Manhunt: Unabomber

     Miniserie de 8 ore despre cum a folosit FBI-ul in premiera lingvistica ca sa prinda un criminal in serie la inceputul anilor '90. Zici ca s-a spart conducta de show-uri de genul asta - crime, based on a true story - peste ocean. Eu am vazut American Crime Story cu primul sezon dedicat lui O.J si Mindhunter recent. Cate doua episoade am rabdat din fiecare. Dar mai sunt o caruta de alte proiecte asemanatoare.

     Manhunt: Unabomber nu e nici el vreo culme. E facut de cei de la Discovery si chestia asta se simte: e filmat intr-o banalitate vecina cu plictisul, episoadele n-au crescendo, trecerile intre planurile temporale sunt gandite de multe ori aiurea. De ce am rezistat pana la finalul celor 360 de minute? Primul carlig a fost discursul criminalului. Cu el incep primele doua episoade, iar aerul premonitoriu pesimist vizavi de tehnologie si viitorul ei suna al naibii de bine. Un bad guy cu un astfel de discurs merita urmarit. Al doilea carlig - valabil de pe la episodul 4 incolo - e oglindirea agentului, personalitatii si destinului sau, in criminalul in serie. Chestie foarte reusita si buna de rumegat pentru mult timp dupa ce ai terminat vizionarea, dar... complet falsa in realitate. Am sapat minim si am aflat ca agentul Fitz, eroul miniseriei, n-a avut in realitate nicio intalnire 1 la 1 cu Ted, daramite sa fi jucat mindgames cu el ca sa-l faca sa-si recunoasca faptele.