Arcadele pe care Mara le-a botezat tuneluri plus mozaicurile si
marmura care-si schimba modelul una-doua sunt suficiente azi pentru ca jumi din
drumul pana la Finistrella via biserica Sf. Francisc sa fie parcurs de printesa
pe jos. Juma in carca lui ta-su. Nu ma plang - am asteptat mult perioada asta,
a venit cu intarziere, in cazul asta cu niste kilograme in plus de dus, dar imi
place. Finistrella nu ma inspira deloc fotografic, mi se pare ca iese fix
la fel ca-n pozele oricui altcuiva, in schimb Italia are lumina sublima asa ca
transform un leu de pe gardul bisericii Sf. Francisc in modelul meu
preferat.
Nu putem sa nu vizitam o gelaterie. Ne pica in drum Grom. O tine
Mishu minte de la Florenta. Mara atinge un nou maxim in privinta capacitatii ei
de a imparti cu ceilalti. Citez: eu impart singura. Tin socoteala cupelor
diferite gustate de fiecare. Aparent Mara va pierde - iarasi a vrut de capsuni,
ea vrea mereu de capsuni, dar de fapt ea va castiga pentru ca cere sa guste de
fiecare data si din inghetatele noastre.
Fiindca mood-ul s-a stricat, mergem la somn. Dar Mara ne trage
clapa si nu doarme. Asa ca ne setam pe harta Pasta Fresca Naldi despre
care am citit ca fac tortellini ca la mama acasa. Mai bine zis ca la bunica
acasa - retetele sunt de pe vremea ei. Old school, hand made, proaspat si fara
nicio fita.
La Naldi facem comanda si pana e gata - vorbim de 15 minute - ne
plimbam in sus si-n jos pe Via del Pratello. E plin de graffiti si de lume. De
unde Bologna pana aici motaia duminica dupa-amiaza, acum si aici
capata multa culoare si chef de viata. Ne asezam pe jos, asa cum fac
localnicii, dar Mara nu e deloc impresionata. Desface cativa tortellini,
constata ca inauntru e carne si cere niste foccaccia ca s-o inmoaie in sosul de
smantana. In rest, pauza. Si eu care credeam ca la Bologna gastronomia nu va da
gres.
Mai tarziu o inghetata devine "morcovul" perfect, doar
ca ceea ce pe harta e la 15 minute de mers pe jos de noi se transforma intr-o
odisee de o ora si jumatate. Oprim la usi la care e musai sa ciocanim,
investigam scuterele - sunt Suzuki sau Honda? sunt conduse de doamne sau domni?
- si pe fiecare banca intalnita e musai sa ne odihnim dupa sedinte de window
shopping intens. Incep sa inteleg de ce in Bologna multi copii mari, de 4-5 ani
sunt plimbati inca in carucioare. Uneori chiar ai nevoie sa ajungi undeva.
Fix cand sa ajungem la Cremeria Funivia, una din cele mai bine
cotate din oras, lui Mara care e in carca mea ii scapa pe jos bufnita alba, din
hartie, cumparata in prima seara de la un cetatean oblic si botezata pe loc
Filou. Mishu o recupereaza, dar cand sa i-o returneze trage semnalul de alarma
- Mara sta sa adoarma! Bine, nu e tocmai un semnal de alarma. Ca nu se opreste
nimeni si nimic. Adica Mara chiar adoarme fix inainte de a ajunge la... coada
serpuitoare formata in fata cremeriei. La 2 pasi e un parculet, asa ca Mishu se
aseaza cu Mara acolo, iar eu sunt linistit - poate sa dureze si o ora sa iau
inghetata. Sunt 4 vanzatori - fiecare in parte incaseaza banii, iar apoi isi insoteste
clientul prin alegeriile cremoase si fructoase. Sa tot fie in fata mea vreo 60
de oameni. Au si gelateriile orarul lor de varf, dar Funivia este
suprasolicitata.
Ma intorc la fete cu 3 inghetate - ciocolata, cafea si pere.
Mara sforaie, asa ca nu se alege cu nimic, iar Mishu face o supradoza. O pasam
pe Mara de la unul la altul in drum spre apartament. Fix inainte sa ajungem,
matza face ochi si primele cuvinte sunt si nu glumesc: vreau inghetata! Am
ochit una pe strada noastra, mai sus un pic de unde stam, asa ca ne rerutam din
mers. Ii zice Gelateria Islanda. Mica, mai putin pretentioasa, de cartier dupa
familiaritatea clientilor si varsta lor inaintata, dar cu niste portii
generoase si gustoase din care Mara mananca si cu parul, hanoracul si barbia.
Pe seara ies dupa pizza. Haman e de origine nord africana si
cand il intreb daca sa ma intorc in 10 dupa pizza, imi spune sec: 8. Italianca
de la casa, afabila, ma asigura ca 10 e perfect. In urma mea ii explica ceva
despre atitudine si relaxare lui Haman. Eu fac cam 2 poze pe minut, si foamea
mea de poze e mare. Iar cu pizza in brate, in drum spre casa, mai fac cateva.
Nu-s dese ocaziile deci incerc sa profit. Sunt incantat de rezultate pana ajung
la apartament si constat ca pantalonii si hanoracul sunt stropiti de sos de la
quattro fromaggi si capriciosa. Nasolica, e singurul hanorac pe care il am in
aceasta deplasare si maine e anuntata o ploaie.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu