A fost odata

     Cand cineva ma intreba unde locuiesc in Bucuresti obisnuiam sa raspund cu trei cuvinte: Gara de Nord. Urmau grimase neplacute, batai pe umar empatice sau glumite legate de numarul peronului pe care sunt cazat. Toate astea ma lasau indiferent. Imi completam raspunsul, aproape mecanic, cu pe o straduta linistita la 5 minute de gara si gata, asta era tot. Pentru ca acolo unde ceilalti vedeau aglomeratie, aurolaci, mizerie, miros de sosete imputite cu ou stricat si tepari - eu ma simteam acasa.

     In asta consta, cred, magia copilariei. Oriunde o traiesti, copilaria incarca locul respectiv intr-o maniera irepetabila. Cu personaje, intamplari si emotii. Toate ridicate la rang de poveste. Am mai scris-o si cu alte ocazii: la Gara de Nord eu ma simteam nemuritor. Si ani de zile dupa ce m-am mutat, cand doar treceam pe acolo, ma simteam atotputernic. Era ca si cum fiecare obiect, fiecare suflet statea fix acolo unde trebuie, ca si cum respecta un scenariu al mintii mele. La Gara de Nord nu mi se putea intampla nimic rau. N-avea cum. Eram acasa.

     Tin minte cand in copilarie treceam pe la Fotescu prin fata si vedeam aliniate chipurile despre care in Evenimentul Zilei scria ca sunt ale unor infractori rai cautati de zor de politie. Deh, politia n-auzise de Fotescu! Din cand in cand trecea pe langa mine val vartej un maradonist care fraierise un schimbator de valuta dornic de niste bani in plus. Alteori vedeam aceeasi scena, cu alt tepuit, un pic mai tarziu - cand un politist ii lua declaratia notand copy-paste cum banii de la a 4-a bancnota in jos erau din hartie de ziar si cum teparul se facuse nevazut prin spatele blocurilor de pe bulevardul Duca cu o viteza desprinsa de pe terenurile de sport. Au fost epocile cu alba neagra, barbut si taxiurile pe naspa al caror monopol nu indraznea sa-l sparga nimeni de frica scandalurilor si batailor care se iscau din senin.

     Erau si aurolacii pe care lumea ii dispretuia. Un simbol al esecului social in trecerea dinspre comunism inspre capitalism. Satanistii se duceau sa bata la ei ca la fasole, la tv ii vedeai in reportaje prezentandu-si casele din canal, dar cea mai vie amintire o am de cand i-am vazut ascultand la ureche, la niste aparate radio pe baterie, meciurile de fotbal ale Rapidului. Stiau cand si cu cine joaca Rapidul, stiau 11-le de start si traiau o bucurie pura la fiecare gol care ajungea la urechile lor pe doua cai: prin vocea lui Ilie Dobre via aparatul de radio si direct din Giulestiul aflat la o aruncatura de bat sub forma scandarilor suporterilor izbite in lant de blocurile de pe Calea Grivitei si Muzeul CFR.

     Si mai erau si raurile de oameni care cobora zilnic din trenuri. Cu sarsanale dupa ei, de prin colturile tarii unde se agata harta-n cui la ora de Geografie, ajungeau in Gara de Nord oameni care priveau deopotriva speriati si minunati la orasul care li se deschidea in fata. Trebuiau sa ajunga la niste rude pe care nu le-au vazut de ani buni sau pe la vreun spital. Mai erau si navetistii, cei care faceau zilnic drumul dus-intors pentru ca in Bucuresti se gasea de lucru pe niste bani - putini, dar bani. Ii recunosteai dupa mersul lor sigur si grabit catre statiile de autobuz si troleibuz dispuse in jurul garii.

     Dar toate astea si multe altele devin intr-o zi amintiri din alta viata. Iar pentru mine lucrul asta s-a intamplat zilele trecute cand am mers cu Mara sa-i arat trenurile in gara. Am coborat din taxi si m-a izbit duhoarea. Apoi am vazut doar gunoaiele si mizeria. Numai asta vedeam. M-au jenat aurolacii adunati gramada la intrarea de la metrou si m-a izbit valul de calatori coborati din trenuri, grabiti si care-ncotro. Gara parea mai mica si mai peticita ca niciodata. Nefiind la curent cu ultimele modalitati de lucru ale teparilor si vazand cateva mutre puse pe asteptare, m-am intrebat in sinea mea pe unde naiba imi sunt portofelul si mobilul. M-am tinut de cuvant si i-am aratat Marei casele de bilete, panoul unde sunt afisate sosirile si plecarile si cateva locomotive si vagoane trase pe peron. Am vrut insa sa plecam cat mai repede de acolo. Poate pentru ca sunt mai bine de 10 ani de cand m-am mutat, poate eu si Gara ne-am racit. Poate pentru ca am facut 35 si copilaria a ramas undeva in urma. E vremea ca altcineva sa fie copil acum. In drumul spre iesire ne-am intersectat cu doi pusti pe biciclete. Murdarei, dar zambareti, roiau prin toata aglomeratia ca si cum era cel mai natural lucru din lume. Erau in Gara de Nord si pe strazile din jurul ei acasa. Pentru mine locurile astea au devenit a fost odata.