Semnul prevestitor al aventurii de la Cluj+TIFF de anul acesta a fost ca n-a cazut Kit-Kat-ul. Eram la un vending machine pe Otopeni, am si imortalizat momentul, parca adulmecand ce va sa fie.
Aerul conditionat din zona de aeroport unde aveam imbarcarea nu functiona, avionul a avut o defectiune si a fost amanat (deja fusesem bump-uit de la zborul de 18:45 la cel de 21:45 pierzand astfel Morometii3 in Piata Unirii). Anunturi nu se putea face ca nu mergea nici microfonul de la respectivul counter, era telefonul fara fir in mai multe limbi si cu diverse emotii atasate. Rasu’-plansu’ a fost cand s-a facut last call pentru un zbor, tot Tarom, tot la Cluj care si-a respectat ora - 22:20. In fine, la miezul noptii iata-ma-n Cluj. Aleluia!
Cazarea la prima vedere, cea de dupa miezul noptii, parea inghesuita, dar functionala. La a doua vedere, cea de dimineata, s-a dovedit claustrofobica si lipsita de aer conditionat (alta tema recurenta a acestei calatorii). Lasa, mi-am zis, oricum nu fac purici la cazare si am plecat sa vad Rusalka. Despre moarte cu niste batrani (printre altii Morgenstern si Istodor care-si lauda decizia de a nu fi facut copii, haha, publicul a prins-o) care se vad an de an intr-un soi de mini-resort cu ceva note suprarealiste - vezi Silvana Mihai si Aida Economu de la tinute (sau fara) la chicoteli. Nu stau la q&a, dau sa fug sa-mi iau badge-ul. Dar cand sa fug… hait, spatele meu. Plecasem de la Bucuresti cu dureri lombare si iata-le in full dupa doar primul filmul. Am luat badge-ul si apoi direct la farmacie…
Am mers la 3km la Casa Studentilor si mi-am cautat disperat pozitii in care sa nu ma chinuie durerea. Mi-a placut filmul, l-am gasit autentic fara sa caute sa puncteze aiurea, chestie de care mi-era cel mai teama. Nu mi-a placut ca nu puteam sa cobor scarile de la cinema de durere. Chestie care m-a costat vizionarea lui Ext.Masina.Noapte. Tare mult voiam sa-l vad, dar senzatia a fost ca o sa crap de tot daca nu ma pun la orizontala.
Pe seara voiam sa vad meciul in Piata Unirii si am fost pana acolo. Am mers pentru ca voiam sa simt energia unei multimi de oameni. Am auzit si vazut cat de diferiti suntem. Cei mai simpatici sunt copiii, ei se incarca acum la fel cum am facut-o eu in timpul turneului Italia ‘90. Cei mai putin simpatici sunt pustanii care au baut deja o bere in plus, injura prea mult (suntem in Ardeal asa ca se zice “pu!@ me”) si o dau si in nationalisme ieftine. Nu rezist mult si ajung inapoi la orizontala.
A doua zi pastilele parca si-au facut un pic efectul. Si am o noua strategie: merg si stau in picioare la film. La Florin Piersic pentru audience award. Era 10:30, dar o sa fie 11:00. Totusi porneste vizionarea la 10:30, apoi e oprita, wtf… Ce ma macina pe mine e de ce nu se proiecteaza filmul cu Hopkins in rolul tipului care a salvat evrei de la exterminare (era cel mai bine votat film, am verificat sambata dimineata in aperiTIFF), ci un coming of age al unui pusti din Tarile de Jos care trebuie sa-si vada tatal in his true colors. Greu de dus, dar cu suflet.
Ies, nori buluc. Sunt 10 minute pana la cazare, hai 15 ca sunt rablagit. Chiar si in picioare spatele e nemultumit. Merg cateva minute si incepe sa o rupa pe ploaie. Gasesc o cladire care sa-mi ofere adapost si stau si privesc lumea vreme de 40 de minute. In mod miraculos durerea din lombar isi ia o pauza si cu un pic de chef de viata pozez cativa oameni in ploaie. Se termina ploaia si ma retrag la orizontala. Nu stiu cand am adormit, dar cand ma uit la ceas bate de 17.
Merg si la docu premiat anul acesta. Ii zice KIX. E un Boyhood mai pe gloomy pentru ca eroul urmarit de la 5-6 ani si pana spre majorat nu ajunge deloc bine. Filmat din mana, montat destept, in secundar cu cateva trimiteri sociale si politice la Ungaria lui Viktor Orban. Am aplaudat la final. Tot in picioare, spatele a rezistat. Pentru ca si KIX a fost impins o ora, am pierdut La Cocina despre care imi imaginam ca e un Bear in spaniola. Dar pe asta cred ca am cum sa-l recuperez.
E prima oara cand plec luni din Cluj, dar e anul in care am vazut cele mai putine filme. Pe zborul de intoarcere gradina Domnului pare sa se fi inghesuit in ATR-ul care se balangane cum vrea el si la decolare, si la aterizare: politicieni, oameni din media, academicieni, manelisti. Evident ca plecam cu intarziere si ajungem cu intarziere si evident ca nu exista aer conditionat cand motorul avionului nu e pornit.
Asa a fost. A fost anul in care nu a cazut Kit Kat-ul…
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu