Apulia, toamna 2025

 

     Sau a doua descindere la Bari in acest an. Daca in ianuarie am stat in miezul orasului Bari, acum am inchiriat o masina (nu ne-au dat un Fiat, ci un Peugot, niste tradatori!) si ne-am cazat in împrejurimile Martina Franca. Daca in ianuarie am facut excursii de o zi cu trenul, mereu paralel cu coasta, in sud la Polignano a Mare, in nord la Trani, acum am folosit cele patru roti ca sa ne invartim inauntrul peninsulei, ajungand la Ostuni, Matera si Alberobello ca sa zic locurile alea cu pedigree, dar si la Fasano sau Locorotondo unde am avut parte de surprize placute. In ianuarie am fost noi trei, acum ni s-au alaturat americanii, doar cei batrani, ceea ce a insemnat o reprogramare a Marei intr-ale shopping-ului printre altele.

     La safari-ul de la Fasano, desi in offseason, am avut parte de cateva limbi lungi si albastre de girafa bagate prin fereastrele deschise ale masinii. Chestie mai spectaculoasa, dupa gustul meu, chiar si decat mersul lipa-lipa, cu geamurile chiuso desigur, printre feline mari puse pe dormitat in soarele bland de final de octombrie. Apropo, am prins vreme divina: cinci zile consecutive de soare si 22 de grade in ternometre. 

     Ostuni mi s-a parut cel mai instagramabil. Oriunde intorceai privirea, iti venea sa folosesti camera de fotografiat. Albul, detaliile, bibiltul, toate insa in slujba mantrei italienesti Dolce far niente. Alberobello l-am vazut pe seara, trullitele si Vespa-urile la un loc, iar la Matera am tot cautat sa gasim traseul pe care l-a folosit 007 si am vazut in ce conditii s-a trait pana recent, dar inca din preistorie, in acele sassi sapate in stanca.

     Temperatura apei era decenta, sa zic 19-20 de grade, asa ca amatorii de sarituri si scufundari erau la datorie. Evident ca am ajuns iar la Polignano a Mare, ba chiar si pe la Monopoli. Mara a strans tot felul de scoici si melci declarandu-le fosile, dar baie nu a facut niciunul dintre noi. Mara venea dupa o viroza, iar eu… din spirit de solidaritate. Meniul a fost unul obisnuit pentru Italia, paste si gelato la greu. Chiar am citit ca in Apulia nu e deloc neobisnuit ca localnicii sa manance paste de doua ori pe zi. Nu i-am zis Marei caci sigur i-ar fi luat drept model in viata. 

Bergamo in weekend

 

     De ani de zile Bergamo isi astepta cuminte timpul. Nu e o destinatie cunoscuta din Italia, e greu sa te compari cu Venetia, Florenta, Roma si tot asa. Dar stiam de la Teo ca orasul vechi e dragut, zboruri low cost existau si pentru un weekend chill suna foarte bine.  Acum s-au potrivit planurile.

     Citta Alta inseamna niste dealuri frumos imbibate in verde, cu ziduri zdravene lasate mostenire de la venetieni, cu porti prin care autobuzele se strecoara milimetric. Stradutele sunt pietruite si se aduna toate intr-o Piazza Vecchia cu de toate: palazzo-uri gazduind muzee, terase unde lumea sta la palavrageala si Santa Maria Maggiore, o biserica impopotonata baroc.

     Dimineata si seara nu-i aglomerat, pe la pranz si dupa-amiaza parca se inmultesc hoardele pentru ca majoritatea turistilor vin din Citta Bassa si prefera experienta funicularului. Am luat si noi unul care sa ne duca mai dus, sa vedem Citta Alta de deasupra. Passeggiata la mama ei. 

      

     De mancat e musai sa incercati Casoncelli Nonna Alda. Chef-ul e un roman plecat din Bacau acum 20+ ani, localul are 5.0 pe google din 237 de review-uri, o portie medie e 9 euro, iar gustul… pur si simplu divin. Pe gelato varianta noastra preferata a fost Cherubino. Si desigur de testat straciatella pentru ca…

     As putea sa va zic cum am dat fuga cu un tren si pana la Milano, dar aglomeratia de acolo si tot consumerismul ar strica de pomana mood-ul bergamasc. 

Andrei Gorzo: Ce am invatat de la Graham Greene

 

     Pe Andrei Gorzo il citeam cand eram in facultate, in fiecare vineri in Dilema (sau Dilema veche, nu mai stiu in ce epoca eram…). Iar cartea lui am descoperit-o in Carturestiul din mall-ul din Baneasa in timp ce omoram timpul pana la o vizionare “de gala”. Pentru mine hook-ul a fost pe relatia autor-tata si a micilor descoperiri pe care fiul le face in legatura cu tatal sau. Am trait o situatie oarecum similara si de aici o activare pronuntata a interesului meu.

     Necitind Graham Greene pot spune ca jumatate de carte m-a interesat minim. Inteleg legatura psihologica si sensul ei pentru autor, dar neavand deloc repere, nu avea cum sa functioneze ca lumea pentru mine ca cititor. Partea cealalta in schimb am gasit-o fascinanta. Mai intai povestea arborelui genealogic, a bunicilor, a faptului in Romania comunista, undeva, cumva, cineva a trait asa. Apoi datele copilariei, schimbarile produse si impactul asupra copiilor, tot traseul familial, fabricarea unui dosar inainte de ‘89, felul in care functiona acea lume (si cat s-a mostenit pana in zilele noastre) si zbaterile celor de afara, plus caruselul nenun de dupa ‘90. Chiar si fara detalii complete, sau chiar mai bine fara ele ca imaginatia sa zburde si ea un pic. 

     Andrei Gorzo, Ce am invatat de la Graham Greene, o istorie de familie, Polirom, 2024

Bulgaristan, editia 2025

 

     Mi-a fost teama ca voi vedea bucatica de litoral bulgaresc de pana la Kaliakra (pozele de mai jos sunt de la Shabla,  Bolata, Tyulenevo, Krapets) devenind ca oroarea romaneasca, sufocata de constructii si kitsch. M-am convins anul acesta ca sfarsitul va fi altul. Marea mananca neincetat din plajele care se miscoreaza de la an la an. Poate pare un destin trist, dar de fapt e mai frumos si mai glorios decat altele. La o scara micro e ceva ce va trebui sa traim toti. 

Postcard: Skiathos, Grecia

 

      Acestei vederi i-a luat doua luni fara cateva zile sa ajunga din Skiathos in cutia postala din Radulescu Motru. Am asteptat-o prima luna, apoi ne-am resemnat. Le-am zis de bine grecilor.

     A fost miraculos ca a aparut si parca si mai miraculos ca n-are nicio stampila. Ca si cum a calatorit ilegal. Deh, grecii…

Hanif Kureishi: Shattered

 

     Pentru mine Kureishi este si va ramane autorul Intimitatii. Iar atunci cand am aflat, citind in diagonala presa, ca a suferit un accident care l-a lasat complet imobilizat, am fost socat. Mai intai ca lucrul acesta se petrecuse cu ceva vreme in urma si eu aflam asa tarziu. Apoi de absurdul situatiei in sine. Omul nu gonise cu Lambo-ul cu 200 la ora, nici nu se urcase pe Everest fara oxigen ajutator, nici nu mersese intr-o zona de razboi. Se uita linistit la un meci de Premier League pe tableta, era la Roma, cand a avut un blackout. Si a cazut de pe fotoliu si… a ramas paralizat, tetraplegic.

     Shattered este un jurnal tinut in anul si ceva in care Kureishi a stat in spitalele din Italia si apoi Anglia, pana sa ajunga inapoi acasa. Sa nu credeti ca e cu vreun happy-end. Inapoi acasa inseamna intr-o casa reconfigurata pentru nevoile sale de om in carucior. Cartea este despre cum viata i-a fost intoarsa pe dos, despre sistemele medicale din Italia si Anglia, despre alti pacienti si despre cei care-l viziteaza. Despre mici franturi de amintiri care i se intorc in minte, despre relatia cu tatal lui, despre psihoterapie. Dar cel mai mult e o incercare de a se tine pe linia de plutire la nivel mental in mijlocul acestei tragedii care l-a izbit de nicaieri.

Hanif Kureishi, Shattered, Penguin Random House, 2024

Oradea, Oradiei

 

     Vara trecuta spatele meu era suparat, asa ca turul de Romania a fost scurtat. Ramasi cu o datorie fata de Oradea, despre care am tot auzit de bine, am recuperat cu un weekend prelungit acum. 

     In disputa despre pachetul de rebranding (logo, slogan, fonturi) am fost de partea detractorilor. Fara sa avem pretentia ca suntem oameni de mk: inima e rasuflata, coroanele nu se leaga prea bine la istoria locului, sa combini franceza cu engleza… mneah! Inapoi la oile noastre.

     Anulare de zbor animawings (fuck you, animawings!), switchuit pentru un Tarom, ATR, Mara not happy cu sauna din avion. La intoarcere cu HiSky all good. Review-urile de la Baile Felix nu erau cele mai fericite, asa ca am ramas strict in oras.

     Oradea se poate face lejer la pas, cam tot ce vrei sa vezi/pozezi/testezi e intr-un cerc cu raza de 12 minute de mers pe jos. Totusi caldura mare si printesa cu pretentii ne-au facut sa apelam si la patru roti. Boltistii sunt cam neciopliti: asculta muzica prea tare, trag de volan de zici ca se cred la Bucuresti, desi orasul e linistit, sunt curiosi de unde venim si de ce (ok), dar vin si cu inputuri personale de care nu e nevoie. S-a investit mult in infrastructura rutiera din Oradea, ceea ce e bine, dar e si rau. La dimensiunile si geografia Oradiei ar fi fost asa fain un centru mai prietenos cu mediul.

     Mi-au placut mult promenada pe Crisul Repede, tot centrul renovat si dichisit, casa Darvas La Roche interior si exterior - o experienta care ar primi 3 stele in ghidul Michelin. Am urcat in Turnul Primariei - sunt 55m si de sus ai o panorama buna asupra centrului. Am prins in fotografie un pescar solitar in mijlocul raului, ceva suprarealist…

     Am fost dat pe spate de street art-urile in cheie art nouveau, de la baloanele cu vise de langa parcul in care se gaseste un teren de baschet omologat de FIBA (da! la Oradea oamenii sunt fierti pe baschet!), la aleea lui Roxie conceputa in 2022 si care inca rezista sau - la piece de la resistance - Anotimpurile.

       In Cetatate am prins un festival cu muzica ungureasca si tonete cu mancare si bautura. Tornada de cartofi (un fel de cartof pe batz), kurtoskalacs si socata. A fost singurul moment cand Oradea a fost aglomerata si agitata. 

     Am mai ajuns la zoo (din motive usor de ghicit), am vazut expusa o instalatie despre suferinta oamenilor in timpul comunismului, am ajuns pe strada Sirul Canonicilor si la ansamblul de vizavi cu palat, catedrala si gradini (romano-catolice), am dat peste statuia lui Emanoil Gojdu, am fotografiat locomotiva iconica a orasului, am traversat Podul Intelectualilor si inca multe altele.

    Pentru speciala de goodye las un mic numar de magie creat de lumina si reflectie.