Saturday, October 12, 2019

Tipa de la curatenie (povestire)*


     Nu știu cum m-am apucat să fac asta. Nu mă refer la curățenie, zic de toate celelalte chestii.

     A venit cât se poate de natural. Le faci curat în hainele din dulap, le speli, le întinzi, le usuci, le calci, le-mpăturești, le așezi pe căprării. Aranjezi și lucrurile din baie, periuțele și pasta, parfumurile, oglinda, tampoanele și prezervativele... când descoperi un miros nou. Știi la perfecție toate mirosurile casei, a ăsteia și a altora. Fiecare casa are mirosurile ei încât n-ai nicio îndoială. O combinație de vanilie și santal, cu o urmă de cireșe amare. Inconfundabilă și complet nouă. Venită dintr-o cămașă de birou albastră cu carouri, una din preferatele lui, și dintr-un tricou vernil inscripționat cu majuscule portocalii: OFFROAD.

     După câteva săptămâni am început să mă-ntreb: oare ea nu și-a dat seama? Sigur s-a prins că doar n-are simțurile atrofiate. Știe, dar poate că joacă teatru. Sau vrea să-l prindă. Sau doar câstigă timp. Se gândește ce să facă. Trei săptămâni am așteptat un semn. Orice semn. Mi-o imaginam sfătuindu-se cu prietenele ei pe vreo terasă, plângând singură pe o bancă din parc cu ochelarii ăia de soare gen bondar care să o protejeze de privirile indiscrete. Mi-o imaginam la notar, la avocat, la un amant pe care să și-l tragă doar drept răzbunare, la preot... Nicio schimbare. Când faci curat în casele oamenilor e ca și cum le cureți și sufletul. Detectezi și interpretezi imediat cele mai mici schimbări. Un hobby nou, o promovare sau dorința de a avea un copil – pe toate le citesc cu exactitatea unui test ADN. În cazul ei, al lor mai bine spus, nicio schimbare.

     Inclusiv prezervativele se consumau la început în același ritm. Mirosul însă era acolo, constant și evident. Și săptămânile următoare a tot crescut. Ca o ciupercă, pe din ce în ce mai multe dintre hainele lui. Devenise în timp mirosul unei întregi jumătăți din coșul de rufe. Jumătatea lui. Pentru căile mele respiratorii, de la vârful nărilor și până-n adâncul plămânilor, era insuportabil. Am luat cămașa aia albastră de la care pornise totul și am rupt-o în bucăți. Am aruncat-o în sacul de plastic de la gunoi și, ca de fiecare dată, am aruncat sacul la ghenă înainte să plec.

     Poate că nu simte mirosul. Teoretic e posibil. M-am documentat pe internet și există oameni care se nasc cu o deficiență olfactivă reală, de care habar n-au dacă nu fac niște teste specializate. Alții pățesc vreun accident de care nici măcar nu sunt conștienți și rămân fără o parte a simțului olfactiv undeva în cursul vieții. Nu vorbesc de tot simțul olfactiv, ci de o parte a lui. Poate că ea nu simte fix combinația asta, vanilie și santal cu cireșe amare. Așa că am intrat într-un magazin de parfumuri și după cinci minute am ieșit cu sticluța cu pricina. Nu mi-a fost deloc greu să găsesc parfumul, dar acum, afară, transpiram ca o teroristă debutantă cărându-mi bomba artizanală prin tot orașul într-o pungă de carton inscripționată frumos. Îmi imaginam cu groază cum o scap din mână pe marmura de la metroul de la Unirii, fix acolo unde ea schimba liniile în fiecare zi de lucru din săptămână. Îmi imaginam cum se sparge în mii de cioburi și cum mirosul oribil se împrăștie în jur înnebunindu-i pe toți. Mai puțin pe ea. Pentru că ea nu-l simțea.

     Până la urmă am inventat o verișoară inexistentă, cu o biografie amoroasă fictivă cât mai agitată. Speram să văd o privire coborând sau un rictus al buzelor pe care știam că îl are atunci când nu-i convine ceva. Dar nimic! Am plusat și i-am arătat parfumul. Am ținut morțiș să-l probeze. M-a complimentat neutru pentru alegerea făcută și atât! Nu recunoștea mirosul? Nu i se părea familiar? Nu și distracție plăcută la petrecerea verișoarei tale - mi-a răspuns fără nicio tresărire. Am aruncat parfumul în prima ghenă. Eram distrusă.

    O femeie atât de inteligentă, atât de atentă, pur și simplu nu vedea schimbările de lângă ea. Încă trei săptămâni și lucrurile deveniseră cu adevărat critice. Prezervativele rămăseseră nemișcate, iar tricoul ăla cu OFFROAD dispăruse. Îmi imaginam ce e mai rău. La muncă purtam o mască să nu mi se facă rău, iar noaptea visam că făceam curățenie, găseam tricoul și îl rupeam și pe ăla în bucăți. Poate dacă aș fi făcut-o de la început nu…

    L-am așteptat în scara blocului. Nici n-a apucat să respire. N-avea sens să se ascundă de mine, știam totul, știam foarte bine. M-am oprit o secundă doar și l-am privit. Era năucit, eram triumfătoare. Mi-am transformat reproșurile în acuze și acuzele în invective. Nici nu mai știu ce i-am zis, cuvintele ieșeau din mine de unele singure. Nu știu cum am ajuns la amenințări și am simțit cum brațul mi se încarcă cu o energie necunoscută. Știu că mi-era sete, foarte sete, aveam gâtul uscat. Și atunci l-am lovit. N-am vrut, pur și simplu am făcut-o. A ridicat mâinile într-un gest reflex de apărare și apoi a șuierat printre dinți: ȘTIEEEEE! Eram knock out dintr-un singur cuvânt.

     Cum știe? Și ce? Și de cand? Răspundeți-mi! Am tăbărât și mai tare pe el.

     În regulă, doamna Sterian, vă rog să rămâneți liniștită. Nu vrem să ne ambalăm iarași. Dacă asta e declarația dumneavoastră, o să vă rog să semnați și să puneți data de azi – 26 aprilie 2012. Eu o voi atașa la dosar. Când se termină perfuzia o să puteți merge acasă. Evident că trebuie să păstrați distanța de domnul si doamna Ivașu. Așa poate se și răzgândește cu plângerea domniei sale. Ar fi cel mai bine pentru toată lumea.



*text scris in 2012, trimis recent drept inscriere la un atelier literar unde am picat primul sub linie

SHARE:

No comments

Post a Comment

© Becerescu.ro. All rights reserved.
Blogger Template Designed by pipdig