Insemnarile de mai jos dateaza din vara lui 2008 atunci cand am calatorit pentru prima data in State. Asa erau deci Statele si lumea acum 10 ani prin ochii si mintea mea de la 26 de ani.
East Coast
Telefonul meu mobil arata ora 2. Noaptea. Acasa lumea se intoarce de pe-o parte pe alta. Pe JFK soarele abia apune – aici e 7 seara. Si e furnicar. Oblici, indieni, negri, hispanici, arabi, albinosi. Cineva spunea ca daca te asezi intr-un loc din New York si stai suficient timp, intreaga lume trece prin fata ta. Pe cel mai mare aeroport al orasului lucrul asta se intampla pe repede-nainte. La costum Armani sau in slapi si bermude, din cap pana-n picioare in culori tipatoare, cu voaluri, cu turbane, sforaind pe valize, tragand cate 4 copii dupa ei sau cuminte asezati in fotolii cu o carte in mana, sorbind cafele cu ochii injectati. Multa spaniola si engleza, destula franceza, ceva slava. Un romanas care ne baga de zor in seama, bucuros ca nu e singur in acest Babilon. Plus alte limbi pe care habar n-ai de unde sa le iei. Un pilot priveste ratacit, cot la cot cu pasagerii, ecranele cu orarul de zbor decalat. Schimbam avionul, welcome to America.
Jackie. O tipa de 50+, zdravan ridata, trecuta probabil prin mii de ore de zbor. Ca si la noi, cand nu mai duci, te baga pe curse interne. Face haz de necaz. Zice: If you’re going to Boston, then sit down. If not, you need to get out of here right now. Mai apoi devine ghid spiritual: If we don’t laugh, we’ll cry. Ea e singura noastra insotitoare de bord intre New York si Boston. 4 ore de asteptare pe JFK, dar nici macar un pasager care sa protesteze vehement. Jackie are chef de conversatie asa ca dupa decolare aflu si parerea ei despre motivele pentru care JFK-ul are toate delay-urile astea: It’s very simple, but no one says it. There’s just too many planes out there… and the military won’t open up airspace for them. Prima parte e un truism, a doua o spune cu o voce joasa. Imi caut o pozitie comoda – urmeaza o teorie a conspiratiei.
E enorm. E viu. E New York. Ma rog… De fapt doar o parte, Manhattan. Cica daca duci toata populatia lumii in statul Texas si tot nu ajungi la densitatea umana a Manhattanului. E energie vie. E 1 noaptea, dar esti fully loaded.
Arhitectul Statuii Libertatii concluziona acum vreo suta douazeci de ani: Everything in America is big, even peas. Update: in America azi totul e king size: camioanele, portiile de pancakes, zgarie norii, libelulele.
Surprinzator nationalismul unei tari pe ale carui autobuze scrie LEARN TO SPEAK ENGLISH 1-800-ENGLISH. Lumea arboreaza drapelul peste tot, se canta imnul, toti il aclama pe Phelps la fiecare cursa indiferent daca ne nimerim intr-un restaurant italienesc sau la bordul unui avion. Se umfla in pene pe tv cu momentele de glorie trecute, isi savureaza succesele prezentului si isi autocladesc imaginea unei natiuni totale. Si te trezesti ca nu stii daca sa-i dispretuiesti pentru cat de orbiti devin in acest patos sau sa le porti ranchiuna pentru ca nu e si la tine acasa la fel.
Docilitatea e o trasatura esentiala aici. Regulile exista si sunt respectate. Probabil pentru ca pedepsele sunt aplicate la sange, alta explicatie nu vad. Exemplu 1: banda de urgenta e sfanta, chiar si in conditiile in care traficul e blocat de zeci de minute. Toti stau cuminti in coloana, bara la bara, in vreme ce banda de urgenta e goala si apetisanta. Exemplu 2: pe o plaja plina dintr-o masina oficiala se anunta ca vine o furtuna. In mai putin de 10 minute toti sunt incolonati spre masini, plaja e pustie, la orizont primii nori abia. Ce-i drept chiar vine o furtuna.
Pe de alta parte in America simti ca ai drepturi. Exemplu: la un restaurant ne aduc felul principal inaintea antreului. Vrem sa stim daca mai vine sau daca ne apucam de mancat. Vin pe rand chelnerul, responsabilul de sala si un soi de manager sa se scuze si sa ne asigure ca aperitivele nu vor fi trecute pe nota de plata, desi tocmai ni le-au adus. Clientul e stapan si serviciul e sfant.
Non stop auzi discutii despre benzina. Ii doare rau, desi e mai ieftin decat la noi. Dar si consuma ca porcii.
Automatizarea. Benzina o platesti direct de pe card la pompa. Semnezi electronic. Cumparaturile la supermarket ti le scanezi singur, iti inchizi nota, o platesti cu cardul. Semnezi electronic. Cineva la iesire isi arunca doar un ochi fugitiv pe bon si cos. Si non-automatizarea. La cabina de proba cineva numara cu cate articole ai intrat si iti descuie cabina goala bec. Cica se fura mult. Intri, tragi haine pe tine si iti vezi de drum. De unde concluzionez ca o fusta ramane mai tentanta decat un iaurt.
Procedura de securitate de pe Liberty Island. Iei un bilet de ferry. Treci de o coada si esti scanat clasic, jos cureaua si pantofii, ceasul, alea-alea. Ti se rupe tichetul cand intri pe ferry. Cand ajungi pe insula iti lasi lucrurile intr-un dulapior care se inchide si se va deschide pe baza amprentei tale digitale. Ai voie sa ai o apa mica cu tine, atat. Urmeaza o coada la finalul careia primesti un card de plastic. Urmeaza alta coada. Ramai fara card si fara apa. Urmeaza alta coada pentru o noua scanare. La un moment dat pufaie un jet puternic de aer spre tine. Explicatia: aerul pulverizeaza ce ai tu pe piele si la o scanare rapida vad daca nu cumva ascunzi pe tine antrax sau alte bucurii. Dupa 30 de secunde esti free to go. Intri in sfarsit inauntru. Pe fiecare palier exista oameni de securitate. Mi-aduc aminte nostalgic de scannerul din Tanger, Maroc, care bipaia ca un pom de Craciun si de care nimeni nu se sinchisea.
Multi cred ca America e o tara obeza. Sa vina in Central Park sa-i vada cum alearga, cum pedaleaza, cum fac sport sau cum isi plimba cainii. Da, exista cei de dimensiune XXL, indopati cu chipsuri si tv. Probabil ca America rurala e jale. Dar aici, la New York, lumea cand realizeaza ca exista o problema face ceva in legatura cu asta. Orice portie de mancare are notat numarul de calorii aferent si sunt aproape obsedati de a face miscare. Filosofia e foarte simpla: nu exista problema pe care poporul american sa nu o poata rezolva si o rezolva ACUM.
Tone de masini stau la soare in dealership-uri. Pretul petrolului doare, cumparatori nema.
De sus, pe noapte, Manhattan-ul pare un urias prin venele caruia curg intr-un ritm de neoprit mii de globule galbene taxiuri, sute de globule albastre insemnate in miniatura cu NYPD si zeci de globule negre limuzine.
Botezul metroului. Trei statii pe linia verde de la 68th la 51st East. Suficient ca sa zic ca e mic, inghesuit, dar folosibil.
NY miroase. Peste tot si tot timpul. Uneori e parfumat sic, alteori pute de-a dreptul. Deschizi doar o usa sau o fereastra si te izbeste. Usturoi, peste, pizza, restaurant de fite si fast food ieftin, toate la gramada. Aici mananci de pofta, nu de foame. Iti ploua in gura. Odata la doi pasi vezi altceva, alt specific, nou, numai bun de testat. Tragi cu paiul dintr-o nuca de cocos gaurita in Chinatown, te umfli de creveti la Bubba Gump, infuleci o salata de fructe pe care ti-ai alcatuit-o singur, testezi mancare thai sau specialitati japoneze. Pare fara sfarsit.
Ground 0. Viitorul Freedom Tower. Spatiu imens gol pe care il privesc de la intersectia Liberty cu Church. Avioanele trec si acum pe deasupra insulei. Doua au venit prea jos. Cand unii new-yorkezi ziceau in acele momente ca poate a fost o eroare nu intelegeam. Acum inteleg, si parca le inteleg un pic si obsesia pentru securitate.
New York Stock Exchange-ul e pazit de niste baieti 4X4 inarmati pana-n dinti. E doar pentru imagine, dar inca odata simti cat de tare i-a lovit. Ai voie sa fi controlat oriunde, oricand, fara vreun motiv. Pur si simplu. Peste tot esti avertizat ca exista camere video. Mai departe nu vreau eu sa stiu.
Chinatown in New York e ca si cum ai schimba tara. De la cei in costum din districtul financiar, blindati cu gadgeturi si vizibil iritati de hoardele turistice care le blocheaza accesul la niste sucuri din frigider, la o gramada de oblici cu magazine mici si inghesuite, cu marfa ciudata – ciuperci uscate, condimente necunoscute, fructe si legume, toate tinute afara in soarele torid. Ridic un plic cu un praf maroniu. Pe spate zice: keep in a dry cool place. No shit!
Din Chinatown in Soho faci 5 minute. Dar iarasi ai schimbat lumea. Fitos si inclinat spre arta – e plin de galerii si magazine pe zona asta. 10 blocks later dai si peste Little Italy. Stilul gastronomic nu e singura amprenta. Stalpii sunt vopsiti in drapelul macaronarilor. Ce criza ar face un Funar! Foarte mandri de originea lor, te intampina cu mesaje gen: daca parchezi aici si nu esti italian, iti sparg fata. Oare ca roman sunt pe jumate italian? Or fi auzit astia de Traian?
Las Vegas
Pamantul pacanelelor. Te intampina de la aeroport, le ai in toate hotelurile, le ai inclusiv in supermarketuri. Poti lua un slot machine acasa sub forma unei jucarii electronice. Ma mir ca nu s-au gandit sa le instaleze si in baie.
Aici poti fuma peste tot. In restul Americii limitele sunt drastice si te fac sa te simti mai degraba ca un infractor cand fumezi. Aici ti se servesc bauturi moca. Tu doar stai la pacanele. La nivelul cel mai low pacanesti cate un cent. 1 dolar =100 de pacaneli. Sa zicem ca o parte din ele iti mai aduc si ceva inapoi. Cam 3 minute. 1 dolar, 3 minute. Mai sus sunt pacanelele la care miza e un dolar. In aceleasi 3 minute pacanesti 100 de dolari. Urmeaza zonele in care se joaca cu crupier. Zaruri, poker, black jack, ruleta. Crupierii sunt batraniciosi si pe langa ei misuna oamenii de securitate. Aia la vedere. N-ai 21 de ani, out. Intrarea aici e un jeton, minim 20 de dolari. Il poti pierde in cateva secunde. La 3 minute, esti la minus 1200 de dolari. Mai sus de atat sunt saloanele private. Le vezi in marile hoteluri, dar n-ai acces. Acolo mizele incep de la mii de dolari si in cateva minute se pierd mici averi.
Ne suim intr-un taxi cu directia Stratosphere si soferul ne intreaba daca am castigat ceva bani in Vegas. In holul hotelului am auzit o replica care ar merge perfect: Last night was ok, I didn’t loose too much.
Esenta Vegasului e ca te face sa te simti king of the world. Luxos, kitchos, enorm, fals opulent si extrem de colorat. Cand intri la Mandalay, Bellagio sau MGM ai marmura peste tot, candelabre, covoare in care te afunzi, spatii largi amenajate cu cascade, gradini exotice, acvarii imense cu rechini sau spatii in care au adus lei si tigrii. Orice ca sa te atraga, totul ca sa te faca sa scoti banul. Cazinouri cu dimensiuni pe care altadata le aveau doar catedralele, piscine exterioare cu valuri, galerii comerciale care nu se mai termina, restaurante spectaculoase ca decor si meniu. Practic mini-orase in care te pierzi cu totul. Te aspira. Fara ceasuri, fara prea multa lumina naturala, fara sa mai stii exact pe unde ai intrat sau pe unde poti sa iesi. Afara sunt 45 Celsius, o uscaciune care nu te lasa sa respiri, nici un petec de verdeata si 2 kilometri pana la urmatorul hotel. Deci mai bine inauntru.
Multa lume mananca o paine in servicii. Nu stiu daca oamenii sunt multumiti de cat castiga, dar sistemul functioneaza. Exemplu: mergi sa mananci la restaurant. Prima persoana e cea care te intampina, te intreaba de rezervare sau de cate persoane sunteti si ce preferinte aveti. Te conduce la masa. Apoi vine chelnerul, el/ea ia comanda. Mancarea o aduce o a treia persoana. Chelnerul revine de cel putin doua ori sa se asigure ca totul e ok. Dupa ce pleci, o a patra persoana vine sa debaraseze masa. Astia sunt doar oamenii la vedere. 4 bucati.
Pe zi Vegasul e nasol. Noaptea e alta poveste. Aglomeratia de pe Strip, artezienele de la Bellagio, infinitul de beculete si panouri luminoase. De sus, pe noapte, parca merita.
Pana sa ajungem la barajul Hoover, trecem prin Boulder City. E orasul in care au locuit in conditii mizere cei care au construit barajul care alimenteaza azi toata Nevada si parti din California si Arizona. E singurul oras din statul Nevada in care jocurile de noroc sunt interzise. Unii cu munca, altii cu distractia.
Vegas in cifre. Venituri din jocuri de noroc inainte de impozitare pe 2007: 42 de miliarde de dolari. 8 mii de oameni se muta in fiecare luna in Las Vegas. Un excedent pus pe seama ritmului de dezvoltare. Construiesc hoteluri enorme in continuare. Numarul camerelor de hotel disponibile din Las Vegas il depaseste pe cel din New York, iar numarul camerelor celor mai mari 2 hoteluri inseamna mai mult decat toata oferta de cazare a San Francisco-ului. Primele 20 de hoteluri din lume ca dimensiune sunt aici. La Bellagio lucreaza 7 mii de oameni.
Ziua Marelui Canion. Cu elicopetrul peste si prin West Rim. Apoi o plimbare cu barca pe Colorado. Pozele ies de la sine. Apoi Guano Point. Canionul vazut de sus. De la 4000 de picioare deasupra Colorado pare un firisor subtire si atat. Senzatia aia de cat de mic si insignificant esti.
Vegas si nuntile. Cateva hoteluri de lux de aici au 3-4 capele. In 24 de ore in Vegas se petrec 200 de nunti. In 24 de ore ti-o poti anula gratis, pana in sase saptamani o poti face contracost (45$+taxe) in Reno.
Dupa 72 de ore in Vegas mi se increteste pielea. E efectul uscaciunii aerului. Babele ar putea veni aici pentru chirurghie estetica naturala si gratuita: adunarea pieilor lasate.
Vegas – Fremont Street. Un soi de a doua fata a Vegasului. Strada pietonala plina de bling-bling, hoteluri, cazinouri, restaurante, magazine – adica la fel, doar targetat mai jos. Oameni fara ifose, asta ca sa nu zic hillbillies. La 1 noaptea toti sunt alcoolizati bine, singurii treji sunt motociclistii care se invart in globuri metalice in traiectorii elipsoidale. Adica sper ca ei sunt treji! Preturi mai mici, constructii fara staif, pe orizontala. Mancam si citim ceva despre localul in care suntem. Are si hotel, deschis in 1906. Pretul pentru o camera atunci era de 1 dolar pe noapte. Stripul de azi a aparut mai tarziu. Din generatia veche – cea a gangsterilor anilor ’50 si ’60 – mai exista azi Riviera, Flamingo si Sahara.
West Coast
L.A vazut de sus. E ca si cum de la Bucuresti la Ploiesti ai avea un singur oras.
Baie in Pacific aproape de Santa Monica Pier. Mai sarat decat Atlanticul, mai agitat, cu o plaja care nu se termina cat vezi cu ochii. Multa lume. Mai mult de jumatate sunt latinos. Mexicani la greu. No hablas ingles?
Inchiriem o bicicleta dubla si pedalam cateva mile: Santa Monica si Venice. Mergem pe dig. Mexicanii dau la peste. Jamaicanii sunt cu dansurile. Un festival de muzica rock. Multa lume pe role, pe biciclete, iesita la jogging. De-o parte ocean, de alta magazine de suveniruri, restaurante si case de vacanta scoase din seriale. Plin de tineri. Cand vezi un 50+ esti aproape socat. L.A – land of the young.
Librariile lor si balele mele. Un perete imens numai cu travel guides, doua rafturi cu carti de scenaristica. Dau peste un volum pe care scrie SEAGALOGY=stiinta care studiaza filmele lui nea Steven. Evident e la caterinca. Nu ma pot abtine, o iau.
Combinand experientele din Vegas si L.A definesc poker zombie-ul si il fac eroul urmatorului meu film. Poker zombie=individ care da la pacanele neincetat, priveste ecranul in gol, n-are pe chip vreo urma de placere, cu o tigare din care a uitat sa traga intr-o mana care tremura pipaind nevrotic scrumiera fiindca ochii injectati nu se mai pot dezlipi de ciresele si portocalele de pe ecran. De obicei e mai in varsta si sunt mai mari sanse sa fie o femeie. Poker zombies apocalypse.
Hancock la un cinema de pe 3rd Promenade din Santa Monica. Sala mica. 12 oameni cu totul la inceputul proiectiei. Dupa 5 minute pleaca primele 2 persoane. Dupa alte 5 minute pleca alte 2. Aici cand nu-ti place filmul, te cari! Eu vad o asemanare izbitoare si transparenta intre Hancock si Obama. Eroul asteptat. Nevoia oamenilor de a spera iarasi. Ceilati eroi s-au dus. El e ultimul. Cred ca unele replici din film sunt copy-paste la sloganurile sau frazele cheie ale lui Obama. Obama e Hancock, salvatorul, eroul de care orasul/tara are nevoie. Hancock mai are niste bube, nu il intelegem noi foarte bine, gesturile lui par extreme, nu reuseste sa se faca inteles, dar cu un pr-ist bun treaba e rezolvata. Si Obama are niste “bube” – e sau nu american?, a copilarit in Indonezia, are prenumele Hussein... Incep sa regandesc acum un pic si Dark Knight-ul. Cum asculta Batman telefoanele, cum zicea el ca pentru un viitor bun si luminos cineva trebuie sa se sacrifice si sa faca treaba murdara, etc, etc. Batman e Bush. La milimetru. Iar Hancock e Obama, iar banii, industria cinematografica si politica merg mana in mana. Cred ca m-am intoxicat cu iarba doar mergand pe langa cei care o fumeaza in L.A...
De pe Hollywood Walk of Fame nu lipseste idolul vhs-urilor romanilor - Chuck Norris. Aici se vinde orice. Se fac tururi prin cartierele in care locuiesc starurile. Aici sta Peter Falk. Pe stanga cica statea Paris Hilton care a plecat dupa un scandal cu ai ei. Casa lui Aaron Spelling, prapadit, 100 de camere nelocuite, vaduva nu a mai vrut sa stea aici. Sotii Beckham. Nu vezi nimic de gard. Leo di Caprio. Bruce si Demi cand erau impreuna. Intre timp el s-a mutat vizavi ca sa ramana aproape de copii. Will Smith si sotia – una din multele proprietati. Keanu. Hait, asta zici ca n-a iesit din Matrix, intrarea in vila lui are un design futurist, deci poza. Ozbournii au vandut la Aguilera. Noua locatie a lui Paris. Se va muta curand. Hellen Hunt – de bun simt. Halle Berry – la fel. Bottom line: un cartier destul de nefericit. Multe despartiri, divorturi, depresii, scandaluri si mutari.
L.A nu exista. Sunt mai multe orase care au crescut, s-au unit si formeaza o zona, un conglomerat caruia i se zice generic L.A. Distantele sunt enorme. Transportul in comun e horror. Singura solutie e taxiul care e si el horror. Pentru portofel.
Mesajele hipiotilor de pe Venice Beach: i need change 4 weed sau obama wants change, he’s not the only one. Vanzatori de nimicuri, ciudati, junkies, oameni care cica mediteaza, turisti, homelesi cu carucioarele dupa ei, localnici care fac miscare. This is Venice Beach.
La tv Saakashvili pe CNN in conferinta cu Rice. Engleza buna, prezenta puternica, un pic prea emotional, dar avand in vedere situatia – perfect regulamentar. E raspicat, transant, direct si aproape acuzator la adresa vestului. Fraze cheie. I want my country to shine. Imi place baiatul asta.
Cel mai placut lucru in San Francisco: oamenii. Scoti harta sa cauti ceva, cineva vine sa iti dea o mana de ajutor. Soferii dau directii clare si zambesc larg. Diferenta fata de L.A e socanta. Acolo oamenii erau plictisiti, enervati sau nu vorbeau engleza. Aici un tip se da jos din tramvai si zice: Hello everybody. God bless. Have a great day. Ramai masca. Se duce mai departe in treaba lui. Dupa cum e imbracat si dupa ora se duce la munca. Sunt unii in adidasi la costum care isi cara pantofii in mana. Multi te privesc curios, amuzat, incantat. Te intreaba de unde vii, cum ti se pare orasul lor. San Francisco is Happy City.
Golden Gate mereu in ceata. Vremea de aici e speciala. Downtown San Francisco se incinge bine de tot vara, dar aerul foarte cald intalneste in zona podului curentii foarte reci ai oceanului. Asa ca in toata zona golfului ai ceata non stop.
Cea mai buna companie aeriana, vot final: Virgin America. Nebunul de Branson ma trateaza ca pe un print la economic. Boarding pass facut la un automat fara coada. Personal brici. Imbarcare si decolare la secunda. La economic am mai mult loc pentru picioare. Prezentarea masurilor de siguranta e altfel, facuta cu niste benzi animate funny. Pe scaunul din fata – un monitor de 15 pe 20 cu acces la posturi tv si radio. Asta pe o cursa interna, un zbor de 2-3 ore. Intr-o lume in care companiile aeriane taxeaza castile, patura sau o a doua bautura, Branson isi face de cap. Cel mai frumos oras, indubitabil, San Francisco. Cea mai buna masa, inevitabil, shrimpi la Bubba Gump pe Pier39 in Santa Monica.
Tras linie la final: 5 paturi, 8 avioane, 16 zile, 1000 de poze si 22000 de kilometri. Uneori lumea sta pe loc, alteori accelereaza la maxim.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu