si cu baza de lucru in Ardeal. A urmat Magicianul lui Bogdan Muresanu. Despre care deja auzisem de bine, lucru pe care-l pot reconfirma si eu. Ultimul, dar nu cel din urma, a fost Nebunul lui Igor Cobileanski. O poveste din Moldova anilor ‘90, cu calugari si un aparat de zbor neindetificabil la suprafata, dar cu mesaj profund despre acceptare.

     La ora la care ieseam eu din sala de proiectie, TIFF.24 isi decerna deja premiile in gala de la Teatrul National din Cluj, printre laureati fiind anul acesta si vecinul meu de cartier, criticul de film Valerian Sava. I-am vazut speech-ul pe youtube si… l-am revazut in carne si oase a doua zi la prima ora la cinematograful Florin Piersic unde s-a proiectat filmul din competitia oficiala cel mai sus cotat de public (de cand nu se mai voteaza cu acele hartiute, mi se pare ca s-a pierdut acel freamat fain de la final de proiectie cand oamenii conversau etc.) Anul acesta a fost Deaf scris si regizat de Eva Libertad. O drama despre cum echilibrul unui cuplu in care ea e surda, el e auzitor se destrama atunci cand aduc pe lume un bebelus. Am lacrimat de cateva ori semn ca povestea a ajuns la mine. 

     Apoi, tot la fostul Republica, am inchis lista proiectiilor de anul acesta cu marele castigator al festivalului - Pamant strain de Mahdi Fleifel. Povestea unor refugiati palestinieni “prinsi” in mica infractionalitate pentru a supravietui in Atena. Visand sa ajunga in Germania unde sa-si deschida o cafenea, cei doi se adancesc in combinatii din ce in ce mai nefericite, iar ca spectator nu prea mai stii daca vrei sau nu sa le fi alaturi. Intuiesti si ca n-o sa iasa bine, dar alegerea finalului a lasat de dorit din scaunul meu. Am mai prins cateva expozitii, am mai schimbat doua vorbe si am zburat inapoi punctual si lin. TIFF over.

TIFF.24: ceva ce n-are legatura cu filmele aka PLECAT

 

     O sa scriu o postare mai lunguta despre cum a fost TIFF.24 pentru mine si ce am vazut pe aici, dar inainte de asta nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte despre expozitia PLECAT. Am citit in diagonala despre ea in drum spre festival, dar pentru ca m-au impresionat textele Elenei Stancu si fotografiile lui Cosmin Bumbut de la precedentul lor proiect masiv - am scris despre el aici   - mi-am pus pe lista sa ajung sa o vad. Am prins-o pe ultima ora in care era disponibila la Cluj, duminica de la 17 la 18, cu alti multi oameni la un loc, tineri si batrani, parinti cu bebelusi in manduca, adolescenti tinanadu-se de mana, hipsteri de festival, localnici si venetici deopotriva. 

    Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta? Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta si tu sa nu realizezi lucrul asta? E ca un razboi invizibil si permanent de 36 de ani incoace. Cum e sa realizezi lucrul asta vazand cateva crampeie din vietile lor culese la firul ierbii? Doare si iti spui lucruri...

Si Mara a implinit recent 12 ani...

                                  Omul-invizibil... metafora care incapsuleaza aceasta realitate

 

Street art, waterfront si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani. Partea video.

      Am avut +/- 12 ore in fiecare locatie si, pe langa fotografii, am vrut sa construiesc niste amintiri video.

Street art, waterfront si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani. Postcards si suveniruri.

     De cand am anuntat plecarea, Mara a cerut cate un suvenir din fiecare oras, iar Mishu cate un postcard. La suveniruri toata smecheria a fost sa gasesc obiecte cat mai mici si cat mai usoare, totusi nu fragile, astfel incat sa incapa in buzunarul hanoracului si sa nu imi fie greu sa le car dupa mine peste tot. In fiecare oras ghiozdanul ramanea la dulap si tot ce luam cu mine era telefonul si incarcatorul. As zice ca m-am descurcat bine, nu am primit reclamatii si am mixat de la un plush xxs la o moneda cu Karlskirche. Culmea, cel mai bine primit a fost un pasaport RDG-ist luat din Berlin.

     Pe partea postcardurilor a fost mai… nebunie pentru ca trebuiau bifate trei conditii. Obiectul in sine, ok, usor de gasit, dar aici am primit obiectii privind alegea in sine. Cea de la Viena a fost considerata banala. Apoi trebuia cumparat un timbru. Chestie care nu se rezolva asa usor. Cel mai lung drum dupa un timbru a fost cel de la Budapesta, am mers la ditamai oficiul postal, cu bon de ordine, cu tot ce trebuie. Si a treia conditie de indeplinit: o cutie postala functionala. Eu am martori ca  am pus din fiecare locatie un postcard, dar… dintr-un singur loc nu a ajuns. Din Zurich! Prima a venit cea din Berlin (a treia destinatie, prima sosire, nemtii tot nemti!), la cateva zile bune dupa - in aceeasi zi Viena si Budapesta (desi Viena avusese 3 zile avans, deci ungurii peste austrieci), iar Zurich… la 15 zile distanta, nichts/rien/niente (ca sa vorbim in toate cele trei limbi oficiale). Descalificare clara pentru Zurich, Berlin locul 1 de departe (suvenir+postcard).

                                        

Urmeaza ultima parte. Cea cu videos.

 Later edit. A venit si postcard-ul de la Zurich! Probabil ei tin sa fie eco si au trimis-o cu calul sau… magarul. Asa ca trei saptamani mai tarziu am gasit-o in cutia postala. Nu schimba cu nimic clasamentul, dar in istorie ramane o singura vedere care n-a venit: cea din Skiatos.