Mers saptamana trecuta in cadrul LFDC sa-l vad la Elvira Popesco, alaturi de o sala plina ochi. 15 minute de spoturi - reclame si promo-uri ale partenerilor, stiu, stiu, fara ei nu ar putea exista vizionarea, dar 15 minute?
Asteptari mari pentru ca subiectul filmului, atat cat citisem despre el (adica putin), e actual si important deopotriva in mintea mea. Si pentru ca venea cu premii castigate inclusiv la Cannes deci cu certificat de garantie. La final insa pe mine m-a incercat un sentiment greu de pus in cuvinte. Asteptand un bolt in ploaia de afara, la iesire, o doamna care discuta cu prietenele ei a zis-o la fix: parca ma asteptam la mai mult.
Poate ca stiu atat de multe despre subiect si cred cu tarie ca realitatile din film au fost demult depasite de cele din teren incat subtilitatea Minotaurului, ba chiar indraznesc sa spun blandetea privirii sale, mi-a dat cu minus. De exemplu filmul incearca sa acrediteze ideea ca in Rusia inca se mimeaza niste lucruri si ca exista o elita cu o oarecare constiinta. Ori noi stim despre cum zboara de la ferestre directori de companii care nu mai fac ce li se spune, apropo, in tot filmul nu am simtit deloc prezenta aparatului de securitate - kgb, fsb, cum vreti s-o mai chema el... In film barosanii au neveste sau sunt divortati si acum au alte relatii, dar lucrurile sunt prezentate cu personaje avand un grad minim de maturitate emotionala. Ori noi stim cum amantele lor si copiii lor traiesc bine mersi in vest, unde le sunt si parcate si iachturile...
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu