Drama pur sange semnata de Jacques Audiard a stat pe hard disk o jumatate de an. Fiindca e genul de film de care stiu ca nu ma pot apropia oricand, e nevoie de o stare anume. Si e genul de film care nu-si altereaza catusi de putin efectul indiferent cat timp trece de cand a fost facut. E atat de frust incat ma dezarmeaza complet.
Stiu ce inseamna un Audiard de la Un Prophet - un film ale carui imagini mi-au ramas infipte in creier. Nici Rust and Bone nu e departe de asta. E un moment cu Stephanie, v-am spus ca o ador pe Marion Cotillard?, inotand in soare. Frumusetea si durerea unei sirene din viata reala. Sau un alt moment tot cu ea, expresiv si incarcat de sens, reluand comunicarea prin semne cu balenele care o lasasera, intr-un accident nefericit, infirma.
Lucrand mereu cu o pelicula supraexpusa - fie ca e vorba de soare, fie ca e vorba de zapada si mizand pe o perspectiva onesta asupra invaliditatii prin intermediul relatiei cu celalalt - aici un tip dintr-o bucata care-si castiga banii si din lupte full contact, Rust and Bone mi s-a parut brici pana spre final cand devine cam zmucit si prea simpa pentru gustul meu.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu