RoTur24

 

      Am prins canicula si ploi zdravene cu frig. Am avut dureri de spate, motiv pentru care am vazut mai mult berze si waze-ul in fata ochiilor in masina - Pishteshtii din Deal sunt localitatea cea mai amuzanta prin care am trecut. Am prins o cazare unde nu prea puteai dormi, la Sibiu, din cauza de trafic rutier intens si ferestre nema izolate. Infrastructura rutiera romaneasca e varza (am ratat la mustata Valea Oltului inchisa, ar fi fost bomboana de pe coliva) si uneori nu gaseai un restaurant decent pe o raza de 50km, dar turul romanesc din vara asta a insemnat si nisaiva experiente faine. Las mai jos pentru cand voi avea nevoie de o reimprospatare a memoriei.

     La Horezu maicutele inchisesera pravalia cu siropuri, naspa, dar am luat farfurii noi de lut din varf de deal, perfect.

     Mara a invatat sa puna apa in fluierul ei pasare nou-nout, ca sa sune cu adevarat grozav. La Tg. Jiu am bifat operele in aer liber ale lui Brancusi si ditamai Jiul.

     

     Am facut opriri la Pestera Bolii - nu are nicio legatura cu vreo boala, ci cu Bola, o familie de nobili maghiari care aveau in proprietate toata zona - si in Cheile Banitei - doar 250m de pereti de piatra, dar loc maxim instagramabil. Vara e o placere totala sa mergi cu picioarele prin apa de rau si, pe alocuri, sa-ti ajunga pana la genunchi.

     La Santa Marie Orlea domnul Nicu n-ar fi terminat cu legendele si istoria celei mai vechi biserici pictata la interior din tara, noroc cu Mara care i-a cerut detalii despre dinozauri. Si, uite asa, am ajuns si pe la Transylvania Dinosaur World. Era tarziu, era golas, plimbat, jucat, luat un tricou suvenir…

      Simeria pentru Parcul Dendrologic a devenit un labirint cu urzici si tantari atunci cand ne-am bagat pe tot felul de poteci nemarcate. Ne-am cam bucurat sa revenim apoi la rutele batatorite si usor de recunoscut din pozele de pe net.

     Apoi Biserica Sf. Nicolae din Densus, revazuta. Hmm… pentru mine s-a pierdut ceva din farmecul misterios al locului odata ce a redevenit o biserica ortodoxa “functionala”. De departe si din anumite unghiuri inca poti pacali in fotografie.

      Am avut o baza la Hunedoara, chiar in buricul orasului, unde seara se repeta acelasi playlist cu Celine Dion, Smiley si Shakira la fantanile muzicale. Pe Mara nu a deranjat-o. Am luat si cate un suvenir pe cap de turist de la magazinul Corvinului. Si desigur… Castelul. Probabil cea mai vizitata si vizitabila destinatie din tot turul nostru.

     Plus: Muzeul Aurului de la Brad, nu am poze cu foitele de aur, dar am cu cinematograful de vizavi, gazduit intr-o cladire care arata extraordinar. Mi-ar fi placut sa vad si interiorul. Alba Iulia pe ploaie si frig pentru Sala Unirii. Locul are feeling. Sibiu la pas si Gradina Zoologica.

     Am uitat de Deva. Vizitat rude si urcat cu monorailul in Cetate. Simpatic, dar infiorator din cauza soarelui dogoritor.

     Am ramas cu Oradea la datorii, dar ma gandesc deja ca s-ar pupa cu un city break. 

TIFF23

 

     Semnul prevestitor al aventurii de la Cluj+TIFF de anul acesta a fost ca n-a cazut Kit-Kat-ul. Eram la un vending machine pe Otopeni, am si imortalizat momentul, parca adulmecand ce va sa fie.

     Aerul conditionat din zona de aeroport unde aveam imbarcarea nu functiona, avionul a avut o defectiune si a fost amanat (deja fusesem bump-uit de la zborul de 18:45 la cel de 21:45 pierzand astfel Morometii3 in Piata Unirii). Anunturi nu se putea face ca nu mergea nici microfonul de la respectivul counter, era telefonul fara fir in mai multe limbi si cu diverse emotii atasate. Rasu’-plansu’ a fost cand s-a facut last call pentru un zbor, tot Tarom, tot la Cluj care si-a respectat ora - 22:20. In fine, la miezul noptii iata-ma-n Cluj. Aleluia!

     Cazarea la prima vedere, cea de dupa miezul noptii, parea inghesuita, dar functionala. La a doua vedere, cea de dimineata, s-a dovedit claustrofobica si lipsita de aer conditionat (alta tema recurenta a acestei calatorii). Lasa, mi-am zis, oricum nu fac purici la cazare si am plecat sa vad Rusalka. Despre moarte cu niste batrani (printre altii Morgenstern si Istodor care-si lauda decizia de a nu fi facut copii, haha, publicul a prins-o) care se vad an de an intr-un soi de mini-resort cu ceva note suprarealiste - vezi Silvana Mihai si Aida Economu de la tinute (sau fara) la chicoteli. Nu stau la q&a, dau sa fug sa-mi iau badge-ul. Dar cand sa fug… hait, spatele meu. Plecasem de la Bucuresti cu dureri lombare si iata-le in full dupa doar primul filmul. Am luat badge-ul si apoi direct la farmacie…

Am mers la 3km la Casa Studentilor si mi-am cautat disperat pozitii in care sa nu ma chinuie durerea. Mi-a placut filmul, l-am gasit autentic fara sa caute sa puncteze aiurea, chestie de care mi-era cel mai teama. Nu mi-a placut ca nu puteam sa cobor scarile de la cinema de durere. Chestie care m-a costat vizionarea lui Ext.Masina.Noapte. Tare mult voiam sa-l vad, dar senzatia a fost ca o sa crap de tot daca nu ma pun la orizontala.

     Pe seara voiam sa vad meciul in Piata Unirii si am fost pana acolo. Am mers pentru ca voiam sa simt energia unei multimi de oameni. Am auzit si vazut cat de diferiti suntem. Cei mai simpatici sunt copiii, ei se incarca acum la fel cum am facut-o eu in timpul turneului Italia ‘90. Cei mai putin simpatici sunt pustanii care au baut deja o bere in plus, injura prea mult (suntem in Ardeal asa ca se zice “pu!@ me”) si o dau si in nationalisme ieftine. Nu rezist mult si ajung inapoi la orizontala.

     A doua zi pastilele parca si-au facut un pic efectul. Si am o noua strategie: merg si stau in picioare la film. La Florin Piersic pentru audience award. Era 10:30, dar o sa fie 11:00. Totusi porneste vizionarea la 10:30, apoi e oprita, wtf… Ce ma macina pe mine e de ce nu se proiecteaza filmul cu Hopkins in rolul tipului care a salvat evrei de la exterminare (era cel mai bine votat film, am verificat sambata dimineata in aperiTIFF), ci un coming of age al unui pusti din Tarile de Jos care trebuie sa-si vada tatal in his true colors. Greu de dus, dar cu suflet.

Ies, nori buluc. Sunt 10 minute pana la cazare, hai 15 ca sunt rablagit. Chiar si in picioare spatele e nemultumit. Merg cateva minute si incepe sa o rupa pe ploaie. Gasesc o cladire care sa-mi ofere adapost si stau si privesc lumea vreme de 40 de minute. In mod miraculos durerea din lombar isi ia o pauza si cu un pic de chef de viata pozez cativa oameni in ploaie. Se termina ploaia si ma retrag la orizontala. Nu stiu cand am adormit, dar cand ma uit la ceas bate de 17.

Merg si la docu premiat anul acesta. Ii zice KIX. E un Boyhood mai pe gloomy pentru ca eroul urmarit de la 5-6 ani si pana spre majorat nu ajunge deloc bine. Filmat din mana, montat destept, in secundar cu cateva trimiteri sociale si politice la Ungaria lui Viktor Orban. Am aplaudat la final. Tot in picioare, spatele a rezistat. Pentru ca si KIX a fost impins o ora, am pierdut La Cocina despre care imi imaginam ca e un Bear in spaniola. Dar pe asta cred ca am cum sa-l recuperez.

E prima oara cand plec luni din Cluj, dar e anul in care am vazut cele mai putine filme. Pe zborul de intoarcere gradina Domnului pare sa se fi inghesuit in ATR-ul care se balangane cum vrea el si la decolare, si la aterizare: politicieni, oameni din media, academicieni, manelisti. Evident ca plecam cu intarziere si ajungem cu intarziere si evident ca nu exista aer conditionat cand motorul avionului nu e pornit. 

     Asa a fost. A fost anul in care nu a cazut Kit Kat-ul…

Hitman

 

     Trebuia sa fie al treilea film din AIFF pentru mine, dar lenea si Netflix au invins. Biletul a ramas nefolosit, filmul in schimb l-am vazut impartit in cateva reprize.

     Un Linklater lejer si jucaus. Premiza simpatica, un nerd si o frumusete, niste twisturi pe care le vezi venind din avion si un final dulce de ti se strepezesc dintii. Nu tocmai ce te-ai astepta de la un film de festival, dar digerabil pentru Netflix. 

The Holdovers

 

     Prima ocazie sa vad acest darling al criticilor si publicului deopotriva. Al doilea film la AIFF de anul asta pentru mine, tot la MTR, mai animat si mai aglomerat decat la Love Lies Bleeding.

     Fix unde l-am asteptat. E smart, se incarca lent si te duce unde trebuie ca feeling. Singurul repros: nu m-a surprins nicaieri. 

Love Lies Bleeding

 

     Un film facut de A24 vazut in cadrul AIFF la MTR intr-o sala 70% goala. Nu stiu daca e o slabiciune in promovarea festivalului, la mine vestea a ajuns foarte tarziu, fix cu o zi inainte sa inceapa, sau daca oamenii sunt din ce in ce mai greu de adus in sala de cinema.

     Inapoi la film. Un romance intre doua gagici in care fiecare vine cu niste baggage dubios: Lou-Lou (Kirsten Stewart) are un tata (Ed Harris) interlop pe care federalii ar vrea sa puna mana, in timp ce Jackie (Katy O’Brien) e fugita de acasa si in drum spre visul de a castiga un concurs de bodybuilding din Las Vegas. Ce mi-a placut: look and feel-ul (mai putin excesele de pe coloana sonora) de final de anii ‘80 si interpretarile. Ce nu mi-a placut: finalul cu twistul sau fantasy sa-i zic.

Chisinau: o poveste despre o vedere

 

     De Paste+1Mai Tudor, Roxana si Stefan au ales sa viziteze Chisinaul. Pe principiul pana se scufunda Venetia, cuceresc rusii Republica Moldova… asa ca o vizita la Chisinau e mai urgenta. Radem, glumim si nu prea.

     Din ce mi-a povestit la intoarcere, am retinut doua chestii: ca e plin de gropi, ca la noi la finalul anilor ‘90, si ca moldovenii, chiar si cei tineri, aleg sa vorbeasca in rusa intre ei. Deci Chisinau, tineri, rusa, da? Stiu ca multi tineri moldoveni au plecat din tara, dar chiar si asa… 

   Cu destule zile intarziere, cat sa fi ajuns cu postalionul, iaca si o vedere in cutia noastra postala. Cute! Dar si mai simpatica e povestea din spatele acestei vederi. Cumparata si scrisa in ultimul moment, pusa la cutia postala fara… adresa de destinatie. Tudor si-a dat seama a doua zi de lipsa, a dat mail la posta Moldovei. Le-a zis unde a lasat vederea, ce a scris in ea si i-a rugat pe moldoveni sa treaca ei adresa. Plus ca e foarte important sa ajunga, ca suntem prieteni din scoala generala si am colectie de vederi. Moldovenii n-au raspuns, Tudor a crezut ca e o cauza pierduta, asa ca s-a bucurat mai mult decat mine cand i-am scris c-am gasit-o in cutia postala.

     Deci traiasca posta Moldovei si bunul samaritean cu scrisul sau de mana! Fotografiile lui Tudor confirma povestea: cand a pus vederea in cutie lipsea adresa de destinatie, la sosire se vede ca e un alt scris de mana in care aceasta e completata.

P.S. Grecia ramane in continuare singura tara din lume din care “n-a ajuns vederea”.

Venetia MMXXIV

 

     Am asteptat, ca un intelept, sa treaca o vreme pana sa astern cateva ganduri despre Venetia, revizitata in 2024. Am vrut deci sa notez cateva amintiri proaspete, nu un jurnal la cald.

     Planuisem acum cativa ani aceasta excursie. O raceala a Marei ne-a tinut insa acasa. In sertar am pastrat cuminte “planul”. Un A4 fata-verso cu informatii, task-uri si recompense gandite sa o motiveze pe Mara intr-un oras care nu e neaparat popular printre cei mici. 

     Pe de alta parte, Venetia este unul din locurile pe care le-am trait drept cele mai frumoase din lume. Pe blogul vechi notasem trei astfel de locuri: San Francisco, Istanbul si Venetia (si cumva toate trei au in comun apa :) Intre timp am citit si o carte senzationala despre oras si istoria lui scrisa de Jan Morris. Amintiri, frustrari si pofta, toate amestecate intr-un cocktail. Rezultatul? Pe masura. 

     E fascinant sa vezi Venetia trezindu-se dimineata devreme. La inceput nu e nimeni. Apoi apar oamenii care fac curatenie. Jos palaria pentru cum isi fac treaba, Venetia e un oras curat. Nu e bec, dar la ce indura zilnic din partea hoardelor de turisti, e aproape miraculos cat de ingrijit arata. Ce-i drept amenzile pentru lasat gunoiul aiurea ustura, iar obligatiile locatarilor umplu un A4 (reguli, zile, ore, locuri). Apoi ies cainii cu stapanii lor. E un spectacol in sine. Un brac se rasfata sarind la pieptul stapanului care-si asteapta capuccino-ul la coltul unei piatete. De la radio se aud stirile diminetii. Un “intra-n poseta” ridica piciorul in dreptul unei biserici vechi de 400 de ani. Se pi$a pe istorie la propriu! Un domn carunt si un catel la fel traverseaza un pod, iar eu imi trasez in cap o linie imaginara intre ei si statuia unui comandant de arme italian… sau poate poet. Urmeaza gondolierii. Sunt treji si galagiosi cand isi curata barcile de 600kg. Nu stiu daca o fac dintr-o impolitete oarecum specifica venetienilor sau daca vor sa trezeasca mai repede clientela. Nu trece mult si se deschide si la fructe si legume, incep sa forfoteasca parintii care-si duc copiii la scoala, vad pana si o fetita pe trotineta (e cvasi irational sa ai trotineta aici), iar in jurul liceelor se aduna roiuri de adolscenti cu piercing-uri si tatuaje care comenteaza cu voce prea tare. Oamenii de aici fac aceleasi lucruri pe care le fac oamenii de oriunde. Doar ca o fac intr-un decor unic si senzational. De care insa parca doar eu sunt constient. Pentru ei e ceva natural sa vina la lucru formand rauri umane si aglomerand Accademia. Eu as fotografia si as filma din fiecare unghi posibil podul acesta si ma decid sa merg contra curentului ca sa vad San Marco cumva de vizavi. Pana sa ma intorc inapoi, se face dimineata cu adevarat si incep sa apara turistii aia multi. Asiaticii sunt cei mai harnici, nu-i o surpriza. Incep sa tacane si rotitele trollerelor, un val nou vine, un val vechi pleaca. Venetia se scufunda apoi intr-o mare de turisti, asa ca las camera deoparte. 

     

Jeff Benedict: LeBron

 

     De la momentul publicarii biografiei de fata si pana in prezent LeBron a mai batut cateva recorduri. Cel mai notabil: a devenit singurul jucator care a inscris 40k puncte in NBA. Iar visul de a juca alaturi de Bronny, gratie longevitatii si durabilitatii lui LeBron, e inca in pending. Incerc sa zic ca o viitoare editie revizuita va mai include cu siguranta niste extra capitole. Poate si unul care sa dezbata topic-ul fierbinte al GOAT-ului. 

     Pana acolo insa, tomul lui Jeff Benedict acopera cu multa grija si prisos de detalii copilaria si adolescenta lui LeBron. Chestie foarte faina pentru mine fiindca tocmai din perioada aceea nu stiam asa multe despre LBJ. Pe masura insa ce avanseaza prin cariera sa, scriitura devine din ce in ce mai grabita, iar spre final e de-a dreptul fuserita. 

     Intr-o lume in care instant gratification-ul a devenit norma, lungul, dar neabatutul, drum al lui LeBron catre varf merita apreciat si expus in exces. 

     LeBron, Jeff Benedict, Pilot Books, 2023

Panini football stickers: a Nostalgic Journey Through the World of Panini

     La finalul anilor ‘80 stickerele Panini erau deja parte din universul meu. Le lipeam pe dulapurile din casa, habar n-aveam pe vremea aceea ca exista un album in care le-ar sta mai bine. Italia ‘90 a fost prima Cupa Mondiala pe care mi-o aduc aminte, cu coloana sonora inclusa, cu Roger Milla si dansul lui la coltul terenului, cu mine cu tricoul cu Germany si sor-mea tinand cu ‘talienii. 30 de ani mai tarziu ea isi traieste viata in Germania, iar eu dau fuga in Italia de doua ori pe an pentru combinatia de lumina, sporovaiala si savoare cum nu gasesti in alta parte. 

     Apoi, primul album pe care l-am colectionat a fost cel al Mondialului din SUA. 1994. Unde performanta neasteptata si electrizanta a tricolorilor i-a scos pe oameni in strada, iar mie mi-a cimentat relatia pe termen lung cu microbul fotbalului si albumele Panini. Pe care le-am colectionat in felul meu. Incomplete majoritatea, chiar cu un boicot recent pentru ca… Qatar…, mergand in Cismigiu la schimbat dubluri, uneori finalizand albumul cu o cerere catre Panini. Asa ca aceasta carte e ca o mica bijuterie de care m-am bucurat pe indelete de la inceputul anului incoace.

Panini. Football stickers. The official celebration, Greg Lansdowne, Bloomsbury Sport, 2021

Humans de Brandon Stanton

 

     Al treilea volum al lui Brandon Stanton vine la pachet cu extinderea ariei sale de acoperire. Reteta e aceeasi, o fotografie si o poveste, doar ca autorul a calatorit si intervievat (cu translator de cele mai multe ori) oameni din toata lumea.

     Simplitatea existentei in locuri precum Pakistanul contrasteaza zdravan cu pseudo issue-urile celor din orasele Vestului, in Orient femeile lupta inca pentru a-si castiga egalitatea, copiii sunt peste tot intelepti, sunt oameni care se chinuie sa supravietuiasca si cred ca l-au intalnit pe Dumnezeu, altii care nu-si gasesc sensul. Si exista in cartea asta un nene care a trait pana acum in viata lui doua filme: Intouchables si Coming to America.

     Humans, Brandon Stanton, MacMillan, 2020

Klaus si Barroso

 

     In cuvintele pline de intelepciune ale unui spectator din popor, l-am vazut intr-o sala Luceafarul aproape plina si imi place sa trag cu urechea la ce zic altii: cam pa saracie, ashea. Subscriu.

     Trei interioare si acelea cam inghesuite plus o colorizare care nu-i da aer. Poveste (doar) pretext pentru un set de intalniri suprapuse care sunt mulse comic, sa-i dam Cezarului…, la maxim vreme de aproape 80 de minute. Deschid o paranteza: asta e o buba a noului val comercial romanesc: e subtire la spus povesti si are fobie de emotie, in schimb e disperat, cu orice pret, sa-si cracaneze publicul de ras. Inchis paranteza. 

      Pe actorie mi-a placut Cosmin Nedelcu, il cumpar ca durul sensibil, honestly m-as fi topit dupa un Tati, part time cu el, dar nu mi-a placut Adrian Nicolae, mi se pare ca forteaza mai mereu. Madalina Craiu este foarte bine, in schimb Vicky Raileanu nu-i Maria Popistasu, daca ati vazut Taximetristi stiti ce zic… Omniprezentul Serban Pavlu e dus intr-o zona tembela cumva reconfortanta, am prins si poanta meta cu Nunti, botezuri si… L-am remarcat si pe Carol Ionescu, se scoate foarte bine cu cele cateva moace de inocent. 

Tati Part Time

 

     Am fost tati full time si am mers cu Mara sa-l vad. Definitia scurta si cuprinzatoare: este un Game Plan romanesc. 

     Eva Maruta se descurca de minune, Alex Bogdan sta intr-o zona confortabila, iar cei doi au chimie. Plus o portie consistenta de umor nascut din adevarurile vietii de parinte. Si un look & feel bun. Astea sunt plusurile filmului. Pe minus: arcul lui Iustin nu e suficient de bine conturat si la final n-ai satisfactia sa-l vezi ajuns acolo unde ajunge, iar momentele de product placement sunt atat de crancene incat m-au scos din poveste. Fata de Game Plan, aici totul e gatit la un foc emotional redus, dar compenseaza cu mai mult umor comestibil.

     

Evolutions by Jeff Victor

 

     Dupa ani de zile in care si-a construit un fanbase - eu fiind unul dintre cei care l-au urmarit cu placere, Jeff Victor a scos o carte cu evolutiile sale = desene ale unor actori sau personaje si ale evolutiilor lor in timp. Geekish cool. Cartea si alte executii pot fi cumparate de aici, iar mai jos cateva mostre pe care eu le-am salvat de-a lungul timpului. Intr-o ordine random: Alan Rickman, Angelina Jolie, Christopher Lee, Harrison Ford, John Hurt, Liam Neeson, Ralph Fiennes, Robert Downey jr., Robin Williams, Russell Crowe, Ryan Reynolds, Samuel L. Jackson & Tom Hardy.