Acum multi, multi ani am ajuns prima oara la Paris. Orasul acela atat de fotografiat, filmat si laudat incat japonezii intra in depresie cand il vad si-si dau seama ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor create. Chestie serioasa, cautati cu sindromul Paris. Ca varsta biologica sa fi avut, poate, 16 ani, ca varsta scolara eram sigur in liceu, iar ca varsta a calatorului eram novice. Acea prima treapta pe scara evolutiva cand traiesti o permanenta mirare si o dai in bara in tot felul de feluri care peste ani ti se par amuzante.
De la Paris, de exemplu, mi-aduc aminte o intamplare de felul asta. La Centrul Pompidou, intr-un magazin cu obiecte decorative, am pus ochii pe o pereche de ursi din piele neagra, imbratisati, de dimensiunea unui pumn. Erau speciali, erau deosebiti, iar acasa aveam o prietena pe care o iubeam cu inflacarare adolescentina. M-am uitat la pret: 70 de franci. Piperat pentru buzunarul meu, dar ursii... frumosi ai naibii. I-am luat si am facut coada la casa. Am scos portofelul si am auzit: Tous les deux? Cu franceza mea de balta, dar dornic sa fiu pozitiv am incropit un oui neintelegand de fapt intrebarea. Au urmat, intr-un interval minuscul de timp, o bataie de tastatura, un zgomot specific caselor de marcat care se deschid si un verdict ca o ghilotina pentru mine: Cent-quarante, s'il vous plait. Casa de marcat confirma neindoielnic ceea ce creierul nu voia sa accepte: 140,00!!! Va sa zica un urs era 70, amandoi, implacabil matematic, 140. Am platit si mi-am pus multe pofte in cui in zilele urmatoare.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu