Primul episod mi s-a parut grozav, urmatoarele au tot scazut calitativ dupa mintea mea pana cand, undeva pe la jumatatea sezonului, m-am prins ca realizatorii lui Dogs of Berlin umbla... cu cioara vopsita. E o teapa asemanatoare cu La casa de papel. Unde raspunzator era tot taticul Netflix. Despre care incep sa cred ca are o carte cu retete universale pe care diversi producatori le aplica local.
Totusi in cazul serialului nemtesc am vazut primul sezon integral fara sa sar ca ars. Si am stat sa ma gandesc de ce. Inainte de toate din cauza personajelor. Multe clisee, da, ca si-n serialul spaniol, dar aici e un plus de credibilitate. Chestie care da nastere unui atasament, iar atasamentul fata de personaje e cel care conteaza pentru un consum indelungat.
Apoi pentru ca nemtii deschid o mie de fire, aduc o suta de teme si imping in mintea privitorului zeci de optiuni de dezvoltare a povestii, ametindu-te de tot, fara insa sa comita vreo nefacuta, fara sa te scoata din minti. Police work-ul e plin de hibe, pica din cer indicii, piste logice nu sunt urmate, chain of command-ul e uneori suspendat cu totul, dar nicaieri chestiile astea nu sunt flagrante ca-n Casa de papel. Cumva cu Dogs of Berlin esti dispus sa mergi mai departe.
In al treilea rand pentru ca multe din temele si evenimentele pe care le incorporeaza le stii de la televizor despre Germania de azi. Vezi o femeie impinsa pe scari la metrou si batuta de niste pustani. Vezi discutiile despre mafia pariurilor sportive. Vezi vietile duble ale unor oameni obisnuiti sau gastile de motociclisti turci. Asta da produsului un aer real, pe bune in ochii unui privitor care e conectat doar tangent la lumea respectiva.
Si nu in ultimul rand pentru ca nemtii sunt hardcore. Casa de papel teasuia sexul si o facea cu un iz tamp de acadea. Chestie care m-a enervat. Dogs of Berlin arata fara sa se jeneze, e gritty si heavy.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu