TIFF.24: editia mea scurta

 

     Am zburat vineri seara spre Cluj, cu golaniile obisnuite ale Taromului - cu cateva zile inainte am fost bump-uit de la ora 18 la 20, iar la decolare s-au mai adaugat 2 ore de intarziere. Si uite asa… iata-ma in Cluj vineri spre miezul noptii. 

     De dimineata m-am intersectat cu singura prezenta umana din spotul de anul acesta al festivalului la micul dejun (one and only Gabriel Spahiu), am trecut prin Piata Unirii la ora la care orasul abia se apuca de treaba, fiecare cu a lui, asa ca eu am mers la Sapientia. Unde am ramas toata ziua pentru ca am bagat unul dupa altul toate cele patru calupuri de scurtmetraje romanesti. Am gasit o franciza italieneasca pe care o stiam de acasa la fix doi pasi de sala de cinema (Cannoleria), asa ca am mancat acolo pranzul si un dulce strecurand pe langa si un video call cu fetele.

     Senzatia mea dupa ce am vazut cele trei calupuri de scurte din competitie (despre al patrulea scriu separat mai jos) e ca lumea e impartita in doua. Unii raman la traditional, altii cauta sa reprezinte noul. Si din punct de vedere al subiectelor abordate si din cel al mijloacelor folosite. Mi-au placut si dintr-o categorie, si din cealalta. Pe traditional mi-a placut Dragostea e in aer de Claudiu Mitcu dupa un scenariu de Mihai Radu. Povestea m-a tinut, pe actorie bine de tot, funny. Marele minus e finalul. Daca se oprea la cei doi eroi invinetiti ajunsi acasa, eram 100% satisfacut. Codita aia pentru mine nu functioneaza, e exagerata si ma scoate din poveste. Mi-a placut mult So refreshing de Irina Alexiu. Tematic nu e pe culoarul meu, dar constructia e foarte buna, sunt multe straturi acolo, puncteaza frumos si cu finalul, chapeau! Pana de vulpe de Vlad Popa merita o mentiune speciala. Am ras cu lacrimi, practic am vazut un Porumboiu pe steroizi. Animatia Bunicul doarme a lui Matei Branea a avut corazon, dar premiul juriului a mers catre Ajutoare de Valentin-Rares Fogoros, un soi de Transporter cu un copil in care Bota in loc de Statham nu o da, ci o ia la final.   

     Calupul patru a avut patru scurte (numerologie, da?) foarte bune. In Vali am vazut o Rodica Lazar surprinzatoare intr-un rol gen military bad girl, onest scriu ca as fi vrut sa stiu cine si care e povestea ei, asa de tare am fost hooked. Apoi am vazut Strigoi la care sala a ras cu pofta cu un supererou antieroic in stil Deadpool, doar ca vorbitor de romana si maghiara si cu baza de lucru in Ardeal. A urmat Magicianul lui Bogdan Muresanu. Despre care deja auzisem de bine, lucru pe care-l pot reconfirma si eu. Ultimul, dar nu cel din urma, a fost Nebunul lui Igor Cobileanski. O poveste din Moldova anilor ‘90, cu calugari si un aparat de zbor neindetificabil la suprafata, dar cu mesaj profund despre acceptare.

     La ora la care ieseam eu din sala de proiectie, TIFF.24 isi decerna deja premiile in gala de la Teatrul National din Cluj, printre laureati fiind anul acesta si vecinul meu de cartier, criticul de film Valerian Sava. I-am vazut speech-ul pe youtube si… l-am revazut in carne si oase a doua zi la prima ora la cinematograful Florin Piersic unde s-a proiectat filmul din competitia oficiala cel mai sus cotat de public (de cand nu se mai voteaza cu acele hartiute, mi se pare ca s-a pierdut acel freamat fain de la final de proiectie cand oamenii conversau etc.) Anul acesta a fost Deaf scris si regizat de Eva Libertad. O drama despre cum echilibrul unui cuplu in care ea e surda, el e auzitor se destrama atunci cand aduc pe lume un bebelus. Am lacrimat de cateva ori semn ca povestea a ajuns la mine. 

     Apoi, tot la fostul Republica, am inchis lista proiectiilor de anul acesta cu marele castigator al festivalului - Pamant strain de Mahdi Fleifel. Povestea unor refugiati palestinieni “prinsi” in mica infractionalitate pentru a supravietui in Atena. Visand sa ajunga in Germania unde sa-si deschida o cafenea, cei doi se adancesc in combinatii din ce in ce mai nefericite, iar ca spectator nu prea mai stii daca vrei sau nu sa le fi alaturi. Intuiesti si ca n-o sa iasa bine, dar alegerea finalului a lasat de dorit din scaunul meu. Am mai prins cateva expozitii, am mai schimbat doua vorbe si am zburat inapoi punctual si lin. TIFF over.

TIFF.24: ceva ce n-are legatura cu filmele aka PLECAT

 

     O sa scriu o postare mai lunguta despre cum a fost TIFF.24 pentru mine si ce am vazut pe aici, dar inainte de asta nu ma pot abtine sa nu scriu cateva cuvinte despre expozitia PLECAT. Am citit in diagonala despre ea in drum spre festival, dar pentru ca m-au impresionat textele Elenei Stancu si fotografiile lui Cosmin Bumbut de la precedentul lor proiect masiv - am scris despre el aici   - mi-am pus pe lista sa ajung sa o vad. Am prins-o pe ultima ora in care era disponibila la Cluj, duminica de la 17 la 18, cu alti multi oameni la un loc, tineri si batrani, parinti cu bebelusi in manduca, adolescenti tinanadu-se de mana, hipsteri de festival, localnici si venetici deopotriva. 

    Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta? Cum e sa lipseasca 3 din 10 oameni din tara asta si tu sa nu realizezi lucrul asta? E ca un razboi invizibil si permanent de 36 de ani incoace. Cum e sa realizezi lucrul asta vazand cateva crampeie din vietile lor culese la firul ierbii? Doare si iti spui lucruri...

Si Mara a implinit recent 12 ani...

                                  Omul-invizibil... metafora care incapsuleaza aceasta realitate

 

Street art, waterfront si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani. Partea video.

      Am avut +/- 12 ore in fiecare locatie si, pe langa fotografii, am vrut sa construiesc niste amintiri video.

Street art, waterfront si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani. Postcards si suveniruri.

     De cand am anuntat plecarea, Mara a cerut cate un suvenir din fiecare oras, iar Mishu cate un postcard. La suveniruri toata smecheria a fost sa gasesc obiecte cat mai mici si cat mai usoare, totusi nu fragile, astfel incat sa incapa in buzunarul hanoracului si sa nu imi fie greu sa le car dupa mine peste tot. In fiecare oras ghiozdanul ramanea la dulap si tot ce luam cu mine era telefonul si incarcatorul. As zice ca m-am descurcat bine, nu am primit reclamatii si am mixat de la un plush xxs la o moneda cu Karlskirche. Culmea, cel mai bine primit a fost un pasaport RDG-ist luat din Berlin.

     Pe partea postcardurilor a fost mai… nebunie pentru ca trebuiau bifate trei conditii. Obiectul in sine, ok, usor de gasit, dar aici am primit obiectii privind alegea in sine. Cea de la Viena a fost considerata banala. Apoi trebuia cumparat un timbru. Chestie care nu se rezolva asa usor. Cel mai lung drum dupa un timbru a fost cel de la Budapesta, am mers la ditamai oficiul postal, cu bon de ordine, cu tot ce trebuie. Si a treia conditie de indeplinit: o cutie postala functionala. Eu am martori ca  am pus din fiecare locatie un postcard, dar… dintr-un singur loc nu a ajuns. Din Zurich! Prima a venit cea din Berlin (a treia destinatie, prima sosire, nemtii tot nemti!), la cateva zile bune dupa - in aceeasi zi Viena si Budapesta (desi Viena avusese 3 zile avans, deci ungurii peste austrieci), iar Zurich… la 15 zile distanta, nichts/rien/niente (ca sa vorbim in toate cele trei limbi oficiale). Descalificare clara pentru Zurich, Berlin locul 1 de departe (suvenir+postcard).

                                        

Urmeaza ultima parte. Cea cu videos.

 Later edit. A venit si postcard-ul de la Zurich! Probabil ei tin sa fie eco si au trimis-o cu calul sau… magarul. Asa ca trei saptamani mai tarziu am gasit-o in cutia postala. Nu schimba cu nimic clasamentul, dar in istorie ramane o singura vedere care n-a venit: cea din Skiatos.

Street art, waterfont si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani. Partea culinara.

     Pe mancare traditionala Viena a insemnat un Bretzel la mic dejun, una bucata Fritattensuppe servita in Naschmarkt si un Apfelstrudel de la mama lui pe dupa-amiaza. Dimineata fusese deranjant de racoroasa (deh, traveling light has its downsizes...), iar snitelul vienez l-am testat la viata mea de la Figlmuller, asa ca o supa calda a fost alegerea mea pentru pranz. Fritattensuppe e o supa de pui in care gasesti morcovi si albituri, patrujel plus niste scovergi de paine. Tin practic locul unor taitei. A fost ok, servita de o romanca trecuta de 50 de ani fana infocata George Simion. Ne-am conversat fara sa polemizam, ne-am incarcat telefoanele asa ca n-am nicio dovada foto si am pornit mai departe. Cred ca am dat 8 eur. Apfelsrudelul a fost alta poveste. Cafenea de fitze, plina ochi la ora dupa-amiezii, la vienezi cafenelele sunt ca gelateriile in Italia. Platesti extra pentru frisca si pentru inghetata de vanilie, la totale am sarit de 10 eur. Foarte bun, nimic de comentat. Pauza pentru aerisit piciorutzele, Hundertwasser ar fi de acord, si recapatat energia cat sa ne urcam in dom si sa gresim tramvaiul ca sa prindem totusi asfintitul la casa Hundertwasser. Cina, la Viena Hbf, pe fuga, a insemnat mancare asiatica. Mai bine asiatic decat Mac, altceva nu se gasea. Si hop! in tren.  

      Mancarea la Zurich... Scumpa. Zurich cu totul, scump. Pana si homelesii de la gara aratau scump. Te prindeai greu ca asta sunt. Mancat in gara ceva light si baut un ceai (tot din cauza frigului) ca sa luam un tren si sa vedem Zurich-ul de sus. Doar ca incurcaturi cu reparatii linii si autobuze care inlocuiesc trenul... in fine, am ajuns unde am vrut, la Uetliberg. Si de acolo, coborat inapoi la nivelul lacului. Ne-am permis un wurst cu paine, traditional si gustos, nimic de zis, intr-un local gen cantina unde in stanga era un septuagenar cu catelul, iar pentru acces la baie luai o cheie si coborai la subsol. Pe ce vedeti in fotografie am dat 15 eur. Pe saracie la bogatani, cam asa. Bonus: avem si de aici poza cu piciorutze la respirat.

        Berlin. Am vrut, dar n-am reusit pe traditional. Micul dejun a fost luat la pachet, din tren, premium service, si servit in gara. La pranz, localul dorit avea pretentii de rezervare, deci pas. Ploaie. Frig. Vietnamez bine cotat aproape. Deci clar un pho ba. Un bol urias si fierbinte cu taitei lungi, legume proasepete, urme de carne si zeama parfumata. Ca la mama lui Ho Chi Min acasa. Bonus: foto cu fuga de stropi la metrou. Extrabonus: un nou verb in vocabularul nostru de calatorii - a cartitzi. Eu cartitzesc, tu cartitzesti… cu sensul de a umbla, mai bajbait sau mai sigur pe tine, prin tunelurile de la gara, metrou, etc.

                                                

     Budapesta, final destination si festin gastronomic local la preturi decente. Am mancat de undeva in zona Gojdu udvar, un soi de curti interioare cu arcade care leaga niste cladiri care i-au apartinut domnului Gojdu, un avocat nascut la Oradea la 1800. Tudor mi-a spus mai multe, eu atat am retinut pe parte de istorie. Pe mancare: un gulas bestial si un somloi. Dulcele asta il caut prin Romania de niste ani, dar nu pare sa-l mai faca nimeni comercial, asa ca am fost extaziat cand l-am descoperit in meniu. Totusi a fost sub asteptari. Ce-i drept maxime. Preturi decente, ca si cum am fi mancat la noi, intr-un restaurant oarecare. Bonus: piciorutze la respirat in parc.

      Topul pe mancare si costuri: locul 1, clar, Budapesta, locul 2 Viena, locul 3 Zurich, Berlin DNQ. Sunt sigur ca Berlinul ar fi prins un loc bun, dar asa a fost sa fie in aceasta calatorie. In partea a treia (dar nu ultima) o sa scriu despre suveniruri si vederi. 

 

Steet art, waterfront si bucatarie locala intr-un circuit ca la 20 de ani

 

     Acum vreun an Tudor imi aducea aminte nostalgic de vremurile cand un bilet interrail si o luna de vacanta erau combinatia perfecta. Cateva luni m-a tot ros gandul, apoi am facut niste cautari, iar in toamna deja pusesem la cale traseul. Pe care nu l-am urmat decat la finalul primaverii urmatoare, adica tocmai saptamana ce-a trecut: Bucuresti-Viena-Zurich-Berlin-Budapesta-Bucuresti. Toate linkurile in trenuri de noapte, noapte dupa noapte. Planul pe hartie: te sui seara in tren, dormi in tren, te trezesti in alta tara/alt oras, lasi bagajul la locker, bagi un mic dejun, umbli toata ziua, seara te sui iar in tren. Repeat x 5. Fix ca la 20.

     Executia a mers ca la carte. De fapt asta a fost si singura dezamagire a calatoriei. Europa e atat de bine organizata, de punctuala, de corecta si de linistita incat am facut fix ce ne-am propus. Fara surprize, fara nimic iesit din comun sau neasteptat, doar cu un telefon mobil in buzunar. Ceea ce nu e rau in sine, dar parca un pic de necunoscut, un pic de aventura ar fi mers. Pentru asta ramane America de Sud. Merge cineva sa-l cunoastem pe Mujica?

     Cele mai proaste trenuri au fost ale CFR-ului. De la personal mai putin politicos si pana la “ploua” in tren. Plus durate de calatorie extra. Cand mergi cu Tudor stii ca intre Brasov si Sighisoara pe 120 de km vei face 3 ore+. Cel mai bine a fost pe Zurich-Berlin, unde am facut un dus rapid si am primit mic dejun. Am ales varianta la pachet. A fost rasfatul de la jumatatea calatoriei. Daca vreodata va ganditi la trenuri de noapte, conteaza sa luati biletul devreme ca sa gasiti locurile in combinatia dorita. Cel mai rau pentru noi a fost Berlin-Budapesta unde, pe o calatorie de 13 ore, nu am mai gasit nimic la cuseta. Planuisem sa dorm pe jos, chestie care se practica, dar nu a mai venit nimeni in compartimentul nostru asa ca fiecare a avut loc sa se intinda. 

     Pentru ca nu voiam sa ajungem sa facem chestii ultraturistice si superaglomerate am cautat o vreme care sa fie conceptul calatoriei noastre. Traseul era prea misto ca sa facem random stuff. A rezultat: street art + waterfront + bucatarie traditionala. Adica am vazut cele mai bune executii de street art, locurile unde orasul intalneste apa si am mancat cate ceva pe traditional.

     Pe street art Viena, cu tot ce inseamna Donau Kanal,  a deschis promitator cu “taticul” psihanalizei la loc de frunte. Si prin oras am dat, absolut intamplator, peste cateva executii faine. De exemplu un Falco sau copilul care decojeste orasul deasupra unui loc de joaca. Zurich ar fi putut concura lejer la orasul cu cele mai scumpe masini, dar ce sa faci, nu asta era jocul, noi eram chititi pe street art. Iar pe street art a fost subtirel. Am mers pana la Rotte Fabrik si am gasit acolo cateva mostre printre care o suricata pe care am botezat-o pe loc “zuricata” (Zurich+suricata, v-ati prins, da?), dar cam atat. Si inca ceva: e plin de graffiti-uri cu fcz, horror, un soi de fcsb de pe Dambovita. Berlin a fost hitul asteptat. Cand ai istoria Zidului in spate si East Side Gallery-ul de aratat lumii, n-are cum sa nu iasa bine. Angoase politice si vise populare. Sigur ar mai fi fost multe de vazut off the beaten track, n-a fost timp, dar oricum Berlin si-a asigurat un fb. Ultimul stop a fost si cel mai surprinzator. La Budapesta am descoperit foarte multe executii, nu asociam orasul cu street art-ul, si cateva dintre ele sunt absolut mesmerizante. De exemplu tributul pentru Match of the Century, victoria ungurilor la fotbal in fata englezilor pe Wembley in 1953 cu 6 la 3. Dimensiune, stiluri si persective, woow! Castigatorul pentru mine la street art: Budapesta. Runner up: Berlin. Podium meritoriu: Viena. Zurich, DNQ.

     Waterfronts. Dunarea la Viena pare no fun, regularizata, dar fix Donau Kanal unde e tot street art-ul e un soi de brat al ei lasat semi-liber. Pe mal inca se lucreaza, dar e cu oameni care plimba cainii, alearga, stau la terase, se dau cu bicla. E bine de tot. Zurich-ul castiga insa categoria de departe. Lacul e urias si iti spala imediat creierii. Se poate sta la plaja, se poate face baie, tovarasii au cu ce deci detin barcute de diferite dimensiuni, oamenii fac picnicuri, hranesc lebede si rate, ba chiar niste pakistanezi jucau un meci de cricket. Berlinul vine cu Spree si iarasi cu incarcatura istorica. Mai in zilele noastre vorbim de terase si boteluri. Poate si din cauza vremii nesuferite, l-as pune pe ultimul loc la aceasta categorie. In schimb Dunarea la Budapesta e spectaculoasa. Podurile, perspectivele de pe un mal pe celalalt, restaurantele pe apa… Dupa Zurich, Budapesta are locul 2 asigurat. Viena pe 3, Berlin, la distanta mica, pe ultimul loc. 

     Despre mancare traditionala, costuri, concursul de vederi si alte intamplari, in partea a 2-a.