Proiectat prima oara pe un ecran din Romania in cadrul Dakino. Studioul Horia Bernea de la MTR pe jumatate plin. Wenders, Vikander, McAvoy.
O lista imensa de co-producatori au asigurat un buget consistent. Dar pe cat de bine arata Submergence - cu filmari aeriene si subacvatice, lux fin de resort chateau frantuzesc mangaiat de valurile Atlanticului si un cast demn de o coperta glossy - pe atat de lipsit de emotie si golit de sens se dovedeste.
Vikander e o fata lui fata, pe stilul elegant, care a devenit cercetator la granita dintre matematica si oceanografie. Desi filmul se chinuie din rasputeri sa ma convinga de acest statut academic si de visul ei de a ajunge pe coperta revistei Nature, nu inghit nimic din toate astea. Si nici nu ma face sa-mi pese de importanta misiunii ei - undeva intre cunoastere pura si ecologia viitorului. In plus personajul devine, de la un punct incolo, enervant de nesigur si pasiv.
McAvoy e un scotian din MI6. Tuns scurt ca sa prinda un look militaresc si cu o poveste oarecum sablon: prins in Somalia, tinut captiv pentru a fi "spart", ducand o batalie psihologica cu sine insusi si alta ideologica cu oricine ii iese in cale - totul ca sa-si duca la indeplinire cu succes misiunea. Jumatatea lui de poveste reuseste sa bifeze toate momentele la care te puteai gandi si sa prezinte toate nuantele de la fata locului - exista teroristul cu respect pentru demnitatea umana, dar si cel care isi arunca in aer conationalii pentru ca se uita la tv la un dans din buric. Le bifeaza deci pe toate, dar nu puncteaza decisiv emotional. Si, inevitabil, mi-am adus aminte de secventa de fotbal fara minge din Timbuktu.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu