Ajung rar la evenimente, dar cand scurtmetrajele nominalizate la Oscar vin intr-o proiectie in aer liber in Parcul Tineretului... E prea bun, prea la botul calului. Asa ca m-am alaturat altor doua sute de suflete*, exclud aici cateii si bicicletele desi au si ei/ele suflet. [*estimare facuta pe baza fotografiei de mai jos.]
Asezati frumos pe iarba, numai buni de luat la tinta de femelele tantar pofticioase. Lucru estimat de mine, motiv pentru care si-n aceasta dimineata pielea imi miroase inca discret a Autan. Eau d'Autan. Ce n-am estimat a fost ca in sanul naturii, chiar si dupa o zi caniculara, se lasa o racoare la pachet cu o umezeala demne de a. o paturica pe care sa stai timp de 2 ore+ cat dureaza vizionarea, b. o paturica sau un echivalent care sa te imbratiseze delicat din cap pana-n picioare aceeasi perioada de timp. Sau si mai bine a+b. Cum oamenii cu paturici erau lipiti unii de altii, iar eu imi uitasem si ochelarii acasa, a fost musai sa stau golas in primul rand de iarba. M-au mai incalzit stelele din ce in ce mai vizibile, lampioanele lansate de undeva din stanga ecranului si ce s-a vazut pe ecran, marfa foarte buna.
Sing. Unguresc. O fetita noua in scoala e pusa de doamna profesoara de muzica sa mimeze actul artistic pentru ca trupa scolii sa castige un concurs. Glorie, bilete la Stockholm si un viitor luminos in Corul Radioului - se prefigureaza toate la orizont. Basca cate o bomboana dupa fiecare repetitie. Doar ca acritura de profa e pe cale sa afle the hard way cat de mult si-a ranit elevii. Foarte bun, uplifting, cateva momente din curtea scolii sunt filmate, montate si garnisite cu un sunet bestial. Nu stiu daca autorul a ascuns aici vreo metafora despre Ungaria - conducatoarea corului e o dictatoare cu zaharelul intr-o mana si amenintarile in celalta, ceea ce mie imi miroase a Orban... Dar n-am timp sa gandesc mare lucru pentru ca incepe urmatorul scurtmetraj.
Silent Nights. Danemarca. Kwame, un refugiat din Ghana, traieste din reciclatul de sticle si adapostul si mancarea primite moca din partea unei asociatii de sprijin a celor saraci. Aici o cunoaste pe Inge, parca asa o chema. Cei doi traiesc o poveste de dragoste presarata de rasismul societatii daneze si curmata de faptul ca pe el il asteapta acasa o nevasta si trei copii. Inge e un fel de sa intorci si celalalt obraz, si celalalt obraz, si celalalt obraz... pentru ca intelegi ca celuilalt ii este insuportabil de mult mai greu decat tie. Un pic cam greu de digerat pentru mine - prea multa politica, prea apasat mesajul. Si aplauzele publicului sunt mai modeste.
Timecode. Din Spania. El si Ea sunt angajati pe ture complementare intr-o parcare multietajata. Stau cate 12 ore in fata unor monitoare, imbracati in uniforma obligatorie. Totul e repetitiv si depersonaliza(n)t pana atunci cand Ea descopera ca El danseaza. Urmeaza un exercitiu de comunicare prin miscare si o joaca de-a time code-urile. Daca suna vag, e din cauza ca nu vreau sa va stric cu nimic supriza si bucuria vizionarii. Timecode e bestial, personajele sale principale aproape ca nu-si vorbesc, dar asta nu le impiedica sa devina. La final mi s-a parut ca s-a aplaudat cel mai zgomotos. Sau poate eram doar eu aplaudand cu foc.
Ennemis Interieurs. Francez. Doua personaje masculine, mature, cu intrebari despre propriile lor identitati se infrunta intr-un interviu ce se transforma incet, dar sigur, in interogatoriu. In subsidiar ataca tema terorismului si o face tinandu-si perfect echilibrul, e foarte bine dozat ca tensiune - sa tii jumatate de ora din dialogul a doua personaje e o treaba, sunt si cateva suprapuneri de imagini executate fain in montaj, dar pentru gustul meu perfectionist nu vine suficient de asezat pe gen si tema. Ca si cum a plecat de la o idee, dar a ajuns la alt rezultat. Nu sunt multe aplauze, dar asta si pentru ca mai bine de jumatate dintre spectatori au plecat deja spre casa.
La femme et le TGV. Elvetia. Cu Jane Birkin trecuta de 70 de ani in rolul Elisei, o vaduva a carei singura alinare intr-o lume a internetului, supermarket-urilor germane si tinerilor care parcheaza aiurea este un TGV. Punctual de 32 de ani incoace, din trenul care circula cu 300km pe ora cade intr-o zi o scrisoare. E un punct de plecare pentru o poveste care mi-a adus aminte de Jean Pierre Jeunet. Ludica, simpatica si tragica deopotriva, cu un voice over de intelept, creionand cu lejeritate destine si lasandu-si la final personajul principal fix cu ceea ce avea mai mare nevoie.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu