Am citit, in diagonala asa cum o fac eu, atat de multe lucruri bune despre Lady Bird incat am zis ca e musai sa-l vad pana-n ceremonia Oscarurilor. Zis si facut.
Sunt doua lucruri care mi-au placut mult. Mai intai relatia mama-fiica. Foarte misto surprinsa, cu tot felul de straturi - unele asteptate, altele complet surprinzatoare. Si jucata ca la carte. Al doilea lucru care mi-a placut a fost tonul pe care se aseaza, felul in care - desi trece prin toate experientele alea tipice, dar crancene ale adolescentei - iti transmite pe dedesubt ideea ca... fuck it, it will all go away very soon. E un soi de... da-ti voie sa simti toate lucrurile astea, dar mai presus de toate relaxeaza-te, niciunul din ele nu conteaza cu adevarat.
Nu stiu daca e musai un film de bagat in seama la Oscar, probabil ca nu, dar premiile sunt mai mult decat oricand o incordare de muschi cu trimiteri politice si sociale, un raspuns probabil exagerat la exagerarile unei alte parti a Americii, o parte dintr-un conflict pe care n-ai cum sa il intelegi corect de la atatea mii de kilometri distanta. Lady Bird e insa un film cu emotie adevarata. Ceea ce nu multe filme de azi mai au.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu