Weekend Timisoara-Arad

     Tarom zboara pe Timisoara asa cum ai nevoie: adica vineri seara tarziu. Clientii obisnuiti sunt parlamentarii (l-am vazut pe Valeriu Tabara insotit de niste colegi guralivi) care circula evident pe banii statului, oameni de afaceri cu tinute elegante si ceasuri scumpe si niscaiva middle management care fac naveta. La fata locului am sunat dupa un taxi. Pierdusem deja ultimul autobuz care pleca din statie conform graficului afisat la 23.40. A venit cu intarziere, ne-a lasat in centru si am bajbait dupa cazare. Iluzia ca te descurci ca e centru si vorbesti limba locului s-a disipat la 12 noaptea fix cu noi intr-un loc pustiu.

     Cazarea a fost din capitolul worst kind. Mishu auzise la Radio Guerilla ca Directia pentru Tineret ofera pe durata vacantei studentilor locuri de cazare... Singurul lucru bun a fost scorul, practic o mocaciune. Conditii zero barat.

     Din cauza ca am luat trenul intre Timisoara si Arad, am ratat Vinga. Nici personalul nu oprea acolo. Care-i treaba cu Vinga? E o localitate aproape neinsemnata azi care prin 1740 a fost populata de vreo 125 de familii de bulgari care au trecut Dunarea cautand o viata mai buna. In timp, majoritatea lor a migrat spre orase, dar la un moment dat Vinga avea importanta ei in regiune. Asa se explica prezenta unei catedrale Romano-Catolice. Din poze pare teapana. E trecuta in toate ghidurile si pe toate hartile asa ca daca sunteti cu masina merita efortul. Vazuta din tren arata bine. Dincolo de acest neajuns, personalul Timisoara-Arad s-a dovedit o sageata albastra comoda si nu foarte aglomerata.

     In Timisoara am mancat numai in buricul targului. La un restaurant de moda veche la doi pasi de Piata Operei (chelneri cu ani multi vechime, mese lungi, omleta foarte sarata si multe decoratiuni obositoare) si la unul sarbesc (inclusiv muzica sarbeasca si meniu in limba sarba). In Arad, am intrat la intamplare si fugind de ploaie intr-un restaurant cu specific romanesc oarecare.

     Timisoara am vazut-o pe ploaie si pe nori. Senzatie de oras altfel. Occidental. Cu batranei simpatici. Veseli. Care se plimba cu aplomb in sus si in jos pe strazile centrale. In Piata Operei am hranit porumbeii. Relaxare totala. Am baut o ciocolata calda la o terasa golasa in Piata Unirii. Am taiat per pedes centrul dintr-o parte in alta. O fi fost de vina lumina... culorile cladirilor, chiar si cele nereconditionate, aratau tare bine.

     Arad a parut mai putin viu, uneori chiar un oras uitat cu totul, mai putin populat si cu cladiri care abia se mai tin pe picioare (cu avertismentele de rigoare). Mai multa tiganeala. Cersetori copii in vagoanele unor tramvaie paradite. Jumatate de ora ne-am rasucit pe calcaie cautand ramasitele Casei cu Lacat. Am gasit-o... o palida urma a istoriei breslelor care existau odata in oras, restul - trunchiul invelit in metal in care se bateau cuiele meseriasilor se afla la muzeu.