marți, 12 ianuarie 2021

The Rum Diary - prima si a doua vizionare

 

     Prima oara cand l-am vazut pe Rum Diary am fost la cinema, iar randurile de mai jos au fost scrise dupa acea vizionare din 2011. Eram cam pretentios si intepat:

     Creatie ce are la baza cateva manuscrise din tineretea lui Hunter S. Thompson, The Rum Diary e departe de nebunia din Fear and Loathing in Las Vegas si, mai grav, lipsit de orice directie. Cu toate astea se salveaza miraculos gratie umorului neconventional si sarmului sau exotic. 



     Jurnalist de profesie, romancier prin vocatie, Hunter S. Thompson a petrecut o parte infima din viata sa agitata la San Juan in Puerto Rico la inceputul anilor 1960. Erau vremurile cand opera cu cantitatile din ce in ce mai mari de alcool, in special de rom, dar in care LSD-ul, mescalina sau cocaina ii erau ca si necunoscute. Aceste experiente au fost filtrate fictiv prin ochii lui Paul Kemp, un alter ego al autorului, publicate 40 de ani mai tarziu si ecranizate in 2011 in regia lui Bruce Robinson, un domn care n-a mai stat la carma unei pelicule de aproape 20 de ani. Ce trebuie sa stabilim de la bun inceput e ca adevaratul autor al lui The Rum Diary este de fapt Johnny Depp, actorul principal, cel care a gasit manuscrisele, fan declarat al scriiturii lui Thompson si mai mult decat dornic de a-l aduce pe autor iarasi in fata publicului (Depp a fost vioara intai si in Fear and Loathing in Las Vegas), chiar cu riscul interpretarii unui personaj la jumatatea varstei sale reale. Thompson avea 22 de ani in 1960, Depp se apropie cu pasi repezi de jumatate de centenar. 

    Asadar Paul Kemp, un aventurier deghizat jumatate in ziarist cu CV scornit, jumatate in scriitor care isi cauta inca vocea, aterizeaza in visul tropical al Americii inscrise deja pe drumul obezitatii: o insula paradisiaca cu plaje sublime – lucru care se vede destul de clar si din pelicula, numai buna de fraierit bastinasi si de dat tunuri hoteliere. Desi nu se poate abtine de la mici intepaturi politice – aflam de exemplu ca liberalul este un comunist educat care vorbeste ca un negru – Rum Diary nu intra nicaieri pe fagasul unui manifest adevarat. Si spre final, cand spectatorul asteapta o lovitura ziaristica de rasunet, lucrurile refuza incredibil sa se intample. Pe o alta latura filmul dezvolta un triunghi amoros intre Kemp, Chenault, o femme fatale in interpretarea lui Amber Heard (ati vazut-o recent in Drive Angry), si afaceristul veros Sanderson – un Aaron Eckhart cam subfolosit. Nici aici lucrurile nu sunt explorate suficient. Chenault are in permanenta un aer gonflat, iar idila se termina in coada de peste cand Kemp, Don Juan-ul de ocazie, o postura cu care Depp e familiarizat cinematografic, se trezeste abandonat fara o explicatie. Ironia e ca, desi in film traim vremuri in care aventura e inca palpabila, nimic cu adevarat aventuros nu pare sa se materializeze. 

     Si totusi The Rum Diary are sanse bune sa castige inima spectatorului prin cateva momente de comedie iesite din tipar. Kemp e sarmant – nu stiu daca Depp mai poate fi si altfel decat sarmant, Moburg in interpretarea lui Giovanni Ribisi e un personaj secundar dintre cele mai excentrice vazute pe marele ecran, dialogurile cu dublu sens abunda, situatiile hilare sunt lasate sa se rostogoleasca in voie, iar atmosfera fermecatoare si lejera, bine imbibata de alcool, explica cumva natural o naratiune modesta. Eu unul am iesit din sala de cinematograf gandindu-ma cum ar fi fost daca Charles Bukowski ar fi trait in Caraibe. 

     

     A doua vizionare s-a intamplat in 2013 cand am cumparat filmul pe dvd (oferta irezistibila de 9,9 ron). Atunci l-am privit mai lejer si am scris mai relaxat:

     Rum Diary e genul ala de film de care ti se face cumva dor. Ce imi place la el? Pe rand: personajele principale - un grup de "ciudati", prieteni cu bautura, cu luptele de cocosi si cu vorbele mari, picatura de miez politic - care e Puerto Rico-ul adevarat - cel din hoteluri, cazinouri, sali de bowling si plaje private pentru americani supraponderali sau cel al localnicilor cultivatori de trestie de zahar?, tusele de umor fin prezente ici si colo si, nu in ultimul rand, atmosfera tropicala - locatii si decoruri, coloana sonora, figuratie. Toate defectele pe care i le-am gasit atunci: glisarea de la politica la gagicareala si inapoi, subtirimea lui generala si finalul desumflat... le iert azi parca mult mai usor. Kemp dixit: "They come off the boats like locusts. Beasts of obesity. Asses that wouldn't feel an arrow. The great whites. Probably the most dangerous creatures on earth."




SHARE:

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

© Becerescu.ro. All rights reserved.
Blogger Template Designed by pipdig