Am vazut primul meu Nuri Bilge Ceylan acum 3 ani pur intamplator. M-a hipnotizat coperta dvd-ului lui Uzak intr-un magazin din Istanbul, mi l-am cumparat si l-am vazut de unul singur. Un film despre singuratate pe care il asez si azi intr-o lista scurta de filme favorite. Pana mai ieri nu m-am intors la regizorul turc si filmele sale multipremiate. Nu stiu de ce, poate pentru ca e un timp pentru fiecare film. Poate pentru mine a venit vremea lui Once Upon a Time in Anatolia.
Daca Uzak era filmul singuratatilor masurate in distante, Once Upon a Time in Anatolia e filmul adevarurilor masurate in destine. Actorie la superlativ, picurat ca ritm si o cinematografie de o frumusete pur si simplu ravasitoare. Nu exagerez cu lauda, are unele din cele mai frumoase imagini pe care le-am vazut eu in cinematografie, o sa fac cateva colaje asap. Inceputa intr-un asfintit si continuata vreme de o noapte in film si o ora pe pelicula, povestea, la fel ca si spectatorii, bajbaie in intunericul luminat doar de farurile unei coloane de masini. Adevarul e acolo, afara, ascuns intr-un spatiu salbatic si aspru. Un medic, un procuror si un politist cauta cadavrul lui Yasar, victima lui Kenan, si vor sa stie ce a stat in spatele acestei crime. Pana spre dimineata lucrurile se aduna si fiecare dintre personajele masculine ale peliculei se afla fata in fata cu propriul adevar. Undeva in fundal, regizorul scenarist mai reuseste un portret al Turciei, cu singuratatea si frumusetea ei anonima.
Un film excelent.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu