A fost odata ca niciodata... Nu, nu vorbim de o poveste. Va sa zica a fost odata pe cand eram in Maroc. Si am ajuns la concluzia ca toate incaltarile mele sunt complet inutile intr-o tara in care de la 9 dimineata termometrul trecea de 35 de grade. M-am uitat in stanga, m-am uitat in dreapta... oamenii umblau totusi pe strada. Si nu desculti. Asa ca intr-un acces let's go local furibund am zis ca e vremea sa imi cumpar niste papuci marocani din bazarul din Jemaa El Fna.
Au urmat cateva ore de plimbat ursul de la o taraba la alta. Cei care ma cunosc, stiu cat urasc asta. Stiam ca trebuie sa-i scot la sub o treime din pretul cerut, dar nu stiam ca pentru asta era necesar un intreg balet de argumente si contraargumente. Unele rationale - legate de materiale, cusatura, rezistenta etc, altele complet irationale - de la cele legate de afacerea de familie mostenita din tata in fiu si pana la clientii satisfacuti de peste mari si tari. In fine, istovitor proces, dar pana la urma i-am luat.
Piele vopsita visiniu, talpa elastica, usori si racorosi, perfect adaptati pentru Maroc.
Au urmat apoi inca cinci veri in care nu m-am putut lipsi de ei. S-au plimbat cu mine peste tot pe unde am umblat. Si am umblat. S-au murdarit si s-au zgariat, li s-a dezlipit talpa, le-am lipit-o in mai multe randuri, dar nu am putut niciodata sa renunt la a-i purta. Cu un lucru a avut dreptate marocanul care mi-a vandut: sunt al naibii de comozi.
Daca ii incalt astazi, mai fac asta cand si cand, sunt precum un hipiot batran caruia ii place sa umble rupt in fund. De afara pare greu de inteles - sunt vai de ei, in niciun caz nu dau bine in peisajul tinutelor office - dar pe dinauntru, pe noi doi, pe mine si pe papucii mei marocani, ne leaga prea multe povesti ca se impiedicam in asemenea detalii.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu