Serotonina de Michel Houellebecq

     Sunt putini autori pe care i-am citit ca pe Houellebecq. Nu am ratat nici unul din romanele lui. Acum destui ani era suficient ca era socant. In tinerete il citeam cu placere si pe Beigbeder. Recitit astazi, acesta din urma, mi se pare gol. Spumos, da, desigur, dar lipsit de orice profunzime. Forma si doar forma. In schimb relatia mea cu opera lui H. a evoluat peste ani. Observatiile lui sociale si culturale faceau sens si nu se gaseau la indemana pentru mine in alta parte. Stiu ca toata lumea pune pe primul loc Particulele elementare, dar pentru mine Iluzia unei insule a fost apogeul. Proiectia personajului sau tipic intr-un viitor indepartat, imbinarea de observatie actuala cu speculatia pe ceva alternativ – m-au uns la suflet.  

     Cumva de la Iluzia... incoace a urmat un declin in relatia noastra. Nicidecum abrupt, dar evident. O rutina deja invatata a personajului sau central depresiv si din ce in ce mai putina surpriza narativa – cam astea ar fi acuzele mele. Cu Serotonina m-am luptat in trei reprize, vreme fix de un an.  Am citit la cald, cu vana, primele 40 de pagini sa zic, sperand in acel Houellebecq de alta data. N-a fost si l-am lasat la o parte. Apoi in iarna, consumul de carte la mine creste in sezonul rece, m-am reapucat si am ajuns sa citesc o pagina la care aproape mi-au dat lacrimile. E un moment pe peronul unei gari, cand alter ego-ul autorului nu face nimic sa nu lase despartirea sa se intample. Acea singura pagina mi-a injecta personajul cu atata viata cat sa nu renunt la el. Chit ca a mai durat o primavara pana sa-mi confirm deznodamantul asteptat. 

     PS. N-o fi Serotonina vreun varf al lui H. pentru mine, dar insemnarea lui Mara de pe prima pagina ma face sa o pastrez cu sfintenie.